PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Sofronie Text postat de Luiza Negura Sofronie se ridică de pe laviţă ca un caine bătut. Se foise noaptea întreagă, abia abţinându-se să nu meargă la casa unde se afla Margareta pentru a-i cere socoteală. ”M-oi duce s-o aduc la mine înapoi!”. Dar dacă gura oamenilor spusese adevărul? O fi adevărat că soldatul acela era George? Doar gândul că ar putea fi adevărat îl făcea să tremure. Ce nu făcuse el ca să o poată avea pe Margareta? Nimeni nu ştie cum plănuise până la cele mai mici detalii dispariţia lui George. Îşi amintea de parcă fusese ieri...Două nopţi îl pândise pe noul venit. Ochii lui mici păreau că aruncă luciri de jăratec atunci când vorbea despre el. Şi cine era el, până la urmă? Nimeni nu ştia sigur, însă toţi sătenii credeau câte ceva: ba că ar fi George de mult dispărut, ba că un rus...Unii chiar spuneau că-i un duh rău aflat sub puterea Necuratului. Vorbe...că doar satul altă treabă n-are decât să bârfească. Sofronie era singurul care ştia adevărul. Şi asta nu pentru că era prieten cu el, ci pentru că soarta îi dăduse o mână de ajutor într-o seară. Vara parcă începuse mai devreme în anul acela, iar tinerii din sat profitau de căldura de afară. Sfintele Paşte nu trecură oricum, căci hora din Sălcioara era vestită în tot ţinutul. Veneau flăcăi şi de peste trei sate, că mândre mai erau fetele din acolo! Lăutarii nu îi uitau niciodată şi cântau parcă mai cu foc decât în alte părţi. Toţi lăsău la o parte supărările şi certurile şi veneau la horă. Acolo, George putea să o privească pe Margareta în voie. Îi venea să o fure şi să o ducă departe de ochii tuturor, ca să fie mereu cu ea. Dar fata se ferea de el şi chiar îi spusese că ei îi este drag George. -Dacă ai şti, Margareto, ce îmi vine să fac câteodată când îl văd pe George... -Ba să nu îţi vină, Sofronie, că fără George am să mor. Şi dacă mor eu, nici ţie nu îţi va fi bine, îi spusese fata. Cei doi tineri nu se aveau bine de multă vreme, de când părinţii Margaretei începuseră să caute un ginere potrivit pentru fata lor. Le-ar fi plăcut Sofronie, dar nici George nu era de lepădat: oleacă de avere avea, harnic era, iar fetei i se scurgeau ochii dupa el. Aşa încât, nu după mult timp satul se pregăti de nuntă. Tinerii hotărâseră deja cine va fi în alaiul mirelui şi cine va conduce jocul. Lucrurile se potriviseră cum nu se poate mai bine, iar lui Sofronie îi fu aleasă ca parteneră Ruxandra, fata dascălului Simion, o mândreţe de codană, pe care toţi flăcăii ar fi vrut-o de soaţă. Toţi, afară de Sofronie. El o iubea pe Margareta şi ar fi făcut orice pentru a o avea .Gândi însă că e mai bine să fie prudent şi să ţină ascunsă patima aceasta. Chiar începu să o ia în braţe pe Ruxandra şi să stea mereu pe lângă ea, încât tinerii glumeau cum că se pregăteşte o nuntă dublă. Dascălul, nu-i vorbă, nu ar fi zis nu, şi nici fata. Dar de la vorbă la faptă lungă-i calea! Însă soarta lumii încurcă adeseori soarta omului, aducându-i în cale necunoscutul morţii. Cu câteva zile înainte de nuntă, veselia din sat fu curmată de umbra războiului, ce se întinsese răzbunătoare peste întreg ţinutul. Zgomotul gloanţelor se auzea ca o ploaie deasă, ce întina sufletul tuturor. Flăcăii fură concentraţi, iar cei ce mai rămăseseră în sat trăiau cu frica zilei de mâine. George se înrolase printre primii. Făcuse ceva şcoală şi fu numit curând sergent. Margareta aştepta cu înfrigurare fiecare scrisoare de la dânsul, citind-o şi de câte patru-cinci ori. După un an însă, veştile încetară să mai vină. În zadar se zbătuse fata, trimiţând scrisoare după scrisoare la toate adresele de care făcuse rost. George parcă intrase în pământ. Tocmai atunci, în sat se întoarse primul grup de răniţi. Printre ei se afla şi Sofronie. Un glonţ îi atinsese umărul drept, dar norocul fu de partea sa: dăduse peste un medic tânăr, care se încăpăţânase să îi pastreze braţul. Atâta doar că îi rămăsese slabit: slăbit, dar întreg. Lăsat la vatră, se obişnui în scurt timp cu mersul lucrurilor. Începu să vorbească cu ceilalţi săteni, care păstrau distanţa faţă de el, ca şi cum el le-ar fi stricat rostul vieţii, şi nu pofta nestăvilită de moarte a războiului. Când se întâlnea cu Margareta trecea pe partea cealaltă a drumului, deşi fata ar fi vrut să vorbească cu el, doar-doar o afla niscaiva veşti despre George. El însă nu ştia, şi chiar de-ar fi ştiut nu era sigur că i-ar fi spus. Pentru dânsul, nu războiul era duşmanul, ci George. Moartea îi devenise aliată şi se simţea uneori ruşinat de gândul că vestea morţii rivalului i-ar provoca linişte, şi nu supărare. -Dumnezeu le ştie pe toate, zicea mereu, sperând în acelaşi timp că Dumnezeu îi ştie si lui patima. Încet, încet se apropie iar de Margareta, ajutând-o în căutarea ei neostenită. Ştia că doar aşa poate afla şi el ce să facă în continuare. Într-o seară, în sat poposi un batalion. Oamenii ar fi dat orice, numai să îi vadă plecaţi pe soldaţi. Credeau cu toţii că venirea lor e semn rău. Militarii însă cereau doar oleacă de odihnă. Sofronie îi cercetă atunci pe fiecare în parte să vadă de nu e şi George acolo.Nu era, însă află că fusese văzut ultima oară la graniţa cu ruşii. Toţi credeau că fusese fie omorât, fie rănit grav. Îl convinse atunci pe unul din soldaţi să îi spună Margaretei că fusese camaradul lui George şi văzuse cu ochii lui cum acesta murise în luptă. Omul se codi, dar Sofronie îl convinse spunându-i că fata şi-a pierdut minţile de durere şi îşi va reveni în simţiri doar dacă va afla ceva clar. Margareta rămase ca trasnită şi refuză a crede. Însă descrierea detaliată pe care omul i-o făcuse lui George o convinse. Se apucă de plâns şi căzu în nesimţire. Nu îşi reveni decât după multe luni, însă rămase ca o umbră. Atunci o ceru Sofronie de nevastă, iar ea nu făcu decât să dea din umeri. O întrebară şi părinţii dacă vrea, iar ea făcu la fel. Peste două săptămâni biserica era plină de oameni: participau la nunta Margaretei cu Sofronie. Tânăra femeie se înzdrăveni treptat, însă ochii îşi pierduseră strălucirea pentru totdeauna.Nu trecu anul şi rămase grea, spre marea bucurie a bărbatului, care nu ştia cu ce daruri să o mai copleşească. Pe băiat îl botezară Petru, deşi în sinea ei femeia îi zicea mereu George. Când copilul împlini trei luni, Margareta căzu la pat. Sofronie se văzu atunci nevoit să caute o doică. Lucrul se dovedi anevoios, căci nu era în sat nicio femeie cu prunc aşa mic. Într-o seara, la uşa lui bătu o tânără, cerându-i găzduire peste noapte. O primi, căci îi fu milă, iar de atunci Ioana nu mai părăsi casa aceea. Se ocupa de copil şi de gospodărie, căci Margareta nu îşi mai veni în simţiri. Nu făcea decât să se uite în gol şi să murmure numele lui George. Nu dupa mult timp, în sat reveniră şi ultimii flăcăi ce fuseseră la război. Printre ei i se păru că îl află şi pe cel pe care spera să nu îl mai vadă vreodată. Lucrurile, care păreau aşezate, începură să se schimbe. Şi odată cu ele şi Sofronie. Era mereu mânios, încât nu te mai puteai înţelege cu el. Nici măcar nu mai intra în camera Margaretei, având un singur gând: să afle dacă acela era chiar George. Hotărî să îi ceară ajutorul Ioanei, zicându-şi că o femeie află altfel astfel de lucruri. Atunci începu lumea să vorbească despre povestea dintre noul venit şi Ioana. Nu-i vorbă: era chipeş, semănând leit cu George, şi îşi întremase o gospodărie sănătoasă. Fetele îi dădeau târcoale, doar-doar şi l-or apropia. El nu vorbea însă decât cu Ioana, iar ea nu spunea nimănui nimic. Oamenii începură a-l ocoli, vorbind pe la spatele său câte şi mai câte. În zadar se zbuciuma Sofronie, căci nici lui nu-i spunea nimic Ioana. Vedea doar că se întoarce altfel de la străin: mai veselă, mai dârză şi parcă mai pătimaşă.I se părea că îl priveşte fix şi că ar fi vrut să se repeadă la dânsul. Sofronie începu să o ocolească, dar Ioana era peste tot. Atunci se apucă de băut, ca şi cum vinul i-ar fi înghiţit temerile toate. Noaptea se întorcea cu chef de ceartă şi uneori chiar le bătea pe cele două femei, dar şi pe copil. După aceea pleca din casă şi îl pândea pe străin. Într-o astfel de noapte află adevărul. Era ascuns după colţul casei, când văzu venind pe cărare trei arătări. Când acestea se apropiară, o a patra îşi făcu apariţia. -A sosit clipa, Margareto!se auzi o voce groasă de bărbat. -Doamne, că mult am aşteptat! -De acum o să fie altfel! -Aşa-i , frate, se auzi vocea Ioanei. Să aveţi grijă unde lăsaţi caii, ca să nu vi se găsescă urma. Şi să-mi daţi de veste când ajungeţi! Sofronie sări atunci înnebunit, dându-şi seama că acela era chiar George, ce venise dupa nevasta şi fiul său. Puse mână pe o furcă ce îi era la îndemână şi vru să îl lovească pe bărbat. Acesta îl prinse însă de mâna cea slabă şi îi spuse rânjind: -Dumnezeu le ştie pe toate,aşa-i? A ştiut-o şi pe asta! Margareta e a mea, şi nu a unui mincinos ce a luat-o prin ticăloşie! Copilul o să ţi-l mai vezi, că îi eşti tată, dar de acum înainte va sta cu noi! Sofronie căzu moale pe iarbă rece. Dimineata, lumea îl găsi umblând pe câmpuri şi aiurând: -Aşa-i că Dumnezeu le ştie pe toate?Ha!Ha!Ha! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23932 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE