FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Orașul câinilor - Capitolul V
Text postat de Dragos Tudose
Un vis o trezise în mijlocul nopții. Acum, stând pe marginea patului și frecându-se la ochi, nu-și mai amintea decât sfârșitul visului. Se făcea că o pasăre mare și neagră se așezase pe muchia de la capul patului prințișorului ei. Stătea acolo, cu ciocul deschis și cu aripile fâlfăind peste trupul micuț al copilului. În timpul ăsta, ea încerca să intre în cameră pentru a alunga această pasăre monstruoasă, dar ușa nu voia deloc să se deschidă. Se blocase, sau cineva o încuiase pe interior. Încercase să bată la ușă, s-o zgârie sau să o spargă, dar ușa părea clădită dintr-un material foarte dur care nu ceda în fața disperării ei. În tot timpul acesta, chiar aflată în afara camerei copilului, vedea, nu se știe cum, fâlfăitul amenințător al aripilor păsării și ciocul deschis deasupra capului micuț al copilului. Disperată, încerca să strige, să-l trezească pe copil sau să alunge cumva pasărea, dar totul părea zadarnic. Zgâriase ușa cu unghiile, cioturi de lemn îi pătrunseseră în carne, iar degetele îi erau pline de sânge. Apoi văzu pasărea azezându-se peste trupul copilului, acoperindu-l, înghițindu-l sub negrul ei vâscos și, în următoarea clipă, ochii ei îngroziți văzură pe ușă literele, cuvintele pe care degetele sale însângerate le zugrăviseră, fără de voie, pe lemnul tare al ușii. Încerca acum, stând pe marginea patului, în starea aceea dintre vis și trezire, să-și amintească sensul cuvintelor zugrăvite de ea, cu sânge, pe ușa camerei băiatului. Dar oricât își încordă memoria, nu reuși să-și aducă aminte nimic mai mult, nu reuși să-și amintească nici măcar dacă în vis înțelesese sensul lor. Apoi detaliile visului deveniră din ce în ce mai cețoase, și, după doar câteva secunde de la momentul trezirii, multe detalii ale visului se pierduseră deja, fuseseră deja uitate, doar cuvintele scrise cu sânge și al căror înțeles nu-l pricepea rămaseră înfipte dureros în mintea ei. Apoi, aducându-și parcă aminte de ceva, sări din pat și fugi în camera băiatului. Teama o făcu să uite precauțiile obișnuite. În mod normal intra cu foarte multă grijă în camera copilului, atentă să nu-l trezească, să nu-i tulbure somnul și așa agitat. Știa că el se trezește la cel mai mic zgomot, dar de data aceasta nu se întâmplă așa. Copilul dormea calm, respirând rar așa cum nu-l mai văzuse de mult. Fața foarte palidă de obicei, părea un pic mai îmbujorată acum, în lumina lunii ce răzbătea prin storul puțin ridicat. Umbra unui zâmbet lumina fața copilului iar ea simți cum, fără de veste, lacrimi mari se preling pe obrajii ei.
Simți o mare ușurare, o greutate care se ridicase brusc de pe pieptul ei de parca, într-o secundă, toate grijile și problemele ei se rezolvaseră. Se așeză greoaie pe marginea patului copilului și patul trosni tare, dar copilul nu se trezi. Își șterse lacrimile cu dosul palmei și încercă să zâmbească privind la chipul de înger al copilului adormit. O liniște mare cuprinse sufletul ei, avea senzația că, fără de veste, toate problemele se rezolvaseră și umbra morții părăsise camera copilului ei. Ce ți-e și cu oamenii, își spuse ea, eram disperată acum câteva minute, iar acum ... Poate-i un semn, poate că Dumnezeu îmi face un semn că tot răul a fost învins și pasărea mare și neagră a fost alungată. Stătea pe marginea patului și zâmbea strâmb, cu buzele ei mari și grosolane, cu obrazul ud de lacrimi, cu sufletul ușor și liber. Privi din nou fața copilului și, instantaneu, ochii i se umplură din nou de lacrimi. Prin păienjenișul lor îmbrățișa cu privirea somnul liniștit al copilului.
-Probabil ca acelea au fost cele mai fericite zile din viața mea, șopti ea. Aveam senzația că, în sfârșit, tratamentul, oricât de ciudat părea, avea rezultate. Trebuie să mă înțelegi, după ce fusesem la zeci de medici, în zeci de spitale, după ce încercasem toate, dar absolut toate tratamentele cunoscute...
Urmă o mică tăcere în care-și alese o țigară din pachetul de pe masă, o duse la buze și o aprinse cu gesturi foarte lente, de parcă s-ar fi gândit intens la ceva , suflă fumul afară după care continuă:
-Și iată că, atunci când nu mă mai așteptam, atunci când încercasem din disperare ceva în care nu credeam, iată că lucrurile păreau a rezolva, neașteptat, dar așa stăteau lucrurile. Iar el, ce să-ți spun... a fost singura dată când l-am văzut și pe el roșu în obraji și...
Se opri din nou, tăcea și părea gata să izbucnească în plâns. Se frecă la ochi, trase din nou din țigară și continuă:
-Bietul copil vedea lumea mai bine decât mine. Așa mic cum era și fără experiență, el știa mai bine decât toți. Ți-am povestit cu ... chestia cu ...reanimarea?
-Nu mi-ai povestit, spuse cealaltă.
-Era într-o perioadă în care avusese o criză foarte gravă. Era internat în spital de o lună și, cu toate astea, într-o dimineață intrase în comă. Am crezut că îl pierd atunci. L-au dus la reanimare, a fost îngrozitor. Timp de câteva ore am plâns acolo, la ușa salonului de reanimare, convinsă că nu aveam să-l mai văd în viață. și, din toate, cel mai rău îmi părea că, atunci când se va stinge, eu nu voi fi lângă el, să-l țin de mână, să-l ajut cumva să treacă dincolo, să nu se simtă singur. Și-a revenit și am reușit să intru din nou la el abia a doua zi. Dar vezi, pentru mine, încă de când s-a născut, nu a mai existat nimic altceva. Nu au mai existat nici bărbați, nici carieră, nici distracții și nici măcar lumea din jur nu o mai vedeam decât în măsura în care avea legătură cu el. În rest nimic. Așa a fost și atunci când, întrând în salonul de reanimare, eu nu l-am văzut decât pe el. Nu am văzut celelalte pătuțuri, nu am văzut ceilalți copii nu am văzut medicii și asistentele. Doar pe el l-am văzut și, aproape în fugă, m-am dus lângă el. Era obosit, era sfârșit, palid și moale în mijlocul cearșafurilor transpirate. Mă privea fix și încerca să spună ceva. Bolborosea ceva, dar eu nu reușeam să înțeleg ce spune. Îi ștergeam transpirația de pe frunte și-l mângâiam, dar nu înțelegeam ce spune. Abia când mi-am apropiat urechea de buzele lui am auzit. Șoptea doar : răi, răi. Nu înțelegeam și încercam să-l liniștesc. Agitația asta nu-i făcea bine, dar el bolborosea mereu, privindu-mă fix cu ochișorii ăia... A fost dureros, mai ales că nu înțelegeam. Abia când a venit o soră să-mi spună să ies, abia atunci am înțeles ce voia să spună micuțul. Abia atunci am reușit să văd și să aud. Acolo, în salonul de reanimare, câțiva doctori și câteva asistente dădeau o mică petrecere. Era probabil ziua unuia dintre ei și aduseseră șampanie și fursecuri și... Acolo, printre pătuțurile copiilor muribunzi ei beau și se distrau, insensibili la durerea din jur. A trecut timpul, sunt și eu asistentă medicală, încerc să judec obiectiv lucrurile. Mă gândesc că, probabil, fusese ziua chiar a asistentei care era de gardă la reanimare și, neputând părăsi salonul, veniseră ceilalți la ea să o felicite. Dacă stai să te gândești nu e o chestie cu totul neobișnuită. și noi... îți mai aduci aminte ...
Cealaltă dădu afirmativ din cap.
-Dar pentru bieții copii... Noi știm că e nevoie de un anumit cinism, de o anumită insensibilitate pt. a lucra în spital, căci altfel, toată durerea adunată acolo, toată mizeria bolii nu are cum să nu te afecteze. Dar bieții copii... Ei doar vedeau și încercau să înțeleagă lumea din jur. Și d-asta zic, că poate că o vad mai bine decât noi. Poate că o înțeleg mai bine și doar noi, cu educația noastră stupidă, doar noi cu toate regulile pe care-i forțăm să le învețe și să le respecte, doar noi le stricăm treptat, treptat perspectiva și modul lor pur de a privi lucrurile ...
Lăsase fraza neterminată privind undeva în gol. Fumul se ridica drept din vârful țigării. Atmosfera era fiebinte și vag, foarte vag, un miros de moarte persista în aer.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE