PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de George (Dumitru) Corbeanu M-a trezit in miezul zilei gazda, un barbat burtos de vreo patruzeci de ani, cu ceafa rosie si ochii bulbucati care avea enervatul tic al clipitului des cumulat cu ridicarea concomitenta a sprancenelor paroase, frumos pieptanate de dimineata, moment in care pielea fruntii i se strangea in cute si riduri bolnavicioase printre care, ocazional, clipoceau firicele de sudoare sarata. Era ziua platii, asa ca a trebuit sa ii deschid, somnoros, injurand in gand dependenta oamenilor de oameni, bunaoara ideea de a-i da unui burtos o gramada de bani numai sa am unde sa dorm, bani pe care i-as fi putut folosi altfel, mult mai rezonabil, de exemplu pe bautura si tigari. -Mai baiatule, l-am auzit, in timp ce numara bacnotele soioase, mai baiatule mai, tu te distrugi mai…Uita-te la tine in ce hal arati, cu barba asta incalcita, cu tinuta asta nearanjata, cu aerul asta in doi peri… Pai un tanar ca tine ar trebui sa fie prezentabil, curat, sa iasa des in oras, sa invarta fetele pe degete… Nu asa, sobolan de bloc, in camera asta intunecoasa. Apoi isi indesa banii in buzunar, isi mai roti odata cepele din fundul capului prin camera, isi clatina barbia intr-un gest dezaprobator, scoase dintre buze trei onomatopee legate intre ele, pentru a intari auditiv gestica, si iesi fara sa mai adauge nimic. Nu l-am luat in seama, intr-un fel ma obisnuisem cu reactii de acest gen din partea persoanelor din jur, si, in plus, mi se facuse o foame de imi tiuiau urechile. Am coborat in fata blocului de unde am cumparat la repezeala cateva beri, un pachet de tigari (trebuiau sa imi ajunga pana spre seara, caci nu mai aveam chef sa ies din casa) si o jumatate de pizza neincalzita. Sus, cu foamea alinata si ochii inca mijiti de somn, m-am lungit in pat si am inceput sa ma joc cu telecomanda televizorului, apasam pe butoane cu un aer absent zicandu-mi ca oricum ai lua-o, femeile tot femei sunt, si nimic nu o sa le faca vreodata sa gandeasca mai mult decat o vrabiuta. Acum habar nu am cum de mi-au venit gandurile acestea in minte, dar cu siguranta atunci mi-am amintit ceva, vreo intamplare, vreo conversatie auzita (nu port niciodata conversatii, cel mult cateva cuvinte monosilabice din fundul gatului, numai asa, sa nu para ca nu am si eu ceva de zis, cand de fapt cred ca de mult s-a zis totul despre toate, si nimic nou nu o sa mai apara, asa ca de ce sa ne mai obosim sa parem interesanti). Mi le-am urmat, concluzionand ca femeia nu este buna decat pentru frumusetea sa, asa a fost dintotdeauna si asa va fi, chiar daca unii se amagesc sa creada altceva, iar cele care nu o au, pacat de ele, nu aduc nici un folos societatii asa ca, mi-am zis in continuare, in timp ce schimbam canalele cu o privire rea (mi-o simteam rea pentru ca ma incruntasem peste masura, ca si cand ma infruntam cu vreun razboinic din aceia care manaca pe cal, dorm pe cal, fac dragoste pe cal – aici banuiesc ca se margineau la un pur contact sexual, vizand doar partea aceea a femeii pe care o puteau controla din fuga calului, iar calul devine o prelungire a fiintei lor primitive si de aceea neinteresante, incruntare care m-a mirat la fel de mult ca si gandurile care imi treceau prin scafarlie, dar pe care nu aveam sa le izgonesc de acolo, doar din lipsa de ocupatie), asa ca, mi-am zis, nu aveau decat sa investeasca timp si bani in machiaje si liposuctii si lipeli si dezlipeli, si stropeli si uleiari, caci acesta este scopul lor in lume, sa domine prin sexualitate, prin forma si nu prin fond, fondul e al nostru, fundul e al lor, asa sa ne ajute Dumnezeu. Apoi m-am gandit ca ultima femeie cu care vorbisem - ma rog, ea vorbise, nu eu, eu doar ascultam, cu o ureche bleaga si una ridicata - nu avea cum sa fie frumoasa, caci avea o voce dogita, iar voce dogita nu au decat femeile banale, grase si cele cu tenul stricat, mancat de acnee, si fusese cea care imi spusese ca am castigat. Si atunci mi-am amintit a doua oara in aceeasi zi ca eu castigasem ceva, si iar m-am mirat, caci sa ma premieze pe mine si de ce, eu nu dadeam doi bani pe nimeni si pe nimic, nu era drept, de pilda toti barbatii aceia pe care ii intalneam pe strada, mirosind a after-shave si fluturandu-si cravatele a sarbatoare, ar fi meritat cu mult mai mult decat mine, ei lucreaza, ajuta sistemul, fac bani pentru ei si pentru societate, sunt seriosi si chiar iubesc viata. Dar, mi-am zis apatic, aruncand telecomanda care deja ma plictisea cu luciul ei palid, pe duca, de la atata butonare, viata mai face si greseli, uite ca de data asta m-au ales pe mine, probabil dupa numarul de telefon, tot aveam si eu ceva interesant, numarul de telefon, cred ca le-a placut, usor de tinut minte, cifre rotunde, poti sa ti le inchipui, poti sa le vezi in timp ce le formezi, dar nu pe butoane ci in minte, in culorile gandului tau, tridimensionale, crepusculare, translucide. Si atunci, pentru prima oara, m-am simtit cu adevarat important si asa, ca in joaca, m-am hotarat sa ma duc. Am terminat ultima bere, am inadit trei tigari si am studiat hartiuta pe care notasem informatiile primite prin telefon. Odata procesata informatia, m-am hotarat sa ies in oras, se inserase, tocmai bine pentru o plimbare cu capul intre norii de tantari si cu privirea printre roiul de oameni care se scurg de obicei vara prin parcuri si pe strazi, sa-si aeriseasca creierele obosite si sa-si descarce constiinta, verdeata e un bun container, absoarbe tot, de la roua la sentimente si frustrari. Dar nu am parasit imediat casa, am zabovit putin cu privirea la ecranul televizorului, ramasese fixat pe un canal unde rula un film cu razboi, cate filme de acest gen s-au facut, si cate inca se vor mai face, cand te astepti ca totul sa se fi spus si aratat, mai apare o idee minuscula care nu fusese luata in calcul, mai apare vreun erou pana atunci necunoscut care va trebui scos din anonimat, mai apare o ecranizare cu mijloace moderne prin care se incearca reproducerea fidela a realitatii, spectatorul vede linistit de acasa, din fotoliul sau confortabil, capete de oameni zburand in aer, sange improscand peretii, picioare sfartecate, corpuri zbatandu-se spasmodic in praful unui drum apasat de tancuri si camioane militare, totul pentru a arata acelasi lucru, totul pentru a spune doar ca ceea ce s-a intamplat nu are voie sa se mai intample, ca oroarea a ceea ce a fost va trebui simtita din nou, prin intermediul ecranului, si de cei tineri, care nu au participat, si de cei batrani, care ar mai avea forta sa se uite si astfel sa-si aminteasca... Filmul la care ma trezisem privind era despre asediul Stalingradului, despre razboiul personal, la scara mica, dintre doi lunetisti, unul era Ed Haris, pe celalalt nu il cunosteam, cu siguranta il mai vazusem, dar numele lui imi scapa, putea fi Jude Law, acum imi dau seama de asta, juca rolul lui Vasili Zaitev iar Ed Haris pe-al unui lunetist german, venit special pe frontul acela pentru a-l lichida pe rus. Actiunea era simpla, din atat cat vazusem, fiecare il urmarea cumva pe celalalt, un joc de-a soarecele cu pisica, isi intindeau reciproc capcane, neamtul era mult mai inteligent, dar rusul avea dreptatea de partea sa, ma intreb daca nemtii ar fi castigat razboiul, s-ar mai fi facut acest film? cu siguranta nu, cel putin nu in versiunea asta, probabil ca acolo Ed Haris ar fi ramas in viata, chiar daca rusul nu ar fi murit nici el, insa eroul ar fi fost de data aceasta german, un exemplu de tenacitate si daruire catre patrie. Nu am rezistat pana la sfarsit, era destul de previzibil, in cele din urma nazistul avea sa moara, probabil ucis de glontul lui Vasili, eroul, toate filmele acestea americane se termina la fel, binele invinge intotdeauna, in forme diferite, asa ca am inchis televizorul cu un gest molatec, apasand butonul telecomandei, dupa care am aruncat-o la capatul celalalt al patului nefacut. Niciodata nu imi fac patul, pe mine nu ma viziteaza aproape nimeni, asa ca de ce sa ma mai chinui sa il strang, sa ii pun deasupra vreo patura imbacsita de praf, ca mai tarziu, cand ma hotarasc sa ma bag in el, sa fac operatiunea inversa, de aruncare a aceleiasi paturi, de dezvelire a acelorasi cearsafuri ingalbenite de sudoarea trupului meu obosit. Apoi am stat putin in dubiu, daca sa ma barbieresc sau nu, mi-am privit reflectia in oglinda, o silueta palida, cu barbia ascutita si pometii iesiti nefiresc in afara, cu un gat subtirel care abia putea sustine un cap mare sub un par des si negricios, si mi-am zis, ia te uita, asta-s eu, ce ciudatenie sa te privesti asa, deodata, dupa ce atata timp doar te-ai inchipuit, cu propria-ti persoana se intampla ca si cu cele straine, pe care nu le-ai vazut niciodata, dar iti formezi o imagine despre ele, o idee care nu concorda deloc cu realitatea fizica. De multe ori am simtit intr-un anumit fel, am avut anumite senzatii care ma determinau sa ma inchipui fizic altfel decat stiam eu ca sunt, si imi ziceam “eu ar fi trebuit sa arat diferit, ceea ce se vede nu are relevanta, nu reprezinta deloc ceea ce este aici, in mine”, asa ca si acum, cand ma privesc in oglinda, si vad doar o umbra cenusie zambindu-mi de departe, din ochiul de sticla, un strain pe care l-am salutat militareste, ca pe un ofiter, ca pe Ed Haris cel din televizor, imbracat in uniforma germana, cu SS-ul strans pe brat, ca pe cineva a carui structura ierarhica mai inalta o recunosteam si caruia ii eram obligat sa ma supun. Sa traiti, imi venea sa zic, va cunosc de undeva, dar nu mai stiu de unde, v-am mai vazut cu siguranta candva, intr-un trecut indepartat, poate intr-o alta viata, semanati putin cu tata, aveti trasaturile lui, bineinteles, putin deformate, el nu avea nasul atat de ascutit (cred ca mama il avea asa), nici umerii asa lati, in schimb capul ii era identic, cu par cu tot, chiar si tunsoarea, iar ochii – ochii sunt aceiasi dar privirea e diferita, el o avea agera, nu asa ca a dumneavoastra palida, pierduta pe vecie. Si am dat sa ii strang mana, ca unui prieten vechi, am intins palma spre sticla si am atins-o cu degetele, indepartand cu capatul unghiilor firicelele de praf de pe suprafata lunecoasa, si am vazut cum umbra de dincolo face la fel, aceeasi miscare lenta, aceeasi intindere de mana, fapt care, nu stiu de ce, m-a inspaimantat, mi-a strecurat in trup un fior care m-a zguduit usor, ca un curent electric de intensitate joasa, intepator. M-am tras inapoi, m-am indepartat un pas cu ochii in continuare acolo aproape hipnotizat pana cand mi se incetosara privirile, pana cand reflectia din oglinda incepu sa tremure, estompandu-se sub uitatura mea obosita, disparand incetul cu incetul, lasand in locul ei o pata neagra, diforma, disparitie care m-a hotarat dintr-odata sa nu ma barbieresc, ci sa ies asa, cu hainele in dezordine si chipul prafuit. Peste cateva clipe eram in strada lovind cu piciorul sticlele de plastic de pe caldaram, vestigii ale trecerii matinale a unor semeni de ai mei grabiti si incrancenati, care nu se mai oboseau sa gaseasca un cos de gunoi, chiar daca marginile trotuarele erau pline de asa ceva. Dar nu e nimic, mi-am zis, nesimtirea e o trasatura de caracter pregnanta prin partile astea si combinata cu nepasarea crasa, te arunca drept spre marginea civilizatiei, oare oamenii aceia care calareau in nestire unde isi aruncau gunoaiele? Tot spre fundul calului, din goana, oase de pasari si animale cu resturi de carne ferfenitate, hrana zilnica, plutind in vartejul ametitor al fugii, materiale in general biodegradabile, plasticul era pe atunci un element al vietii inca nedescoperit, ce nevoie avem noi de plastic, mi-am zis deodata, nu putem trai fara el? Si apoi mi-am dat seama ca, peste cateva zile, chiar saptamana asta, as fi putut fi in alta parte, undeva in lume, unde plasticul isi gasea locul lui special, unde porumbeii se strang in pietele cu iz arhaic si culeg firmituri generoase, unde viata se zice ca ar fi mult mai frumoasa, dar eu stiu ca tot acelasi lucru este, caci tigarile si bautura sunt la fel de scumpe, si cerul la fel de plumburiu. Se inserase parca deodata, nici nu stiu cand, timpul trece asa de repede cand nu faci nimic, cand astepti sa vezi ce ti se mai poate intampla si cand nu ti se intampla, caci si intamplarea nu este cu adevarat intamplare decat pentru anumiti oameni, e clar, are si ea criteriile ei de selectie, are si ea cerintele ei, pe mine nu ma vizitase pana atunci, nu corespundeam, pesemne din punct de vedere social eram la pamant, trebuia sa aplic reforma in ceea ce ma priveste daca vroiam sa am parte de intamplare, dar ce zic eu, ceva se intamplase, castigasem o excursie, uite o intamplare care ma vizitase, acum nu trebuia decat sa o urmez, sa vad ce avea sa vina. Dar deocamdata urmam o pereche de picioare din fata mea, le priveam tremurul gambelor de sub ciorapii de matase, incordarea pulpelor in timpul mersului, intinderea tendonului deasupra pantofilor negri si gandeam ca o femeie cu picioare atat de zvelte mi-ar fi trebuit si mie, apoi m-am razgandit, la ce sa-mi trebuiasca? Caci ar fi cerut la schimb diverse lucruri, si eu nu eram dispus sa ofer nimic. Picioarele traversara strada, iar eu nu indrazneam sa ridic privirea mai sus de sold, imi era frica sa nu descopar vreo anomalie fizica, ceva sa le stirbeasca din perfectiune, asa ca m-am marginit sa urmaresc miscarea feselor, sus-jos, damb dupa damb, munte dupa munte, oare cum erau la pipait, m-am trezit dorind sa stiu, pesemne moi, carnale, primitoare, sa iti ingropi nasul, ochii si obrajii, sa le saruti cu plescait de buze, sa le lovesti cu palma deschisa, sa le framanti ca pe un aluat, apoi sa cobori cu palmele transpirate de-a lungul pulpelor calde, pana jos, pana la genunchi, dincolo de genunchi, pana la gamba, mai jos, pana la glezna. Perfectiunea consta in subtiime, daca o poti cuprinde intre degetul mare si cel mijlociu al mainii drepte, cu siguranta ai in fata ochilor o glezna perfecta, si gandind astfel mi-am dat seama ca imi doream o femeie, chiar atunci, chiar acolo, insa picioarele isi luara fundul dupa ele si disparura dupa un colt, iar eu ramasei singur, cu privirea flescaita, fara sa stiu in ce parte a orasului ma aflam, langa ce pom ma oprisem, cum se numea si pe cine reprezenta statuia aceea din fata mea, chip pietrificat fara suflet, doar cu amintire, dar nu a ei, ci a noastra, nu catre ea, ci catre omul pe care il reprezenta si care asa reusise sa invinga timpul si viata, si moartea si tot. Langa statuie am zarit un caine, avea ochii urdurosi si tristi, mai tristi chiar decat ai mei, statea asezat cu spatele la blocul de piatra dand din coada usor, fara vlaga, cred ca era nemancat de saptamani intregi, cine sa ii dea de mancare, era clar ca nu avea stapan si ca nici nu urma sa aiba curand. M-am asezat langa el si l-am maingaiat pe crestet, pe blana murdara de gunoaiele prin care scurma zilnic, iar el se lipi de mine aproape ca un copil, scancind usor. M-am intrebat cum ma percepe el de acolo, din lumea lui canina, monocroma, oare ma vede asa cum sunt, un om neinteresant, fara dorinte, traind instinctual, exact ca si el (pana la urma lumile noastre nu sunt atat de diferite, amandoi traim la voia intamplarii, amandoi ne luptam cat mai putin cu viata, acceptand fara intrebari ceea ce ni se ofera, daca ni se ofera), sau ca pe un posibil stapan, ce-si poate asuma responsabilitatea ingrijirii lui, hranirii si spalarii lui zilnice, plimbarii de dimineata si de seara, scarpinatului dulceag de dupa ureche si de-a lungul sirei spinarii si, sa nu uitam, despaducheatului si decapusatului periodic, lucruri care cu siguranta l-ar fi facut fericit, atat cat ar fi putut el constientiza acolo, in ignoranta lui, in prostia lui de caine. M-am ridicat cautand in buzunare vreun rest de mancare sau vreo firmitura de paine, de biscuiti, de orice, moment in care incepu sa saliveze abundent si sa isi accelereze datul din coada, ridica praful de pe trotuar, atat de tare batea. Ma privea fix, cu interes, insa fara a-si schimba pozitia, statea la fel ca si inainte, cu dosul spre statuie, priponit parca acolo, tintuit, vazu ca imi scosesem mainile goale din buzunare, nu gasisem nimic, si continua sa ma privesca, insa cu o urma de neincredere, am sau nu am ce sa ii dau, nu aveam, dar el nu avea cum sa stie, sau stia dar inca mai spera. Am ridicat din umeri si i-am suras nostalgic, ca unui vechi prieten pe care, desi nu il vazusem de mult timp, il paraseam (pentru a cata oara?) fara vreo certitudine a revederii. Ochii ii redevenira tristi, se convinsese, nu avea sa manance nimic de la mine, poate cu alta ocazie, in alta zi. M-am indepartat usor, lasandu-l acolo sa priveasca in nestire lumea pana cand poate cineva mai milos decat mine l-ar fi luat cu el, i-ar fi pus zgarda rosie ridicandu-l la statutul de caine comunitar si l-ar fi tinut departe de maindan. Uitandu-ma de cateva ori in jur am realizat ca ma aflam aproape de gara, nici nu imi dadusem seama cat de mult mersesem, casa mea era destul de departe de locul acela. Am hotarat sa intru, sa vad ce trenuri erau pentru a doua zi, oftand adanc, gandind ca sunt nevoit sa parasesc orasul, rar parasesc un loc in care incep sa ma simt comod, si in orasul acesta ma simteam destul de bine in ultimul timp, cred ca ma obisnuisem cu el, cu strazile lui smolite, cu trotuarele gaunoase, strajuite de copaci decojiti si imbatraniti, loviti de soare si de vant, insa hotararea o luasem, era irevocabila, aveam sa plec a doua zi la prima ora, inca o plecare (a cata?), cine spune ca nu se poate avansa in viata, fiecare deplasare este o forma a devenirii, devenirea mea urma sa fie una totala, dar inca nu o stiam in momentele acelea, cand ma uitam la panoul negru pe care scria cu galben numarul trenului si ora matinala. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Ina, iti multumesc mult de tot. Ma flatezi, sunt inca departe de un autor consacrat. Ti-am zis, inca nu sunt sigur pe mine, inca nu stiu daca ceea ce am scris are sau nu valoare, insa faptul ca tu ai citit si ca ti-a si placut imi da o satisfactie mult peste asteptari. O sa continuu in a posta si urmatoarele parti, nu mai sunt multe.   Postat de catre George (Dumitru) Corbeanu la data de 2004-05-26 12:23:25               Stii de ce am intarziat? Am citit fragmentul din prima zi, bineinteles. Pentru ca nici nu mai simt nevoia sa comentez (suna chiar aiurea cuvantul asta,acum). Deja sunt afundata pana peste cap in romanul tau, mi se pare ciudat ca nu pot sa-l citesc tot odata, mi se pare ciudat ca pot sa scriu toate astea... e ca si cum i-as spune unui autor consacrat:(vezi Doamne! iti lipseste o virgula in paragraful al treilea!) Sunt uimita de felul in care poti sa urmaresti si descrie atatea variante, atatea ganduri conduse pana la capat si valorificate... Felicitari, George! Astept!   Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-05-26 10:24:42 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE