PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Povestea tragică a bunului meu prieten, Eichid Text postat de Dragos Tudose Astăzi e marţi, asta o putem afirma cu siguranţă, aşa cum putem afirma că Eichid nu a mai arătat de mult timp aşa de ciudat. Ba mai mult chiar decât ciudat, aproape straniu. Şi asta fiindcă, fără de veste, n-o să vă vină să credeţi, dar chiar aşa s-a întâmplat, da, a înmugurit. Da, o să spuneţi că exagerez, că nu se poate, dar vă rog, trebuie să mă credeţi, e exact aşa cum vă spun, mormanul acela de fiare care se numeşte Eichid a … înmugurit. Aşa, dintr-o dată, au apărut muguri roşii, la început sfielnici, apoi aproape provocatori şi chiar violenţi aş putea spune prin roşul strident ce-ţi rănea ochii. Ei bine, în faţa acestui fapt cu totul neaşteptat, Eichid nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi sprijine trupul de o celebră afirmaţie a lui Galileo G., să-şi aprindă o ţigară şi să-şi admire extaziat roşul intens ce-i invada trupul. Pentru mai multă exactitate, vom spune că nici măcar atât nu a făcut. Această schimbare brutală care pe oricine altcineva l-ar fi putut contraria profund, această transformare pentru el parcă nici nu exista. Da, lui i se păreau toate ca înainte, iar asta era cu atât mai ciudat. Realitate este că schimbarea (a se citi înmugurirea) se produsese şi în sufletului lui, atâta doar că efectul ei fusese la fel de neaşteptat. Căci Eichid credea acum că totdeauna fusese la fel şi înainte, că fericirea care-l încălzea acum era din totdeauna în sufletul lui şi că din totdeauna mugurii aceştia sângerii acoperiseră maldărul acela de fiare care se chema el şi că, dintotdeauna o cunoştea pe EA. Da, căci o EA era cauza schimbării, o EA ca oricare alta, brună sau roşcată, cu unul sau mai mulţi ochi, cu o gură sau două, cu o inimă sau două. Probabil două, căci pentru ea înmugurise Eichid, pentru ea fornăia el prin tuburile groase de tablă şi tot pentru ea, între şapte şi opt, tremura din toate mădularele sale, formate din tot felul de fiare şi table şi care rezonau aproape sinistru între şapte şi opt. Pentru mai multă exactitate şi pentru că am spus mai devreme că Eichid credea despre el că dintotdeauna fusese astfel, trebuie specificat că, de fapt, el credea că acum s-a născut. Da, credea că până acum trăise într-un pântece de mamă, sau cam aşa ceva, iar acum se născuse, slobozit în lume odată cu primul mugur sângeriu ce apăruse pe corpul său de fiare ruginite, iar acest lucru se întâmplase într-o seară, între şapte şi opt. Cu exactitate nu putem specifica data şi ora exactă deoarece nici chiar Eichid, la acea dată, nu dăduse prea mare importanţă punctului roşu ce apăruse pe bucata de caroserie care, de aproape zece ani, îi ţinea loc de extremitate nord-vestică. Căci, trebuie spus că, de fapt, el nu se născuse acum, am putea afirma că era destul de în vârstă când s-au petrecut lucrurile despre care vorbim. Da, poate că avea acum patruzeci, cincizeci sau chiar o sută de ani. Nimeni nu ar putea spune ceva în privinţa asta cu maximă exactitate şi, în definitiv, nici nu e un lucru chiar atât de important. Mult mai important mi se pare faptul că nici până acum el nu fusese nefericit. Şi nici nu ştia ce înseamnă plictiseala. Îşi inventase câteva jocuri cu care-şi petrecea toată ziua şi de care nu se plictisea niciodată. De exemplu, calcula în ce direcţie e fiecare punct cardinal, iar apoi localiza fiecare extremitate a corpului său în funcţie de ele. Astfel, spre nord-vest era bucata de caroserie de care am mai vorbit (probabil un vechi VW Beatle), spre nord, o maşină veche de gătit, spre nord-est şi spre est nu avea nici o extremitate (acesta era unul din lucrurile care-i tulburau uneori sufletul altfel mulţumit), spre sud-est, o grămadă de ţevi şi cabluri, spre sud, un stâlp de beton prăbuşit, spre sud-vest, o oală de noapte şi spre vest, şaua unei biciclete. În jos era pământul, iar în sus, cea mai înaltă extremitate a corpului său era un butoiaş de tablă care se umplea uneori cu apă, dar asta doar atunci când ploua torenţial. Alteori sufla în tuburile de tablă de diferite grosimi, răspândite peste tot pe trupul lui şi asculta apoi sunetele ce ieşeau pe la celălalt capăt. E adevărat că Eichid nu ştia că jocul lui se bazează pe fenomen fizic de rezonanţă şi, trebuie să spunem că, în materie de cultură generală, era destul de afon, dar asta nu-l împiedica să-şi petreacă zile întregi suflând în ţevi, fără să se plictisească. E adevărat că, faptul că nu se plictisea niciodată de jocurile lui se datora şi slabei sale memorii, astfel încât, de fiecare dată, jocurile erau cu totul noi pentru el, deşi le jucase şi ieri şi alaltăieri şi cine mai ştie când şi de câte ori. Dar nu era numai asta. De exemplu, jocul cu sunetele îi producea o plăcere fantastică, începea să viseze, fiecare sunet un vis, un sunet jos, gutural – mirosul unui parfum puternic, un sunet înalt – adierea vântului, sau cine mai ştie ce. De fapt, trebuie să spunem că lucrurile erau cu mult mai profunde decât le pot arăta cuvintele. Căci cuvintele sunt uneori serbede, au ceva stătut în ele, ceva dinainte cunoscut, în timp ce sunetele lui erau pure şi calde ca zâmbetul de copil. Da, e clar, nu putem spune că Eichid era nefericit înainte de a apărea EA. Poate că doar nu cunoscuse explozia asta a bucuriei, exuberanţa mugurilor sângerii, emoţia aşteptării în care fiarele trupului lui se făceau când reci când calde şi, bineînţeles, momentul acela, între şapte şi opt, când simţea că ia foc în timp ce tremura tot, atunci când, la colţul străzii, apărea EA. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Iată, a trebuit să mă opresc, căci cuvintele nu-mi mai sunt de nici un folos, ele nu pot exprima adevărul. Povestindu-vă toate câte s-au întâmplat, eu nu fac decât să vă mint, căci lucrurile erau cu mult mai profunde decât le arată cuvintele, dar, Doamne, cum să faci să zugrăveşti cu un şir de sunete de sunete? Căci emoţia aşteptării e un lucru atât de greu de povestit prin cuvinte şi nici chiar el, Eichid, nu ar fi putut spune prea multe lucruri despre asta. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Dar, Doamne, Eichid, ce s-a întâmplat cu tine? Nu ne va răspunde, şi nici nu ar avea ce să spună, căci el nu mai trăieşte decât pentru cele câteva clipe în care EA trece pe lângă grămada de fiare care se numeşte el, nu mai trăieşte decât pentru privirile pe care EA, uneori şi le opreşte câteva clipe asupra lui, nu mai trăieşte decât pentru a-i asculta paşii şi pentru a-i vedea chipul. Cât e de fericită. Şi Eichid, evident, e de o sută de ori mai fericit. Tremură gândindu-se că nu mai sunt decât câteva minute şi o va vedea şi, Doamne, Eichid tremură astăzi mai tare decât de obicei, sunetul e aproape sinistru, dar el zâmbește şi suflă uşurel în tuburile de tablă, căci astăzi – gata, s-a hotărât, pentru asta s-a antrenat toată ziua fiindcă … Da, asta este ziua cea mare pentru Eichid, poate cea mai importantă zi din viaţa sa, căci astăzi, doar astăzi, el o să cânte doar pentru EA. Va cânta din tuburile de tablă, s-a antrenat toată ziua pentru asta, va cânta numai pentru EA, da, numai pentru EA. Astăzi e marţi,asta o putem afirma cu siguranţă. Aş vrea să stau şi să vă mai povestesc despre Eichid,dar, de fapt, încerc să trag de timp, încerc să îndepărtez cât mai tare momentul în care va trebui să vă spun ce s-a întâmplat astăzi, marţi, o zi ca oricare alta. În sfârșit, iată: De cum a văzut-o apărând la colţul străzii, Eichid a încremenit. Uitase tot, murea şi se năştea în fiecare clipă. Apoi, întâi uşurel, apoi din ce în ce mai tare, suflă în tuburile sale de tablă. Treptat, cântecul începu să se ridice limpede, sunetele curgeau unele după altele şi dansau unele cu altele, iar Eichid ştia, reuşise. Da, căci EA s-a oprit o clipă, surprinsă, apoi a zâmbit, Doamne ce zâmbet de înger avea, apoi şi-a dus mâna la inimă. Eichid credea că o să explodeze de fericire. Continuând să cânte, el închise ochii căci avea impresia că bucuria e mult prea mare, e ca un val care urmează să-l acopere. Când, în sfârșit îndrăzni să deschidă ochii, lângă EA se oprise un bărbat. Acesta vorbea mereu, în timp ce ea zâmbea şi-şi aranja din când în când câte o şuviţă rebelă de păr. Nu, nu se putea. Eichid nu putea înţelege. Începu să sufle mai tare în tuburi şi, într-adevăr, cei doi își întoarseră o clipă privirea spre el. Dar, lucru cu totul de necrezut, Eichid zări în ochii ei o lucire de teamă, dar îşi spuse că s-a înşelat. În definitiv, ce ştia el despre fizionomiile umane şi, mai ales, despre nesfârșitele expresii ale ochilor pe care-i iubea atât. Sau poate că nu se înşelase, poate că şi bărbatul văzuse această lucire, căci o prinse în braţe, iar EA nu se opuse. Eichid chiar că nu mai înţelegea nimic. Suflă cu toată puterea în tuburi, dar ei nu-l mai auzeau, înlănţuiţi într-un sărut din care bietul Eichid nu o mai putea separa pe EA. Mai târziu, s-au îndepărtat ținându-se de mână. Eichid nu a putut dormi în noaptea aceea. Mugurii dispăruseră de pe trupul lui şi totul părea să revină la normal. Dar nu, e doar o aparenţă. Eichid nu mai e acelaşi. A uitat toate jocurile cu care-şi petrecea timpul, nu mai cântă de multă vreme cu tuburile lui de tablă, nu mai calculează niciodată direcţia în care sunt punctele cardinale şi nu mai localizează fiecare extremitate a corpului lui în funcţie de acestea. Da, e cu totul altul acum. Şi asta până-ntr-o zi când, fără să vrea, suflă în unul din tuburile răspândite peste tot pe trupul lui. Se auzi un sunet grav, gutural. Surprins, Eichid suflă în alt tub. Sunetul e mai înalt şi Eichid îl ascultă încântat. Suflă apoi în tubul cel gros de acolo, apoi în cel subţire de dincolo, apoi în celălalt şi în celălalt, se lasă cuprins de muzica ce izvorăşte din trupul lui de fiare ruginite, se pierde printre sunete, se uită pe el însuşi. …………………………………………………………………………………………………………………………………………. Pentru mai multă exactitate vom spune că astăzi este maţi şi, că toate că toate acestea le-am imaginat eu, în timp ce stăteam undeva, la marginea oraşului. Ce făceam? Stăteam. Mai exact stăteam sprijinit într-o celebră afirmaţie a lui Galileo G. În plus, îmi aprindeam o ţigară. Pentru mai multă exactitate, voi spune că nici măcar atât nu am făcut. Da, nici măcar atât. Iar acum, prea răbdătorule cetitoriu, trebuie să te părăsesc, am de calculat direcţia spre care se îndreaptă fiecare extremitate a corpului meu, iar apoi, vreau să inventez câteva jocuri noi, ca de exemplu să suflu în tuburile răspândite peste tot pe trupul meu. Da, trebuie să-mi iau la revedere de la tine, cetitoriule, bunul tău prieten, Eichid, te salută. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Frumos mai scriai tu, Drăgăliță-Doamne, în cele vremuri de care îi șade omului bine să-și aducă aminte. Parcă-mi saltă și acum inima de bucurie aducându-mi aminte cât de tineri și curați eram.   Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2012-11-16 10:22:23 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23930 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE