FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Povestea tragică a bunului meu prieten, Eichid
Text postat de Dragos Tudose
Astăzi e marți, asta o putem afirma cu siguranță, așa cum putem afirma că Eichid nu a mai arătat de mult timp așa de ciudat. Ba mai mult chiar decât ciudat, aproape straniu. Și asta fiindcă, fără de veste, n-o să vă vină să credeți, dar chiar așa s-a întâmplat, da, a înmugurit. Da, o să spuneți că exagerez, că nu se poate, dar vă rog, trebuie să mă credeți, e exact așa cum vă spun, mormanul acela de fiare care se numește Eichid a … înmugurit. Așa, dintr-o dată, au apărut muguri roșii, la început sfielnici, apoi aproape provocatori și chiar violenți aș putea spune prin roșul strident ce-ți rănea ochii. Ei bine, în fața acestui fapt cu totul neașteptat, Eichid nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să-și sprijine trupul de o celebră afirmație a lui Galileo G., să-și aprindă o țigară și să-și admire extaziat roșul intens ce-i invada trupul. Pentru mai multă exactitate, vom spune că nici măcar atât nu a făcut. Această schimbare brutală care pe oricine altcineva l-ar fi putut contraria profund, această transformare pentru el parcă nici nu exista. Da, lui i se păreau toate ca înainte, iar asta era cu atât mai ciudat. Realitate este că schimbarea (a se citi înmugurirea) se produsese și în sufletului lui, atâta doar că efectul ei fusese la fel de neașteptat. Căci Eichid credea acum că totdeauna fusese la fel și înainte, că fericirea care-l încălzea acum era din totdeauna în sufletul lui și că din totdeauna mugurii aceștia sângerii acoperiseră maldărul acela de fiare care se chema el și că, dintotdeauna o cunoștea pe EA. Da, căci o EA era cauza schimbării, o EA ca oricare alta, brună sau roșcată, cu unul sau mai mulți ochi, cu o gură sau două, cu o inimă sau două. Probabil două, căci pentru ea înmugurise Eichid, pentru ea fornăia el prin tuburile groase de tablă și tot pentru ea, între șapte și opt, tremura din toate mădularele sale, formate din tot felul de fiare și table și care rezonau aproape sinistru între șapte și opt. Pentru mai multă exactitate și pentru că am spus mai devreme că Eichid credea despre el că dintotdeauna fusese astfel, trebuie specificat că, de fapt, el credea că acum s-a născut. Da, credea că până acum trăise într-un pântece de mamă, sau cam așa ceva, iar acum se născuse, slobozit în lume odată cu primul mugur sângeriu ce apăruse pe corpul său de fiare ruginite, iar acest lucru se întâmplase într-o seară, între șapte și opt. Cu exactitate nu putem specifica data și ora exactă deoarece nici chiar Eichid, la acea dată, nu dăduse prea mare importanță punctului roșu ce apăruse pe bucata de caroserie care, de aproape zece ani, îi ținea loc de extremitate nord-vestică. Căci, trebuie spus că, de fapt, el nu se născuse acum, am putea afirma că era destul de în vârstă când s-au petrecut lucrurile despre care vorbim. Da, poate că avea acum patruzeci, cincizeci sau chiar o sută de ani. Nimeni nu ar putea spune ceva în privința asta cu maximă exactitate și, în definitiv, nici nu e un lucru chiar atât de important. Mult mai important mi se pare faptul că nici până acum el nu fusese nefericit. Și nici nu știa ce înseamnă plictiseala. Își inventase câteva jocuri cu care-și petrecea toată ziua și de care nu se plictisea niciodată. De exemplu, calcula în ce direcție e fiecare punct cardinal, iar apoi localiza fiecare extremitate a corpului său în funcție de ele. Astfel, spre nord-vest era bucata de caroserie de care am mai vorbit (probabil un vechi VW Beatle), spre nord, o mașină veche de gătit, spre nord-est și spre est nu avea nici o extremitate (acesta era unul din lucrurile care-i tulburau uneori sufletul altfel mulțumit), spre sud-est, o grămadă de țevi și cabluri, spre sud, un stâlp de beton prăbușit, spre sud-vest, o oală de noapte și spre vest, șaua unei biciclete. În jos era pământul, iar în sus, cea mai înaltă extremitate a corpului său era un butoiaș de tablă care se umplea uneori cu apă, dar asta doar atunci când ploua torențial. Alteori sufla în tuburile de tablă de diferite grosimi, răspândite peste tot pe trupul lui și asculta apoi sunetele ce ieșeau pe la celălalt capăt. E adevărat că Eichid nu știa că jocul lui se bazează pe fenomen fizic de rezonanță și, trebuie să spunem că, în materie de cultură generală, era destul de afon, dar asta nu-l împiedica să-și petreacă zile întregi suflând în țevi, fără să se plictisească. E adevărat că, faptul că nu se plictisea niciodată de jocurile lui se datora și slabei sale memorii, astfel încât, de fiecare dată, jocurile erau cu totul noi pentru el, deși le jucase și ieri și alaltăieri și cine mai știe când și de câte ori. Dar nu era numai asta. De exemplu, jocul cu sunetele îi producea o plăcere fantastică, începea să viseze, fiecare sunet un vis, un sunet jos, gutural – mirosul unui parfum puternic, un sunet înalt – adierea vântului, sau cine mai știe ce. De fapt, trebuie să spunem că lucrurile erau cu mult mai profunde decât le pot arăta cuvintele. Căci cuvintele sunt uneori serbede, au ceva stătut în ele, ceva dinainte cunoscut, în timp ce sunetele lui erau pure și calde ca zâmbetul de copil. Da, e clar, nu putem spune că Eichid era nefericit înainte de a apărea EA. Poate că doar nu cunoscuse explozia asta a bucuriei, exuberanța mugurilor sângerii, emoția așteptării în care fiarele trupului lui se făceau când reci când calde și, bineînțeles, momentul acela, între șapte și opt, când simțea că ia foc în timp ce tremura tot, atunci când, la colțul străzii, apărea EA.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Iată, a trebuit să mă opresc, căci cuvintele nu-mi mai sunt de nici un folos, ele nu pot exprima adevărul. Povestindu-vă toate câte s-au întâmplat, eu nu fac decât să vă mint, căci lucrurile erau cu mult mai profunde decât le arată cuvintele, dar, Doamne, cum să faci să zugrăvești cu un șir de sunete de sunete?
Căci emoția așteptării e un lucru atât de greu de povestit prin cuvinte și nici chiar el, Eichid, nu ar fi putut spune prea multe lucruri despre asta.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Dar, Doamne, Eichid, ce s-a întâmplat cu tine? Nu ne va răspunde, și nici nu ar avea ce să spună, căci el nu mai trăiește decât pentru cele câteva clipe în care EA trece pe lângă grămada de fiare care se numește el, nu mai trăiește decât pentru privirile pe care EA, uneori și le oprește câteva clipe asupra lui, nu mai trăiește decât pentru a-i asculta pașii și pentru a-i vedea chipul. Cât e de fericită. Și Eichid, evident, e de o sută de ori mai fericit. Tremură gândindu-se că nu mai sunt decât câteva minute și o va vedea și, Doamne, Eichid tremură astăzi mai tare decât de obicei, sunetul e aproape sinistru, dar el zâmbește și suflă ușurel în tuburile de tablă, căci astăzi – gata, s-a hotărât, pentru asta s-a antrenat toată ziua fiindcă … Da, asta este ziua cea mare pentru Eichid, poate cea mai importantă zi din viața sa, căci astăzi, doar astăzi, el o să cânte doar pentru EA. Va cânta din tuburile de tablă, s-a antrenat toată ziua pentru asta, va cânta numai pentru EA, da, numai pentru EA. Astăzi e marți,asta o putem afirma cu siguranță. Aș vrea să stau și să vă mai povestesc despre Eichid,dar, de fapt, încerc să trag de timp, încerc să îndepărtez cât mai tare momentul în care va trebui să vă spun ce s-a întâmplat astăzi, marți, o zi ca oricare alta.
În sfârșit, iată:
De cum a văzut-o apărând la colțul străzii, Eichid a încremenit. Uitase tot, murea și se năștea în fiecare clipă. Apoi, întâi ușurel, apoi din ce în ce mai tare, suflă în tuburile sale de tablă. Treptat, cântecul începu să se ridice limpede, sunetele curgeau unele după altele și dansau unele cu altele, iar Eichid știa, reușise. Da, căci EA s-a oprit o clipă, surprinsă, apoi a zâmbit, Doamne ce zâmbet de înger avea, apoi și-a dus mâna la inimă. Eichid credea că o să explodeze de fericire. Continuând să cânte, el închise ochii căci avea impresia că bucuria e mult prea mare, e ca un val care urmează să-l acopere. Când, în sfârșit îndrăzni să deschidă ochii, lângă EA se oprise un bărbat. Acesta vorbea mereu, în timp ce ea zâmbea și-și aranja din când în când câte o șuviță rebelă de păr. Nu, nu se putea. Eichid nu putea înțelege. Începu să sufle mai tare în tuburi și, într-adevăr, cei doi își întoarseră o clipă privirea spre el. Dar, lucru cu totul de necrezut, Eichid zări în ochii ei o lucire de teamă, dar își spuse că s-a înșelat. În definitiv, ce știa el despre fizionomiile umane și, mai ales, despre nesfârșitele expresii ale ochilor pe care-i iubea atât. Sau poate că nu se înșelase, poate că și bărbatul văzuse această lucire, căci o prinse în brațe, iar EA nu se opuse. Eichid chiar că nu mai înțelegea nimic. Suflă cu toată puterea în tuburi, dar ei nu-l mai auzeau, înlănțuiți într-un sărut din care bietul Eichid nu o mai putea separa pe EA. Mai târziu, s-au îndepărtat ținându-se de mână. Eichid nu a putut dormi în noaptea aceea. Mugurii dispăruseră de pe trupul lui și totul părea să revină la normal. Dar nu, e doar o aparență. Eichid nu mai e același. A uitat toate jocurile cu care-și petrecea timpul, nu mai cântă de multă vreme cu tuburile lui de tablă, nu mai calculează niciodată direcția în care sunt punctele cardinale și nu mai localizează fiecare extremitate a corpului lui în funcție de acestea. Da, e cu totul altul acum. Și asta până-ntr-o zi când, fără să vrea, suflă în unul din tuburile răspândite peste tot pe trupul lui. Se auzi un sunet grav, gutural. Surprins, Eichid suflă în alt tub. Sunetul e mai înalt și Eichid îl ascultă încântat. Suflă apoi în tubul cel gros de acolo, apoi în cel subțire de dincolo, apoi în celălalt și în celălalt, se lasă cuprins de muzica ce izvorăște din trupul lui de fiare ruginite, se pierde printre sunete, se uită pe el însuși.
………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Pentru mai multă exactitate vom spune că astăzi este mați și, că toate că toate acestea le-am imaginat eu, în timp ce stăteam undeva, la marginea orașului. Ce făceam? Stăteam. Mai exact stăteam sprijinit într-o celebră afirmație a lui Galileo G. În plus, îmi aprindeam o țigară. Pentru mai multă exactitate, voi spune că nici măcar atât nu am făcut. Da, nici măcar atât. Iar acum, prea răbdătorule cetitoriu, trebuie să te părăsesc, am de calculat direcția spre care se îndreaptă fiecare extremitate a corpului meu, iar apoi, vreau să inventez câteva jocuri noi, ca de exemplu să suflu în tuburile răspândite peste tot pe trupul meu. Da, trebuie să-mi iau la revedere de la tine, cetitoriule, bunul tău prieten, Eichid, te salută.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Frumos mai scriai tu, Drăgăliță-Doamne, în cele vremuri de care îi șade omului bine să-și aducă aminte. Parcă-mi saltă și acum inima de bucurie aducându-mi aminte cât de tineri și curați eram.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2012-11-16 10:22:23
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23789
Comentarii: 120449
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE