FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Poezie sau eternitatea efemerității
Text postat de Emanuel Cristescu
Românul e născut poet, se afirmă și nu fără un oarecare temei. Însă această afirmație pare una pro domo. Ce pot spune celelate popoare? Grecii, indienii, francezii, englezii, canadienii, nemții, spaniolii, japonezii, chinezii și alții?

De la Ghilgameș și până astăzi și, cu siguranță, cât va exista lumea, partea tragică a ființei umane, și nu numai, își va căuta sensul și va îndura cu greu condiția de ființă efemeră. Iar această efemeritate, probabil, va genera un fel de comportament de substituție, potrivit căruia, va încerca un fel de prelungire prin continuitate a spiritului său, a dorinței sale de a cunoaște și a se cunoaște și de a lăsa un semn al efemerității în marele și integratorul text care este „textul noetic.”

Poezia face parte din acest mare text. Poezia ca limbaj și ca declanșator al visului și al îndrăznelii de a depăși, de a-și depăși condiția. Condiție specifică, aș spune genetic, ființei umane ca ființă solitară. Poezia este semnul comuniunii. Al trăirii partajate. Al comunicării. O comunicare specială. Un fel de „comunicare noncomunicațional㔠în sens obișnuit. O comunicare sui generis, o comunicare în care accentul nu se pune, în mod expres, pe cuvinte ci pe relevanța și simbolismul cuvinlelor și asocierilor de cuvinte. Pe semnificațiile și sugerările de semnificații pe care acestea le induc. Și nu le induc biunivoc, și nu le induc în mod egal și suficient în orice act de lectură. Poezia, marea poezie se bazează pe concepțiile care pot fi decelate în spatele cuvintelor. Și pe interacțiunea acestor concepții care ne trimite la intertextualitate. Și, cum ființa umană este unică, fiecare poem are unicitatea sa, ba, mai mult, devenirea poemului în procesul înțelegerii, intrepretării și receptării, pe lângă doza de generalitate și de percepție de ordinul întâi, are o mare doză de unicitate și personalism. Și de halou receptiv.

De la poezia mnemotehnică, a începuturilor, la marea poezie contemporană, poezia a cunoscut numeroase forme, curente și deveniri. Iar frumusețea poeziei constă tocmai în resursele deosebite care se găsesc în acest spațiu. Cu toate strigătele casandrice, uneori apocaliptice și negaționiste, cum că poezia și-a trăit traiul, poezia își are curgerea sa perpetuă. Generații după generații vor descoperi și vor redescoperi poezia și vor găsi forța și inteligența de a scrie poezii unice. Cu ajutorul cărora vor partaja bucuria și plăcerea de a scrie și de a citi. Astfel, poate, tragismul ființei umane, probabil, va fi mai ușor de acceptat și de suportat.

De la începuturile lumii, poezia a încercat să surprindă condiția umană în raport cu efemerul și eternitatea.

„Unde alergi, Ghilgameș?
Viața fără sfârșit pe care o cauți n-ai
s-o găsești niciodată!”

Tulburător de adevărat și de înțeles. Înțelegere care vine cu timpul. După marile și efemerele epoci ale ruperii munților cu mâinile goale.

„Mi-e dat un trup. Cu el ce mă fac eu,
Atât de unic e și-atât de-al meu” [1]

[1] Osip Mandelștam, Editura Albatros, București, 1984.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Romanii, dupa cum vedeti,
Ca sunt uslasi sau sunt basisti,
Cu totii s-au nascut poeti,
Iar cei mai buni… epigramisti!
 
Postat de catre General Motors la data de 2012-08-13 15:01:43
         
 
  "rememberistică"!!... waw!

Da, așa e, suntără "numeroase... porturi"!
Dar unele dintre ele și-au abandonat utilitățile oneste, de simple rade portuare și au adoptat arhitecturi... bramburistice, recte aerodroame de rachete balistice! (vezi calea derivată: remberistică - euristică - balistică - bramburistică)!

 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-13 13:01:05
         
 
  Din micul tratat de icomprehensiune, al distinsului membru europeic, domnul Peia, aflăm causa causorum a filosofiei de viață a domniei sale: un distins domn profesor aflat într-o stare de precaritate existențială în care viața îl va fi foat adus, profesor care i-ar fi dat oarece sfaturi pe care, iată, acum, încearcă să le urmeze cu sfințenie.

Cu siguranță, sfaturile distinsului profesor, vor fi fost date în situațiile de atunci și, probabil în diverse contexte, neprecizate, însă de acum, poate, peste 40 de ani. Și, sigur, aceste sfaturi nu-i vor fi fost date ultimativ. De asemenea, îmi este greu să accept conotația pe care distinsul domn o sugerează în acest mic tratat de rememberistică ad-hoc. Cum că aceasta ar fi singura cale. Nu cred să-i fi spus, respectivul profesor, că acest modus vivendi trebuie înțeles adversativ. Adică, orice nu se înscrie în direcția sfaturilor sale trebuie repudiat ori nu există. (ceva în genul filosofiei lui Hume!)

Sigur, în context sau din context trebuie să fi rezultat infinitatea și varietatea ființelor umane și comportamentelor acestora. Diversitatea lumii, dezvoltarea și devenirea ei. Și, probabil, multe altele. Însă ce va fi înțeles tânărul din acele vremuri și ce-i va fi rămas în minte distinsului elev, de atunci, ușor exotic, adică având un volum de Kant într-o mână și un altul de Feuerbach la subsoară este greu de demonstrat că vor fi fost sfaturile, în sensul în care îi vor fi fost date și, probabil, corecte ale acelui magistru.

Bănuiesc faptul că profesorul respectiv îi va fi dat sfaturile, integrate, în paradigma ancestrală "vorbește cum ți-e vorba și poartă-te cum ți-e portul" Ce ar fi trebuit să înțeleagă, printre altele, filosoficul elev, din sfaturile primite și din volumele recomandate, ar fi fost faptul că sunt numeroase "porturi" și extrem de multe "vorbe".
 
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2012-08-13 09:37:19
         
 
  O dedui în greșît cu secolu!!
Era începutu lu XX!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-13 01:29:20
         
 
  Ad nazum Cristianum

Deci,
S-o luăm cătinel-cătinel, ca să nu ne luxăm mințile în echilibristica terminologică a domnului teoretician.

Mai întîi, hai să zic o mică istorioară: cînd eram elev de liceu am cunoscut un domn cam de vreo 65-70 de ani. Se născuse pe la începutul secolului XIX și apucase toate marile evenimente ale acestuia. Atît primul, cît și cel de-al doilea război mondial, cît și momentul tragicei sorți a României, după călcarea în șenilele sovietice a pămîntului ei și a demnității și libertății cetățenilor ei. Era îmbrăcat într-un pardesiu ponosit, mergea ajutîndu-se de un baston vechi și mînca unde mîncam și eu, la cantina unui trust de construcții, căci o farfurie de ciorbă îndoielnică și una de iahnie rebegită se găseau și pentru sufletul lui de om singur. Avusese o fiic㠖 am aflat mai tîrziu – dar care se sfîrșise urmare a unei boli fatale. Se retrăgea, după prînzul umil de la cantină, la una din mesele scoase pe trotuar, al unui restaurant-autoservire de vizavi, vechi de cînd lumea, și privea, proptit în baston, trecătorii care se perindau, încolo și încoace, pe lîngă el, fără a-i sesiza nicicum prezența. Avea o privire de om așezat în sine atît de adînc, încît te așteptai să se închege brusc într-o statuie.
Ei bine, după ce am ezitat o vreme, curiozitatea m-a împins să aflu mai multe despre cel ce-mi părea, prin figura-i leonină și aerul distins pe care-l afișa, fără niciun efort teatral de prezentare – îmi părea, zic, o figură de bronz antic, găsit prin pozele de manuale istorice.
Nu mai țin minte exact cum am ajuns să-l inportunez la masa aia a lui, veșnic rezervată. Probabil printr-un gest simplu, de la om la om – mă rog, de la tinerel la om! – care a stabilit o relație firească de comunicare.
Ei, aveam să am o mare surpriză, taman ca-n filme! Ba nu, deseori viața bate filmul, cum se spune, și era un moment de acest fel. Distinsul domn era... doctor în litere și filozofie!!! Avusese, printre profesori, pe Take Ionescu, pe Vianu, Iorga, Pîrvan, dar, mai ales și mai ales, pe P.P.Panaitescu. Ei bine, de la el am auzit prima dată de marele profesor de filozofie al anilor 30’. Faptul ăsta mi-a rămas în minte adînc încrustat. De ce? Pentru că, printre explicațiile pe care mi le da, cu o generozitate de-a dreptul zeiască, mi-a spus: „Vrei să înveți, cu adevărat, filozofie?
Citește-l pe Panaitescu”. Cînd m-a văzut că mă chinuiam cu Kant, a zîmbit îngăduitor: „Domnule, ai început rău. Te-ai urcat pe casă și vrei să mergi ca și cum ai fi cu picioarele pe pămînt. Dă-te jos și cere sfatul lui Panaitescu. El știe să-i coboare și pe filozofi cu picioarele pe pămînt. Căci, majoritatea lor inventează vorbe întortocheate, pentru a părea că metoda lor este cea mai nouă achiziție a minții speculative. Dar cine nu e-n stare să spună în cîteva vorbe simple ceea ce este codificat în o mie de coduri inutile, nu e filozof, e fabricant de teorii insipide.”

(Explicație: nu zîmbiți ironic printre dinți! Vorbele sunt aproape aceleași cu cele evocate mai sus, căci imediat ce ajungeam acasă, le reproduceam pe caietele mele de însemnări. Nu am intervenit decît în cîteva locuri, unde am considerat că nu prea aveam cine știe ce capacități de mînuire a cuvîntului pe atunci. În proprție de 90%, însă, sunt vorbele lui.)

Ei, dar de unde Panaitescu, la vremea aia?
Și ce credeți că a făcut distinsul domn, cu figura-i impunătoare, încadrată de o chică de păr alb, ondulat, ca o efigie greacă, cioplită în marmora Egeei? (nu am avut tupeul de a-l întreba care-i era numele, dar ce importanță avea, discutam ca de la anonim la anonim, eram egali în spirit, chiar dacă flagrant inegali în cunoștințe?). Ce-a făcut?
Mi-a adus, din biblioteca lui, un volum masiv, impozant: „Fiozofia Renașterii”, semnat de marele profesor. Ei, a urmat o adevărată încîntare: nicăieri, niciodată nu am întîlnit pînă atunci, și nici după aceea, un mod atît de captivant și accesibil de a mi se expune teorii filozofice, sisteme, metodologii. Citeam și nu mă mai săturam. Discutam apoi, iar el mă corecta în judecăți și raționamente. Și-mi zicea: „Vezi cîrja asta a mea, așa să-ți fie cîrjă profesorul”!

Mda.
Poate că dacă m-aș fi dedicat studiului filozofiei, nu aș fi ieșit din tiparele maestrului. Anume acelea, că, oricît de complicată ar fi o teorie, cine NU are capacitatea de a translata esența acelei teorii la nivele accesibile oricui – sau aproape oricui, să nu exagerăm! – acela nu a priceput mare lucru din respectivele expuneri teoretice, nu le-a pătruns esența. Nu face altceva decît să complice și mai mult lucrurile, îmbîcsindu-le cu terminologii savante, ascunzîndu-se după vorbe, în timp ce le mînuie tot așa cum face prestidigitatorul ca să ia ochii mulțimii. Căci dacă ar fi priceput, ar fi avut harul unui P.P.Panaitescu.

Bon.
Am terminat cu introducțiunea.
Să trecem la oile noastre.
Domnu teoretician Cristescu,
Suficiența și superioritatea afișată, cu care încercați să mă bateți înțelegător și îngăduitor pe umăr, ca de la specialist la novice, nu că mă dixtrează, dar mă uimește sincer. Oare, chiar credeți că ceea ce etalați domnia voastră, în modul ăsta scorțos de a expune probleme, posibil importante dintr-un anume punct de vedere, impresionează pe cineva, în afara celor care, oricum, nu pricep mare lucru și cască gura cu stupefacție, asemenea țăranului lui Preda care a văzut întîiași dată o girafă? Chiar credeți că speculațiile dv. intertextuliste, răsucite și-nvîrtite, ca un caier de lînă pe sucală, reprezintă altceva decît o prestidigitație terminologică? Chiar aveți naivitatea orgolioasă de a crede că și eu rămân cu gura căscată, ca la zidul morții, în zircus?

No, dom’le.
Regret că vă dezamăgesc, dar pricep orice, am mintea trecută prin o mulțime de exerciții de înțelegere a o mulțime de teorii, însă ceea ce mă îneacă, aproape la propriu, este salata asta de lăptucă pe care o tot expuneți pe tarabă, cu aerul că e din fructe de mare adîncime!
Aș!

Să luăm un citat:

„prin urmare, are dificultăți cu înțelegerea sintagmei "prelungire prin continuitate"

Nu dom’le, nu am dificultăți în asimilarea sintagmei ăleia, da’ noi taman eram pe domeniu literar, nu matematic. Și chiar așa fiind, cum vine asta: „proprietatea remarcabila a funcțiilor continue este aceea de a transforma un interval oarecare tot intr-un interval". Eu am serioase dubii că definiția completă este asta care se oprește, hîc, în bot, ca calu-n crucea străzii, cînd îi trece prin față o mîță! Să transformi un interval oareșcare într-un interval. Punct. Interval de ce? De valuri? De cavaluri? De habernamuri? Nu-mi mai amintesc exact zona șirurilor, a funcțiilor, și disfuncțiilor, și nici nu mai am chef să deschid analiza matematică, fincăci nu e meseria mea, da’ chestia de sus nu e-n regulă. E o definiție tîmpită, fie și luată la modul pur matematic. Dar, mă rog, te pomeni că și pe aici, prin matematici sunt poeți absconși, naumitici!
Eu socot, totuși, că te cam grăbiși, dom profesore, să-mi dai lecții și rămăseși suspendé, ca băsescu!

Și totuși, ce are cuminecătura cu prefectura?
Poezia-i poezie, matematicile-s matematici. Nu cred o iotă din ce susținea Barbu, că taman în nu’ș ce punct geometric se unește Scyla cu Caribda și scoate scîntei paranormale! În toată poezia lui n-ai să găsești nicio teorie matematică, fie ea și elementară. Nici în faimoasa „Joc secund”, nici în „După melci”, nici în „Uvenderode” și nici măcar în triunghiul „El Gahel”. Nicio „transformare” din asta abracadabrantă nu face poezia, în nu’ș ce funcție continuă, periodică, neperiodică sau cum o mai fi. Fiecare domeniu e cu a mă-sii, oricît ar trage unii de mînecile hainei lirice, s-o vîre-n cutare loc. Limbajul poetic e limbaj poetic, ăl matematic e matematic, și punct.

„Deci, nu cuvintele importă, ci asocierile lor" Greșit.”

Ba eu zic că fără cuvinte, nema fraze, nema subînțelesuri și sugestii, nema nimic! Așa cum atomii sunt cărămizile materiei, tot așa cuvintele sunt cărămizile vorbirii. Nu există zid, oricît de divers arhitectural ar fi el, fără elementele constitutive. Chiar dacă nu-s cărămizi, ci alte materiale. La fel, în comunicare, ele, cuvintele, au întîietate. A, că după ce le combini și recombini în infinite moduri, ele capătă înțelesuri care se scimbă-n „înțelesuri și mai mari” – vorba poetului, ăsta-i, în fapt, un „joc secund”... ca să accept un compromis teoretic, totuși.
E adevărat că dacă aș spune: „Există un dom Ristescu, care înțelege ce vrea”, expresia are înțeles numai dacă dom Ristescu ține dinadins la asta, dar dacă elimin toate cuvintele din sus-zisa expresiei, apoi dom Ristescu zace-n întunericul absolut al „neînțelesurilor” foarte „mari”!
Adecă complet inexprimabile.
Altfel zis: Sugestii, ioc! Semnificații, ioc! Simbolism, ioc!
Să vă dau un hint: există o logică elementară, peste care, dacă sări ca peste pîrleazul școlii primare, prin fereastră, drept la catedră, faptul ista nu e întotdeauna de efect!


Ca în următorul text poetic:

Geografia asta împopoțonată
ca o cocotă dă bulivar
trasă dă limbă
de-i zboară din gîtlej numai
paranghelii terminologice
ca un domn Ristescu
a-toate-înțelegător și a nimic pricepător
Geografia asta fizică
sau fizică geografică, ori ce-o fi
trasă de păr
de rămase cu peruca
în mîinile adorantului
Ristescu
Ei bine, geografia asta
e cam într-o ureche!

„Exahaustiv”, dar, mai ales, „neexhaustiv”, „constrictiv și cu efecte distructive” „dezorientat, manipulat, poate anihilat, mancurtizat, etc” vorbind, sensurile poetice depășesc orice. Da’ cu o condiție: să poți să ai, mai întăi tiparele logicii formale în creieraș, unitățile morfo/funcționale în vocabuler și, după aia, să le înșiri ca „mărgele pe aț㔠– vorba altui poet, ca aiaste vorbe să însemne și să transmită cevașîlea imteligibil. Că, de, chiar și zăpăceli supra, infra, extra, para textuale nu poți produce fără consoane și vocale, reunite-n cuvinte, împreunate, la rîndul lor, în sugestii, simboluri etc.
Mai departe, a,b,c,d și ce mai e, tot apă bătută-n piuă se cheamă că-i.
Deci, mă culc.
Exhaustiv!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-13 01:21:58
         
 
  Ad usum Peianum,

Ceea ce este de admirat la distinsul nostru coleg este sinceritatea domniei sale. Domnia sa nu o dă, cum, neacademic, se zice, cotită. Spune franc unde și ce nu înțelege. De aceea, cu multă bunăvoință, vom încerca să-l ajutăm să deslușească ori să se deslușească. Atât textul cât și percepția domniei sale despre text.

1. Prin urmare, are dificultăți cu înțelegerea sintagmei "prelungire prin continuitate" (târâș grăpiș cu invocatul "comportament de substituție" zice că ar fi înțeles deși avem ceva dubii în acest sens) Să-i dăm un hint: "proprietatea remarcabila a funcțiilor continue este aceea de a transforma un interval oarecare tot intr-un interval" Face poezia această transformare? Evident în limbaj poetic, vorbind. Face! Alte câteva hinturi Darboux, punct de acumulare, limite laterale.

2. "Deci, nu cuvintele importă, ci asocierile lor" Greșit. Accentul nu se pune pe cuvintele în sine ca în limbajul comun. Ci pe "ci pe relevanța și simbolismul cuvinlelor și asocierilor de cuvinte. Pe semnificațiile și sugerările de semnificații pe care acestea le induc." care este cu totul altceva. De exemplu, în limbajul comun, "Ca un domn Teia care nu mai înțelege" cuvintele sunt cele care dau sensul mesajului. Adică, este vorba de ceva ori cineva care nu înțelege asemenea cu un domn Peia care nu înțelege. Din varii motive. Nu le de dezvolt.

Dacă însă avem un text poetic în care, de exemplu se spune:

« Istorie

Istoria aceasta
smulsă ca un apendice,
cuvinte stoarse, hăcuite
descărnate,
Ca un domn Teia
Care nu mai înțelege.
Istoria aceasta,
Ca de fapt toate istoriile,
Ascunde adevărul
Până la a deveni lacrimă
Piatră
Anotimp.”

sensurile poetice depășesc simplul limbaj comunicaționl. Care, aplicând logic formală, s-ar putea simți chiar lezat.
Să vedem, și acesta neexhaustiv, câteva dintre percepțiile posibile:

a)textul trimite la o istorie, poate, contrafăcută, realizată sub presiuni constrictive și cu efecte distructive. Asemenea unui personaj poate dezorientat, manipulat, poate anihilat, mancurtizat, etc. care însă nu mai are capacitatea de a înțelege. O istorie adusă în stadiul propriei autocontradicții. O istorie redusă de la scara de ISTORIE la scara de istorioară. O istorie

b)simbolistica textului poate conduce un alt lector la înțelegerea istoriei ca un domn trecut în alte spații respectiv o istorie ucisă. Conotația poate fi datî de preambulul textual.

c)Însă, la fel de legitimă, poate fi și interpretarea potrivit căreia o istorie constrânsă, mutilată, poate reprezenta starea de incertitudine a unui popor (grup, etc) asemenea unui domn derutat în fața unei situații în care regulile au fost date peste cap, astfel încât domnul respectiv, nu mai înțelege nimic.

d)Evident, în lectura unui noneuropeic, adică în afara acestui context, textul de mai sus poate avea oricare dintre interpretările de mai sus ori altele în funcție de ce stă în spatele acestui lector (cultură, stare de spirit, filosofie de viață, etc. cu toate acestea textul interacționează și se ajunge la intertextualitatea despre care vorbeam)

e)Însă, în lectura unui europeic, variantelor interpretative de mai sus, cum am spus, neexhaustive, adică, în contextul dezbaterilor europeice, textul de mai sus poate reprezenta un studiu de caz cu o trimitere evidentă către unul dintre participanții la dezbateri, prin care se încercă demonstrarea poliinterpretatismului textual, respectiv a accentului care se pune în poezie nu în special pe cuvintele în sine ci pe “pe relevanța și simbolismul cuvinlelor și asocierilor de cuvinte. Pe semnificațiile și sugerările de semnificații pe care acestea le induc”

3. “Pe dracu! Asta o spun cei care habar n-au! Un poet adevărat, prin revelarea stării de tragism al ființei și asumarea ei, coboară și mai mult în gaura neagră a neantului.” Pot fi de acord, în principiu cu afirmația distinsului coleg. Asta și pentru c㠓relevarea stării de tragism” presupune luciditate. Iar luciditatea, evident, dramă. Respectiv tragedie. Însă, și am citat, aici, cândva ,cuvintele lui Bataille, “scriu ca să nu înnebunesc” de multe ori, poate de cele mai multe ori, scrisul reprezintă un fel de comportament de substituție care, chiar dacă nu reprezintă o sedare, face existența suportabilă.

PS. Limbajele au evoluat. Ca și poezia. Fiecare optează pentru ce dorește.
 
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2012-08-12 21:40:40
         
 
 
Iată de ce spun eu că sunt limbaje critice îmbîcsite de termeni supraponderali, împănate cu garnitură de expresii de lemn, pur demonstrative, invenții expresive de lux, inutile ca niște tacîmuri argintate cu două capete. Par ex, ce-a vrut să spună domnu care semnează impozantul articol? Că poezia... așa și pe dincolo,... care va să zică...
Dar, mai întîi, ce este, ca, apoi, să ne-apucăm a o pieptăna apologetic, cu vorbe în doi peri.
Nu ni se spune, dar suntem purtați, filozoficește, prin... „partea tragică a ființei umane”, care dîn cauză dă efect, iote ce înălțător dar și nasol este!...

Zice criticul nost’:

„efemeritate”, care „va genera un fel de comportament de substituție, potrivit căruia, va încerca un fel de prelungire prin continuitate a spiritului său”

Cu substituția mai treacă-meargă, deși, substituirea presupune un fel de carnaval al existenței, în care poetului, – bonsoar, mască! – îi arde de camuflaje comice, dar să acceptăm joaca asta nevinovată, însă, încercînd a înțelege, totuși, ceva din frazarea de mai sus, ar însemna c㠄partea aia” tragică încearcă să parvină la... la ce? ascultați colea: la o”prelungire în continuitate” etc etc. Tare aș vrea să aflu cum ar veni să se ntîmple o „prelungire” în... discontinuitate! Tautologi-ma-ș și n-am cui! Iote-așa, vorbirăm să n-adormirăm!

Mai departe:

„O comunicare sui generis, o comunicare în care accentul nu se pune, în mod expres, pe cuvinte ci pe relevanța și simbolismul cuvintelor și asocierilor de cuvinte.”

Deci, nu cuvintele importă, ci asocierile lor! Vor fii fiind din categoria vechilor asociații cooperatiste, te întrebi. E ca și cum ai spune: cărămida poate lipsi, zidul, însă, are consistență și ființare indubitabile. Ar exista „relevanța și simbolismul cuvintelor”, fără noțiunile corespondente, fără cuvinte? Există, altfel spus, expresie complet mută, inexprimabilă, dar semnificată și revelată printr-un limbaj inexistent? Un piculuș de logică, don’lor! Că, grămădeli de vorba savante suntără cu duiumul.

„pe interacțiunea acestor concepții care ne trimite la intertextualitate.”

Nu poți să te mai cîrmești de „intertextualitate” pe lumea asta: dai să halești ceva, hop, intertextualitatea se insinuează în farfurie, scoțîndu-și căpșorul fardat din sosul de tocăniță și frunzele de salată!
Încerci să tunzi iarba din curte, ta-naaa!... iote că sare „intertextualitea” de sub cuțitul mașinii de tuns, furioasă că i-ai tăiat moțul!
Vrei să te ușurezi și tragi apa după...yubii-dubi, „intertextualitatea” sare din cuvă și te blamează pentru indecență!
Pun pariu pe un catralion de lei devalorizați că niciun poet, cît ar fi el de acreditat în aprecierile generale, dar absolut niciunul nu are-n cap nici cea mai mică idee de „intertextualitate”, atunci cînd se-apucă să își verse oful liric. Ei da, dar nu știți voi: poeții-s proști, iar domnii critici inventați nește vizionari cum nă să ezistă.

„Astfel, poate, tragismul ființei umane, probabil, va fi mai ușor de acceptat și de suportat.”

Pe dracu! Asta o spun cei care habar n-au! Un poet adevărat, prin revelarea stării de tragism al ființei și asumarea ei, coboară și mai mult în gaura neagră a neantului. Ceea ce e absolut devastator. Nici pe departe sedant.

Așa că, mai lăsa-ți-o-n păp’șoi, kriticiskii daragoi!

 
Postat de catre ioan peia la data de 2012-08-11 23:31:17
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23814
Comentarii: 120248
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE