|
|
|
|
|
|
|
|
|
... |
|
|
Text
postat de
George (Dumitru) Corbeanu |
|
|
M-am trezit dimineata in cada goala, se pare ca cineva ma pusese acolo si chiar incercase sa ma trezeasca, eram ud peste tot si incovrigat de frig. Vazuse ca nu are nici o sansa, si ma lasase in plata domnului, in inconstienta. I-am multumit in gand si m-am ridicat sprijinindu-ma de faianta rece, apoi am iesit in hol, gasindu-ma intr-o casa straina, pardosita cu trupuri alungite, le vedeam in toate camerele fara usi, inca nu se pusesera usile, si am incercat sa imi amintesc cum dracu ajunsesem eu acolo, in casa aceea pe care nu o cunosteam. Mi s-a intamplat de multe ori, prins de firul vreunui gand, sa ma trezesc in locuri necunoscute, pline de mister, o fundatura noroioasa, un parculet ingalbenit de toamna, sau vreo carciumioara la strada, cu mici prosti si bere ieftina, la halba, vreo gura de metrou pe care nu o folosisem niciodata ca punct de plecare sau sosire (oamenii se afla tot timpul in miscare, viata nu este altceva decat o succesiune de plecari si sosiri, intrerupte din cand in cand de stationari scurte), dar niciodata nu ma trezisem intr-o casa necunoscuta, plina aproape pana la refuz cu oameni care ma supsesera cumva in gramada lor, ma asimilasera ca pe o farama ce facea parte din intreg, un intreg de care m-am ferit toata viata. Imi place sa stau singur, sa fiu singur cat mai mult din timpul care ma urmareste hulpav, imi place sa ma izolez si sa uit ca totul se face in grup, ca exista societate si nu individ, ca trebuie sa se interactioneze pentru a se putea supravietui. Am scurs toate paharele pe jumatate pline pe care le-am gasit, am fumat toate jumatatile de tigari uitate prin scrumiere, si abia atunci mi-am adus aminte. Auzisem muzica de jos, din strada, in timp ce ma plimbam prin oras, ca de obicei, fara nici un scop, si mi-am zis ca e cu siguranta o petrecere, iar unde e petrecere, e bautura, sunt tigari, si, se stie, astea fac viata mai traibila, drept urmare m-am infiintat la usa, am vazut ca e intredeschisa, si m-am strecurat inauntru. Nimeni nu m-a bagat in seama, cred ca fiecare si-a zis ca sunt vreun prieten de al altcuiva de acolo…
M-am gandit ca e cazul sa ma intorc acasa, chit ca nu ma astepta nimeni, doar gandacii de bucatarie, insa nu pot sa spun ca eram nerabdator sa ii revad, asa ca m-am indreptat inspre usa, dar m-am oprit o clipa, atunci cand am vazut-o, isi pusese antebratul drept peste ochi, ii recunoscusem inelul, cel cu liniile impreunate, dormea adanc, intr-o pozitie caraghiosa, cu un picior intins si celelat frant de la jumatate si prins sub trup. O sa se trezeasca amortita, mi-am zis zambind, nu stiu de ce zambisem, caci nu era nimic hilar in pozitia aceea, imi inspira un corp secerat de gloante, oprit brusc din zvarcolire, prins intr-o pozitie intermediara.
I-am indepartat cu finete bratul, prinzandu-i incheietura subtire intre degetul mare si cel aratator, si am dezvelit un obraz alb cu pete maronii de la scurgerile de creion si rimel, acum ii puteam vedea genele, le avea lungi, intoarse, m-a batut chiar gandul sa ma indragostesc, sa o trezesc si sa o cuprind in brate, sa o mangai pe umerii goi, insa nu am facut-o, nu avea rost, nu m-ar fi ajutat cu nimic. Totusi nu m-am putut abtine si am aplicat un sarut usor pe gura aceea cu buze vinetii care imi zambi si ma apasa la randul ei calda, fara sa deschida ochii, continuind sa doarma, sa viseze, poate faceam parte din visul ei, acum o sarutam si ea se lasa sarutata, in vis. Am mangaiat-o tandru pe linia obrazului, exact asa cum facuse si ea, coborand cu degetul mic pana la baza barbiei, continuand apoi sa o privesc, as putea-o privi in nestire, mi-am spus, m-as putea aseza aici, langa ea si as privi-o cum doarme, i-as sterge insulele de machiaj degradat, lasandu-i chipul alb si pur, dumnezeiesc, dar m-am scuturat repede de acest gand, mi se facuse frig si vroiam acasa, trebuia sa plec, si am facut-o, m-am ridicat brusc si am alergat in strada.
La jumatatea drumului mi-am dat seama ca imi lipsea telefonul, asa ca a trebuit sa ma intorc, injurand tot ce e legat de lumina, ochi, gand si om, asta doar asa, sa am si eu ce injura, caci de fapt ceea ce ma enerva era doar ideea de intoarcere intr-un loc pe care il parasisem nu numai fizic, ci si mental, care odata lasat in urma disparuse complet si ca referinta in memorie.
Telefonul l-am gasit dupa o cautare asidua printre lucrurile diverse imprastiate prin cele cateva incaperi, cand deja intrasem in panica ca il pierdusem pe veci, sau ca cineva mi-l luase intamplator ori deliberat, lasandu-ma fara unicul lucru la care tineam. Imi place ideea de a putea vorbi cu cineva in intuneric sau lumina, la distanta, fara sa-l fi vazut vreodata, doar inchipuindu-ti-l, asa, dupa voce, poate mai inalt, poate mai scund, cu ochii mari sau mici, de chinez, apoi, din inflexiunile date de conversatie, sa-ti poti imagina mimica fetei, acum joaca mirarea, acum i s-a ridicat o spranceana, asa ca doamnei Scarlet O’Hara, sau Vivian Leigh, mereu le confund intre ele, asta e un caz concret de contopire a fiintei reale cu personajul, acum e trist, uite, ceva ce i-am spus l-a facut sa cada pe ganduri, momentul de tacere il da de gol, gandeste, oare ce dracu are in cap?, peste putin timp il aud (sau o aud, caci de multe ori conversatiile mele se indreptau spre partea feminina, provocarea cu adevarat aici incepea, in inchipuirea partenerei de dincolo de undele magnetice) razand, sau surazand, sau icnind usor, un icnet cu tenta de zambet, o manifestare de bucurie a trupului, un hm mai mult gesticulat decat vorbit, si imi spun ca am reusit sa fiu spiritual, chiar fara voia mea, nu de fiecare data imi propun sa distrez oamenii, si asa mai departe, toate aceste mici exercitii de imaginatie nu fac decat sa dea un colorit vietii, altfel decat griul in care ma scald de obicei. De pilda odata am primit un telefon care nu imi era adresat, femeia gresise numarul, cauta pe un oarecare Robert, asa a intrebat, Robert? un singur cuvant, asteptand confirmarea, iar eu i-am dat-o, Da, Robert.
-Sunt Maria, a urmat, apoi a inceput brusc sa planga, mi-am dat seama din faptul ca urmatoarele cuvinte au fost spuse cu intreruperi si pe un ton infundat, si au fost: de cand te caut, daca ai sti de cand te caut, si incepu sa repete obsesiv, de cand te caut, de cand....
-De ce plangi ? am intrebat-o atunci soptit, intrand cumva in joc, intentionand sa imi camuflez vocea, poate numitul Robert o avea mai puternica decat a mea, oamenii cand soptesc, greu se pot diferentia auditiv. Nu trebuie sa plangi, am urmat, asezandu-ma mai comod in pat, linisteste-te. Spune-mi ce ai, am zis ca si cand ma asteptam ca ceva sa i se fi intamplat, poate totul era in regula, poate ca femeia vrusese doar sa il gaseasca, si lacrimile ii erau unele de bucurie, de emotie extrema, poate cautarea fusese atat de intensa, asteptarea atat de lunga, incat pur si simplu acum refula, se elibera.
-Nu, nu vrei sa stii, nu pot sa iti spun....
Stiam ca altul era adevarul, daca nu vroia sa imi spuna (sa ii spuna) nu ar fi sunat, asa ca nu am luat-o in seama, dar nici nu am zis nimic, am asteptat, iar ea continua pe acelasi ton intrerupt, Stii unde sunt acum?
-Nu...
-Sunt sus, acolo unde ne-am cunoscut, si sprijin balustrada galbena, apoi tacu asteptandu-mi reactia, de fapt a lui Robert, si nu a mea, pentru ca eu nu stiam ce insemna acel sus, si de aceea am tacut la randul meu, putin incurcat, auzindu-i de data aceasta mai clar plansetul, incerca in continuare sa si-l inabuse, sa nu se dea de gol, chiar daca o facuse, este o chestiune psihologica, ne consideram slabi in fata altor oameni daca plangem, si mai ales daca lacrimile au de a face cu ei, si in cazul asta simteam ca asa e, ca suferea din cauza lui Robert, as fi putut spune din cauza mea, caci eu eram la telefon.
-De ce nu spui nimic? sparse tacerea, pesemne stergandu-si cu mana stanga lacrimile, in timp ce cu dreapta tinea telefonul lipit de ureche, spune ceva, nu ma lasa asa...
Nu prea stiam ce sa ii raspund, incepusem sa regret ca ma bagasem in toata treaba asta, imi venea sa imi recunosc culpa, sa vorbesc cu vocea mea normala, sa spun, Nu sunt Robert, am mintit, sunt altcineva, nu te cunosc si nici nu vreau, e doar o greseala, ai sunat la alt numar, dar nu am facut-o, pur si simplu am mers mai departe, tot soptit.
-M-ai surprins, atata tot, nu credeam ca iti mai aduci aminte.
Riscasem putin considerand ca despartirea (caci asta fusese, imi era din ce in ce mai clar acum) se produsese demult, indeajuns pentru a se justifica raspunsul meu. Dar orice joc implica cel putin un risc, mai mare sau mai mic, nu risti, nu castigi, asa se zice, inca nu stiam ce aveam sa castig eu din jocul asta, nu stiam nici macar daca urma sa castig ceva, insa riscul mi-l asumasem si eram dispus acum sa imi asum si altele, eram dispus dintr-odata sa continui pana in panzele albe, cat timp conjunctura imi era favorabila.
-Cum sa nu-mi aduc aminte? Oh, Robert... si spuse Robert pe un ton cald, afectuos, insa putin patetic, un oftat, ca si cand Robert era acolo, in pieptul ei, si o apasa, iar acum reusise (in sfarsit!) sa il dea afara, sa se elibereze, sa devina usoara, pasandu-mi-l mie, ca pe un invelis, ca pe o haina, ma imbraca, prin intermediul telefonului, ma insufletea, metamorfozandu-ma, nu mai eram Robert acela din afara, instrainat, rece, distant si indepartat, ci Robert pe care il purtase cu ea, in ea, atata timp. Imi amintesc in fiecare zi, continua, de zeci de ori pe zi, rememorez scena ca si cand abia s-ar fi intamplat totul, inchid ochii si te vad, aici, cu spatele la balustrada, iar eu in fata ta, ma facusei sa rad, iti amintesti Robert?, radeam, nu mai stiu ce imi spuneai, dar radeam in hohote, apoi ai scos inelul, dintr-odata, iti placea sa ma surprinzi, iar eu am tacut si am dus mana la piept, incepuse sa ma doara, acolo, la baza sternului, era o durere calda, de fericire Robert, de fericire.
Nu mai plangea, devenise nostalgica, isi amintea, mi-o inchipuiam uitandu-se in departare, pierduta, vorbind mai mult cu ea insesi decat cu mine, decat cu Robert, cuvintele acestea le mai spusese, i le mai adresase, insa nu direct, nu lui, nu mie, ci unui Robert imaginar care se afla mereu in preajma ei, cu ea, tinand-o de mana, protejand-o, eu nu eram acum decat o extensie concreta, o proiectie in real (sau semireal, nu eram vizibil, nu stia cum sunt imbracat, nu stia ce tunsoare am, pentru ea eram omul de acum cativa ani, nu stiu cati, multi dar putini, timpul e subiectiv) a ceea ce ea vedea inchizand ochii, sau deschizandu-i larg. Iar eu nu am zis nimic, nici nu aveam ce, nici nu aveam de ce, nu vroia sa ma auda ci sa se faca auzita, si eu exact asta faceam, o ascultam, intrebandu-ma unde vrea sa ajunga, de ce a sunat.
-Dar nu de asta am sunat, sa stii, ci sa iti spun ca te iubesc, Robert, ca te-am iubit mereu mai mult decat pe mine insami, si am vrut sa ti-o spun exact de aici, de unde a inceput totul si unde se va sfarsi totul.
Ultimele cuvinte ma facura mai atent, oare ce vroia sa spuna, in ce sens sa se sfarseasca, doar se terminase odata, Robert o parasise, poate isi schimbase si numarul de telefon, incercand sa stea departe de ea, fugind de trecut pentru a-si salva viitorul.
-Maria, i-am zis incercand sa par ingrijorat, ce vrei sa faci?
-Sa o termin, Robert. Odata si pentru totdeauna. Nu mai suport, nu mai pot, simt ca nu fac fata apasarii, ma doare, totul ma doare, tot ce mi se parea frumos odata acum ma doboara, ma tintuie la pamant, imi smulge fiecare firicel de par chinuindu-ma groaznic. Simt durere fizica, ca si cand mii de pasari mi-ar ciuguli din teasta, inima si ficat. Stii cat de frumos se vede orasul de aici de la inaltime?, schimba brusc tonul intr-unul vesel. Era o veselie fortata, o simteam, parca ii vedeam buza de jos tremurandu-i peste rictusul afisat, vroiam sa aiba dintii mici si albi si asa mi-am imaginat-o, buze rosii, imbatranite putin de vreme, ridate, dezvelind dinti mici si albi.
Nu vroia cu adevarat sa se arunce. Orice fapt, oricat de mic, ar fi putut-o face sa se razgandeasca, asta cauta, un motiv, altfel nu ar mai fi sunat, nu ar mai fi vorbit cu mine, crezand ca vorbeste cu altcineva, nu ar fi vorbit cu nimeni, sinucigasii adevarati se omoara pur si simplu, odata hotararea luata o pun in aplicare cat de repede se poate, e ceva intim, e ceva dureros. Aici nu aveam de a face cu un un om care se pregatea sa moara, ci cu unul incercand sa atraga atentia, si nu a oricui, ci a unei anumite persoane, a lui Robert, al carui rol il jucam eu acum, stand acasa, in pat, cu mana dreapta sub ceafa, iar cu stanga tinandu-mi telefonul la ureche, gandindu-ma sa nu il lase bateria tocmai acum, devenise interesant, o femeie voia sa se arunce de undeva de sus, de pe o cladire, una cu balustrada galbena, martora de fier a unei iubiri sfasietoare, cine spune ca-n viata nu-i ca-n filme.
-Uite, Maria, am continuat sa fac pe ingrijoratul, stiu ca am avut unele probleme... Stiu ca lucrurile nu au iesit asa cum ti-ai fi dorit tu, asa cum ne-am fi dorit amandoi.. Dar nu trebuie sa faci asta, nu asta este solutia.
-Dar care este? Spune-mi, Robert, cum vezi tu lucrurile? Caci eu nu le mai vad nicicum.
Oare cum era imbracata? Poate cu o rochie larga, fluturand in vant, cu siguranta acolo sus batea vantul, ridicand hartii si firicele de praf, miscandu-le haotic, iar daca se arunca, mi-am zis, daca sare, cu telefonul ce se intampla? Poate sa-i dea drumul, langa ea, la picioare, lasandu-l ca martor, singurul, ori sa il azvarle peste balustrada, deschizator de drum si moarte, sau sa il tina in palma, cu degetele inclestate, eliberandu-l in aer, doua obiecte cazand in acelasi timp, viteza nu tine cont de masa, asa spune o lege a miscarii, vor ajunge concomitent jos, sfaramandu-se de asfalt, telefonul se va sparge in mii de bucatele imprastiate apoi de vant, iar ea se va rupe de la jumatate, devenind o masa amorfa, tibia strapungand stomacul, coloana iesind din craniu, efectul este bineinteles relativ la distanta, cu cat esti mai sus, cu atat impactul este mai puternic.
-Stii ce cred eu? Cred ca trebuie sa ne intalnim. Trebuie sa vorbim, asa, la telefon, nu este o idee prea buna... ce spui, Maria, ne vedem maine?
Am vrut sa spun azi, insa m-am gandit ca ar fi prea devreme si in plus o zi e mai mult decat o ora, una e sa mori maine, alta sa mori astazi, in preajma mortii timpul se dilata, o clipa devine o vesnicie, o ora devine o viata, si apoi poate se va razgandi definitiv, poate in decursul noptii ceva i se va intampla, interior, si moartea nu ar mai fi ultima solutie, singura.
A inceput sa rasufle greu, ca si cand pana acum isi tinuse respiratia, in capul ei se ciocneau mii de ganduri, mi-o inchipuiam obosita, cu rimelul invadandu-i obrajii, daca ar fi sarit cu siguranta si l-ar fi retusat inainte, nimeni nu se pregateste sa moara nearanjat, mai ales o femeie. Parca o vedeam departandu-se putin de margine, cu un brat - cel cu telefonul - atarnandu-i moale pe langa trup, cu celalalt tinandu-se in continuare de balustrada, strangand-o cu putere, inrosindu-si palma.
-Vorbesti serios? spuse intr-un tarziu cu voce inceata, gatuita, chiar vrei sa te intalnesti cu mine?
-Sigur ca vreau, am zis si am cautat in memorie un parc cu o amplasare cat mai centrala, stiam ca n-am sa ma duc, ea o sa astepte, daca ai oameni in jur te simti mai putin singur, timpul trece mai usor, iti gasesti preocupari diverse, poti intra in vorba cu vecinul de banca, Ateptati, Da..., Si eu astept, Asta-i viata, o lunga lista de asteptari, Am asteptat de cand ma stiu cate ceva, Toti am asteptat si o sa mai asteptam, Toti asteptam moartea, Bine zis, discutia este una ipotetica, nu este obligatorie panta filozofica.
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Bun, George, sa fii atent la sirul gandurilor personajului , la acel stream of consciosness, lasa gandurile cat mai naturale, ai vazut uneori sunt ca un torent, fara pauza, fara virgula, altadata sunt lente, puncteaza atent fraza cand e cazul. Imi place stilul asta :) Sunt curioasa daca mai introduci si alte planuri... |
|
|
|
Postat
de catre
dana stanescu la data de
2004-05-19 17:47:54 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Ina, bineinteles ca il vei primi. Stai numai sa il termin... Mai e cale lunga pana acolo. Dar sunt increzator.
|
|
|
|
Postat
de catre
George (Dumitru) Corbeanu la data de
2004-05-19 15:02:02 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Am gasit legatura, acum totul s-a asezat... Excelent!
Stelute pentru un roman pe care sigur il voi primi din mana autorului, nu-i asa? |
|
|
|
Postat
de catre
Ina Cirlan la data de
2004-05-19 14:38:24 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
In primul rand tin sa multumesc din suflet tuturor celor care au avut rabdare sa citeasca prima parte. Ina, Dana, va multumesc pentru gandurile scrise si va astept si la partile urmatoare :)
Asta este partea a doua, vor urma si celelalte cat de curand.
|
|
|
|
Postat
de catre
George (Dumitru) Corbeanu la data de
2004-05-19 11:36:57 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|