FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX . Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite autor, OCTAVIAN CURPAS ...
Text postat de valentina becart bisog


CAPITOLUL XVII

EUGEN ȘTEFĂNESCU – 26 de ani în Africa și două săptămâni în cort cu GENERALUL GADDAFI!

„Am fost doi învingători… fiecare în felul lui” – a rostit George Cușa pe 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconvenească din Constanța, cu ocazia lansării volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viață despre Eugen Ștefănescu, prietenul său din tinerețe. Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizația Națiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iată ce se poate spune în cuvinte puține despre cariera lui Genu Ștefănescu, cum îi spuneau prietenii.
„Îți dau în primire toată averea mea strânsă de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va rămâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învățat că oamenii simpli sunt mai aproape de cele cerești, mai buni și fără ascunzișuri” – i-a spus Ștefănescu lui George Cușa în anul 2002, la reședința sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazată pe toate materialele și notițele ce i le încredința atunci.
Astăzi, când stau față-n față cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulăm împreună filmul vieții unui om, care după cum bine spunea cineva, a traversat Dunărea ca pe o graniță între pușcărie și libertate, spre a-și împlini destinul departe de țară.
Nea Mitică Sinu îmi prezintă frânturi din istoria vieții lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iată, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreună cu mine, încercam în locuința Sinu din Phoenix, Arizona, să adunăm piesele unui puzzle numit viață în exil și să le așezăm în pagini de carte...
Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia și Franța și s-a îndreptat cu amicii săi spre Paris, deținea o schiță primită de la Vasile Țâra – bistrițeanul îndrăgostit de carte – și Eugen Ștefănescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris și pe care l-am întâlnit peste câțiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitică la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.
Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagărele iugoslave. Apoi, s-au revăzut la Paris și ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia să petreacă mult timp în compania unui om cu o istorie interesantă, inteligent, cult, cu o ambiție de invidiat și cu un caracter puternic ancorat de realitatea trăită mereu cu demnitate, și care în ciuda școlilor înalte absolvite, iubea compania și sinceritatea omului simplu, mai puțin sofisticat.
De la Constanța… la Ogradina
La scurt timp după nașterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învățătorilor Ion și Virginia Ștefănescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânăra pereche să se mute, de la Bârlad, în localitatea Nicolae Bălcescu din județul Constanța – era o criză acută în învățământul dobrogean, pentru că în 1896, Școala Normală din Constanța fusese desființată și erau comasați aici institutori din toată țara.
Termină cursurile școlii primare din localitate și apoi continuă studiile la secția umană a Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Aici se împrietenește cu George Cușa, cel care așază în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) viețile lor paralele și timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutățile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se văd.
În anul 1948, Eugen pornește pe drumul pribegiei, părăsind România, pe când prietenul său gustă amarul detenției în temnițele comuniste. Genu devine student al Facultății de Silvicultură în anul 1944, iar George urmează cursurile Facultății de Filosofie, ambele aparținând Universității bucureștene. Îndată ce Cușa este arestat de către comuniști, el însuși membru activ al Partidului Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Ștefănescu împreună cu doi dintre colegii săi, Tiberiu Ionescu și Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitică Sinu – părăsesc țara, trecând Dunărea înot, în apropierea localității sârbe Ogradina și ajung în lagărele de muncă și închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948...
Șapte luni în Iugoslavia
Așa începe pentru Genu Ștefănescu drumul pribegiei, plin de piedici și încercări, dar în fața cărora nu s-a dat bătut. Un traseu plin de umilințe, de temeri și incertitudini va marca puternic existența lui și-a prietenilor săi pe timpul celor șapte luni petrecute la sârbi.
De la Tekia, unde sunt aduși de grănicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaște pe avocatul bucureștean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiații sunt transferați la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagărele de muncă, și, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care făcea parte din grupul lor de studenți silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de către oamenii rezistenței anticomuniste.
După două săptămâni de așteptare și nesiguranță, o nouă repartizare îi conduce spre minele de cărbuni de la Banovici. O perioadă grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de muncă, și nu numai atât. Aici sunt supuși în permanență unor tehnici de tortură psihică, ce le va face viața un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagăriștilor rostindu-se o frază devenită obișnuință: „Viața este scurtă, numai suferința pare să o facă mai lungă”...
Fiecare zi care trecea aducea cu sine înăsprirea condițiilor și creșterea nemulțumirilor. Majoritatea refugiaților își făceau planuri de evadare. Unii, mai curajoși, au reușit să scape, în schimb cei care au fost prinși, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executați în fața celorlalți, spre a servi drept pildă de neurmat...
Spre sfârșitul lui ianuarie, sunt transferați la Zrenianin, unde șederea va dura până la 20 aprilie și va decurge cam în aceleași condiții, ca la Banovici, cu aceleași furibunde amenințări din partea sârbilor, dar și cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau execuția celor mai îndrăzneți.
Apropierea de libertate avea să se producă curând prin transferarea grupului din care făceau parte Genu Ștefănescu, Mitică Sinu, Tiberiu Cunia și Tiberică Ionescu, la fabrica de cărămizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrător din fabrică, reușesc să evadeze și să ajungă la Trieste, în Italia. Se sfârșise cumplita viață de lagărist în țară străină și de-abia de-aici încolo începea exilul!
Italia și visul francez
La Trieste viața lui Eugen Ștefănescu și a ortacilor săi cunoaște o altă față a străinătății, erau liberi și tratamentul de care se bucurau din partea autorităților era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagăre sârbești. Șederea la Trieste n-a fost de lungă durată, a constituit o perioadă de relaxare și refacere psihică, absolut necesară pentru ceea ce avea să urmeze în viața lor. Se arătaseră zorii libertății și cei trei studenți silvicultori – Genu Ștefănescu, Tiberiu Cunia și Tiberiu Ionescu – începuseră să-și facă unele planuri. Sandu Ionescu rămăsese la sârbi, repartizat în altă grupă de muncă, dar se vor revedea la Paris.
La Trieste, în mintea lor se conturează ideea de a ajunge în Franța, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, după parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoaștem din relatările lui nea Mitică și Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lângă Roma, și-apoi la Torino, tinerii trec granița italo-franceză.
Parisul îi întâmpină cu căminele Armatei Salvării unde sunt găzduiți pentru început și beneficiază de ajutorul organizației pariziene pentru refugiați, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplică apoi pentru Școala Forestieră de la Nancy, recunoscută ca fiind una dintre cele mai bine cotate unități de învățamânt superior de profil din Franța, și devin în același an, studenți la silvicultură, cei doi ani de studiu efectuați anterior în România fiindu-le echivalați.
Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiană
Doi ani de „transpirație” intelectuală au urmat pentru Genu și prietenii săi „forestieri”, pentru că, după ce sunt acceptați la Nancy, trebuie să aprofundeze limba franceză, ca să poată desluși tainele pădurilor. Inteligența și ambiția, seriozitatea și rigurozitatea îl ajută pe Genu și, după o muncă titanică de doi ani, reușește să acumuleze un bagaj substanțial de cunoștințe care-i vor folosi în cariera strălucită ce-l aștepta. Diploma de absolvent al școlii forestiere franceze va fi în viitor „pașaportul pentru lumea de mâine” – așa o numește Genu, într-o scrisoare adresată părinților săi.
Decanul facultății, domnul Oudin, care le acordase credit încă din primul an de studii, mulțumit că nu îi înșelaseră așteptările, se oferă să-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, și-i îndrumă spre fostele colonii franceze. Dar curajoșii români visau de multă vreme la pădurile canadiene și fiindcă limba franceză nu mai constituia o problemă, se îndreaptă spre zona franceză a Canadei, Quebec.
Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a rămas în Franța, de unde a plecat mai târziu în Elveția, dar silvicultura n-a profesat-o niciodată. Eugen Ștefănescu și Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada...
Părăsea Franța care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral și material, unde se formase profesional, deținând în buzunar o diplomă de absolvire a unei școli renumite, cu care se mândrește Franța, profesorii și mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.
La scurt timp după ce s-au împlinit trei ani de când părăsise România, la 31 octombrie 1951, Genu Ștefănescu sosește în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traversează oceanul.
Bună dimineața, Canada!
De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viață și-apoi mai departe, numai Dumnezeu știe pe unde... Peronul gării din Montreal i s-a părut neîncăpător pentru ceata de tineri veseli care veniseră să-l întâmpine împreună cu Emil Onaca, prietenul său. Au petrecut până seara târziu, sărbătorind sosirea lui în Canada. Peste puțin timp, va lua contact cu o altă lume și-i va spune fericit: „Bună dimineața, lume nouă, a Canadei!” Va încerca să șteargă din jurnalul sufletului său paginile purtând în ele calvarul zilelor și nopților de pribeag, ce păreau atunci a se sfârși...
Timp de două luni, locuiește la prietenul său Caraghiaur și la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, până în 12 august 1953, lucrează în pădurile canadiene în divizia Clova aparținând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca și prietenul și colegul Cunia, care lucra în aceeași divizie dar la vreo sută de mile distanță, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adică de măsurător al stivelor de lemne tăiate în pădurile aparținând diviziei respective. Trăia departe de lume, alături de tăietorii de lemne, în barăci... Limba franceză vorbită de către colegi nu-l avantaja, pentru că visa să ajungă pe coasta vestică, pe malul Pacificului, așa că începe să învețe de unul singur engleza.
Profita de concediile plătite sau neplătite vizitându-și prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din țara uriașă în care îl trăseseră funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate românească, care se străduia să rămână unită și să păstreze comorile de suflet ce mai rămăseseră intacte în viața din exil.
Urcă o treaptă profesională, devenind măsurător cu licență, iar după un timp, în echipă cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al pădurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârșitelor păduri canadiene. Această perioadă de observatori ai pădurii este pentru cei doi real prilej de relaxare și de pregătire temeinică pentru ceea ce va urma în viețile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau să prindă contur.
La 10 septembrie 1953 se îndreaptă spre Vancouver, pe coasta vestică a Canadei, scăldată de apele Pacificului.
British Columbia – un alt început?
Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 și locuiește până pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile și petrecerile cu prieteni vechi ca Mitică Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii săi amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au rămas dragi amintiri.
Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, grație profesorului H.W.Smith de la University British Columbia și lui Amund Gronner de la Kamloops.
Ultimii ani petrecuți în exil, marcați de duritatea lunilor trăite în lagărele titoiste și de toate frământările și neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descoperă decât în Kamloops. Forțat de împrejurări, se internează o perioadă în spital și se tratează. Pierduse 52% din sânge fără să-și dea seama, datorită rănii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de excepție, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologică indescriptibilă a restului de sânge. Se externează spre sfârșitul lunii august 1954 și își reia activitatea.
Se întoarce la muncă și, datorită diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci ușoare, care să-i protejeze sănătatea încă șubredă. Se bucură de prezența și grija prietenilor și încearcă să-și păstreze optimismul, continuând să creadă în realizarea viselor sale. Are alături prieteni dragi, se sprijină și se încurajează reciproc făcând greutățile să fie mai ușor de depășit și viața mai frumoasă. Unul dintre cei care-i sunt alături și cu care leagă o prietenie frumoasă este Mitică Sinu.
Întâlniri de suflet
Eugen Ștefănescu era deja în Canada atunci când nea Mitică părăsea Franța pentru a-și continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revăzut în Țara frunzei de arțar, la Vancouver.
Atunci când se întâlnea cu Eugen Ștefănescu, Dumitru Sinu se simțea în largul lui, pentru că putea vorbi în tihnă despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul său, Genu căuta adesea compania lui Mitică, de care se legase de când îl cunoscuse.
Se vedeau mereu la o cafea povestită ore în șir un grup de prieteni din care erau nelipsiți monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elveția, profesorul Ene, Victor Voinea și Titi Filip. Domnul Rosetti adora să converseze în franceză cu Genu și cu nea Mitică, deoarece amândoi vorbeau cu ușurință limba lui Voltaire.
„Eugen era un tip calculat, educat și foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Franței, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultură generală solidă, de nu te mai săturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influența școlilor absolvite în Europa Occidentală, Franța în speță, se simțea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât și din punct de vedere al cunoștințelor profesionale ale absolvenților lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o dată, și Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.
Lui nea Mitică îi plăceau mult dezbaterile pe marginea cărților citite, care se desfășurau de multe ori la el acasă. „Îl invitasem pe Genu la o ciorbă. A venit fără ezitare și, cum a intrat în casă, m-a întrebat: E gata ciorba, măi? – E acolo în oală, e gata imediat – i-am răspuns și profitând de timpul ce-l aveam la dispoziție, am și deschis subiectul despre scriitorii ruși, pentru că el îi citise aproape pe toți”.
Uneori se contraziceau pentru că Mitică Sinu, având o memorie vizuală fantastică și reușind să scaneze pagină de pagină, culegea principalele informații și în circa patru-cinci ore avea imaginea clară a tot ce cuprindea cartea respectivă. Eugen Ștefănescu îi spunea contariat, că o carte de genul acela nu se poate citi în mai puțin de două zile. Mitică venea cu argumentul și-i povestea cu ușurință cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore... Și tare-i mai plăcea lui Ștefănescu!
Dor de Europa
La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificări în Okanagana Valley, trăiește un moment inedit: în acea zonă, considerată a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlnește un tânăr ciobănaș, cu turma de mioare, care se trăgea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o fermă acolo, în localitatea numită Kelowna, din apropierea orașului și continuau tradițiile și îndeletnicirile deprinse într-o Bucovină după care tânjeau... Genu avea o structură sufletească aparte, era un sensibil fără asemănare; părăsise România într-un moment în care nu avea de ce să regrete, însă dorul de părinți, de casă, de țară îl măcina și-i stăpânea adesea gândurile.
Îi era dor de Europa, unde reușise să obțină o diplomă de la o înaltă școală franceză și-acum, în celălalt colț de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, și nici de diplome franțuzești de la școli prestigioase... Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru că toate demersurile făcute de el și de Tiberiu Cunia rămăseseră fără finalitate. Așa că, la sfârșit de martie 1955, lasă primăvara canadiană să-și plesnească mugurii în voie și pleacă la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alături de Emil Onaca, două zile care, în compania acestuia, făceau cât cel puțin două săptămâni de vacanță. În acel moment însă New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversării Atlanticului spre „dragostea lui rănită”, cum îi spunea bătrânei Europe...
După zece zile de călătorie pe mare debarcă la Barcelona în 16 aprilie 1955, trăind alături de circa 100 de spanioli care părăsiseră patria lor cu 20 de ani în urmă, în timpul Războiului Civil, momente pline de emoție generată de revederea familiilor lor. Asistă la tulburătorul spectacol din timpul debarcării și dă o raită prin Barcelona, iar apoi se îndreaptă spre Franța, pe care o va revedea după patru ani...
Braț la braț cu amintirile – Paris și Nancy
Următoarele două luni le-a petrecut la Paris. Genu Ștefănescu ajunsese în „orașul luminilor” în ajunul Învierii. După ce se instalează într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxă de pe strada Jean de Beauvais, unde puțini îl mai recunosc, dar trăiește emoția revederii cu prieteni și cunoștințe vechi, cu care va petrece următoarele săptămâni la Paris.
Se revede cu Stoian Brăiloiu, cunoscut în cercurile românești din Paris cu numele de nea Brăilă, care, urmând să plece în vacanță, îi oferă pentru o lună camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârstă decât Genu și nea Mitică și nu scăpa niciun prilej de a face bine celor din jur.
Au petrecut de Sfintele Paști, dar și de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosferă pur românească: ce petreceri cu bătaie lungă și amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreună cu câțiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.
Își propusese să facă o vizită la Nancy, acolo unde deslușise preț de doi ani tainele pădurilor și ale limbii franceze în același timp, iar apoi urma să ajungă în Elveția, la Sandu Ionescu și la Tiberică Ionescu, în Maroc. Un program încărcat, dar și stresant datorită formalităților ce trebuiau făcute pentru vizitele în Elveția și Maroc, unde avea nevoie de viză.
Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regulă. Pregătit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy și face un popas pentru câteva ore în orașul studenției sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri și parcurge pe jos traseele de altădată, pe unde cu șase ani în urmă făcuse primii pași spre o școală de prestigiu... Răvășit de aducerile-aminte, refăcând trasee preferate în cei doi ani de ședere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor și imaginilor unui trecut nu prea îndepărtat, apoi se îndreaptă spre gară, pentru că drumul său continuă spre Elveția, unde-l așteaptă Sandu Ionescu.
În „Țara cantoanelor” cu Sandu Ionescu
De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul și, de-acolo, cu rapidul până la Zurich. De-aici, ia un tren local până la Will, stația-n care trebuia să-l aștepte Sandu. Trece rapid de emoțiille căutărilor în necunoscut, pentru că prietenul său nu-l așteptase, dar doamna Irma, soția lui, era prezentă și l-a identificat automat.
Un cătun cu câteva case, printre care și cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te făcea să te simți curat și liber, să uiți de toate neplăcerile vieții și să te bucuri de frumusețea și linștea locului.
Întâlnirea din seara aceea cu prietenul său i-a adus bucurie, deși Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se născuse Dan, unul dintre copii, un băiețel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu și familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.
După trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la părinții Irmei și cu multe ore de vorbit românește – așa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu își ia rămas bun de la familia Ionescu și se pleacă spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul și Tiberică Ionescu îl așteptau!
Maroc – o lună de singurătăți unite
Întâmpinat de același Tiberiu Ionescu de care se despărțise cu patru ani în urmă, în plus doar cu câțiva ghiocei răsăriți timid la tâmple, Genu Ștefănescu petrece 30 de zile în Marocul devenit țară de adopție pentru târgovișteanul rămas același de când s-a născut, consemnează Genu în jurnalul său.
Răzvrătit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu își uimește vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocană. Îl sfătuiește prietenește să păstreze echidistanța față de zona politicului, care s-ar putea să aibă influențe nefaste asupra carierei.
Luna petrecută împreună într-un periplu prin orașele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scăldate de apele mediterano-atlantice, prin munții Atlas, sau printre ruinele vechilor și misterioaselor așezări a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevărată. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezența unui popor primitor. Era stăpânit de o stare de liniște ce n-o mai simțise de foarte multă vreme, iar amintirea lor îl va îndemna să revină în mijlocul unei lumi necunoscute până atunci, dar care l-a fermecat.
La data de 20 iulie a aceluiași an 1955, Eugen Ștefănescu părăsește Marocul mergând spre Tanger. Peste două zile părăsește continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.
În Spania vocile istoriei răzbat prin sufletele românilor
Intenția lui Genu Ștefănescu era să rămână doar câteva zile în Spania și-apoi să revină în America. Pleacă din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plină de farmec și pitoresc, trecând prin Toledo, orașul a cărui istorie zbuciumată răzbătea prin toți porii lui spre sufletul vizitatorului, lasă în urmă apoi Alcazarul, ca ,după 19 ore de drum, să ajungă în gara madrilenă. Madridul îi rezervă surprize plăcute, pentru că aici cunoaște o comunitate românească de elită, atipică, de care se va simți atașat toată viața.
Citea ori de câte ori îi cădea în mână, gazeta Carpații, al cărei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia să-l întâlnească acum la Madrid și programează o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului și apropierii sufletești iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea românească din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despărțit ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață.
Împreună cu Traian Popescu și Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Ștefănescu ajunge într-un loc cu o puternică rezonanță istorică, Majadahonda, la o distanță de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alături de Franco împotriva brigăzilor comuniste au fost împușcați. Ion Moța și Vasile Marin făceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care veniseră în Spania frământărilor de-atunci să lupte pentru dreptate și libertate. Cei doi comandanți veniseră să sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigăzile comuniste. Presa timpului a descris oribilele execuții ale preoților catolici și dărâmarea bisericilor de către luptătorii comuniști, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntași legionari deciși să lupte în Spania pentru o Europă unită sub creștinism. Restul de șase membri supraviețuitori ai echipei au fost rechemați în țară după moartea lui Moța și Marin. Comandantul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-și mai permitea să riște pierderea conducătorilor legiunii pe frontul spaniol.
Aș dori să fac aici o paranteză și să precizez că peste câțiva ani, mai exact în 1970, în prezența comandantului Mișcării Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu această ocazie s-a descoperit placa comemorativă de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Moța și Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinanțat de către Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflați în exil.
Tot la Majadahonda, Genu Ștefănescu viziteaz㠄Capella Codreano”, un loc de-nchinăciune, care poartă numele cunoscutului căpitan al legionarilor, unde oamenii locului spun că își făceau rugăciunile tinerii români. Tot în acea zonă, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui așezământ cultural care poartă numele de „Căminul Moța-Marin”, unde vor fi găzduiți tinerii români ce urmează a studia în Spania.
Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Ștefănescu duminica surprizelor, pentru că în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la București, Beneyto-Marty, căsătorit cu o bucureșteancă dă o recepție la el acasă. Cunoaște aici alți români de marcă ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe soția lui Pamfil Șeicaru, marele jurnalist și director al ziarului „Curentul”, un oponent înverșunat al comunismului, care a plecat din țară înainte de 23 august 1944, cu acordul mareșalului Antonescu. A doua zi îl vizitează pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Șeicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de mașină...
Cu două zile înainte de a părăsi Madridul, are ocazia să vadă o fermă-minune aparținând unui inginer agronom român, ferma Șoriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pământ arid, condus de noii săi prieteni de la Madrid.
Pe 8 august 1955, părăsește Madridul mai bogat sufletește și cu câțiva prieteni minunați în plus, și revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.
Poveste din Vancouver – intersecția cu moartea
După patru luni de ședere în Europa, Genu Ștefănescu revine pe continentul nord-american. La New York îl aștepta același prieten, Emil Onaca. Stă câteva zile în marea metropolă americană și încearcă diverse variante pentru a obține o bursă la una din universitățile americane. Dezamăgit, obosit, fără bani și fără a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde stă câteva zile la prietenul și colegul său Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este așteptat și găzduit de același bun prieten, Dumitru Sinu.
Un eveniment nefericit se petrece în viața tânărului frământat de probleme. Pe fondul unei afecțiuni mai vechi și a nemulțumirilor provocate de nereușitele sale, lipsa unui loc de muncă, imposibilitatea continuării studiilor și altele știute sau neștiute, face o criză puternică de ulcer și ajunge de urgență în spital. Singura soluție fiind operația, cel care este alături de el și care semnează pentru acceptarea operației este tot nea Mitică Sinu. Devenise îngerul păzitor al vechiului său prieten și îi este alături în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranța de a supraviețui. O echipă de medici bravi, sufletiști, reușesc să-i salveze viața și să-i redea tânărului inginer român speranța.
După o internare de aproape o lună de zile, Genu Ștefănescu revine „acasă”, pentru o perioadă de convalescență și refacere. Rămăsese cu o treime din stomac și fără o porțiune din intestin. Studiază și scrie în acest interval. Primește o mulțime de scrisori și încurajări din partea prietenilor săi de peste tot. Spre sfârșitul lui octombrie 1955, își reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipă de la Sechelt și viața sa pare să revină la normalitate. Crăciunul acelui an îl petrece alături de familia Martin. Va continua să muncească aici până în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.
Visul de la Berkley finalizat în Africa
Între 1959-1961, face masteratul în științe forestiere, studiind și muncind în același timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetători în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, și predă cursuri de specialitate la Școala forestieră.
Viața lui Eugen Ștefănescu se îndreaptă încet, încet spre împlinire: se căsătorise, în 1958 apăruse primul copil, o fetiță pe care o chema Mariana. În plan profesional, străduința și munca sa intelectuală dă roade și dobândește titlurile universitare multrâvnite.
Muncește, perseverează, crede în forțele sale, își ia și doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizația Națiunilor Unite și expert FAO, în cadrul aceleiași organizații, însumând în final 38 de ani de activitate profesională pe diferite meridiane ale lumii.
În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupă funcția de Director internațional pentru proiecte de dezvoltare. Funcționar superior și Consilier tehnic principal. Odată cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanentă ascensiune. Urma să petreacă 26 de ani în Africa...
26 de ani în Africa
Spectacolul continentului negru va fi fascinant pentru Eugen Ștefănescu. Aici are parte de o viață pusă în slujba binelui pentru cei din jur, o viață în care reușește să dezlege tainele sufletului omului simplu, în care-i înțelege zbaterile și luptă pentru evoluția și prosperitatea lui. Experiențe de neuitat va avea într-o lume diferită de cea în care trăise și unde-și găsește acel crâmpei de liniște după care sufletul său tânjea de mult...
Zece ani petrece în Maroc, lucrând în cadrul Institutului Național de Cercetări Agronomice din Rabat, ca specialist în domeniul fitoecologiei, în care își luase doctoratul. Predă la diferite facultăți de profil din Maroc și are o bogată activitate de cercetare științifică.
Ca expert FAO în cadrul Națiunilor Unite, va lucra încă timp îndelungat în Africa. Cu toate inconvenientele și greutățile întâmpinate, adoră munca sa pe continentul african și râmâne aici timp de 26 de ani, cu mici pauze pentru concedii și deplasări la Roma, la sediul FAO, unde se încheiau contractele, sau în misiuni scurte, unde este trimis de instituția pentru care lucra.
După zece ani petrecuți în Maroc, între anii 1961 și 1971, Genu Ștefănescu va fi trimis pentru următorii doi ani în Tanzania, unde conduce importante proiecte de dezvoltare în domeniul agriculturii și domeniilor conexe. Nu va uita niciodată perioada tanzaniană, pentru că aici are o experiență unică: ascensiunea pe Kilimanjaro. O neglijență care-l putea costa pierderea vederii, din fericire nu are urmări: nu știe să-și protejeze ochii cu ochelari speciali și, ajungând în vârf, din cauza luminii foarte puternice, la intrarea în adăpost nu mai vede nimic și are dureri îngrozitoare timp de cinci zile. Norocul îi surâde însă și, treptat, își recapătă vederea. Se pare că Eugen Ștefănescu a fost românul care a escaladat pentru prima dată masivul Kilimanjaro.
Anul 1973 îl duce spre Nigeria, unde rămâne doar un an, ca expert în amenajări de drumuri și dezvoltarea de resurse pastorale și ape minerale.
Îl fascinează locurile și oamenii, cu specificitatea lor, absolut în toate regiunile africane în care a lucrat. În însemnările sale despre Africa, el spune că aici a găsit ceva din liniștea sufletului, între oamenii aceștia obidiți, dar încă răbdători, cu grumazul în juguri grele, împăcați oarecum cu soarta...
Revine în Maroc în perioada 1974-1976, unde parcă viața nu era aceeași pe care o lăsase în urmă cu trei ani, iar apoi continuă periplul african și merge în Libia generalului Gaddafi, pentru următorii doi ani. Aici are ocazia să-l cunoască pe președintele Gaddafi și, în misiunea sa de expert ecologist de pășuni, ca dezvoltator al regiunilor neagricole, timp de două săptămâni, are ocazia să stea în compania președintelui Gaddafi și să locuiască în același cort. Într-o seară, generalul l-a surprins cu o întrebare: Ștefănescule, am înțeles din discuțiile avute și din atitudinea ta că ești din România. Da? Văd că susții România, dar nu ești reprezentantul ei aici, la noi. De ce? Nu cumva ești în relații proaste cu prietenul meu, Ceaușescu? Genu i-a explicat pe ocolite situația, fără să-și decline orientarea anticomunistă, dar punctând aspecte care generalului nu i-au scăpat: Ștefănescule, văd că ești în temă cu politica. Oare să mă înșel în legătură cu prietenul meu, Ceaușescu? Vom vedea pe parcurs! Acum te rog să te ocupi de pășuni, de arbuști, de ce știi tu, dar să-mi faci o grădină din acest deșert!
În Mozambic, lucrează în perioada 1979-1982, ca șef de grup și expert FAO, ecologist, după care, timp de cinci ani, este Director internațional de proiecte, Conslier tehnic principal și Expert agro-silvo-pastoral în Guineea. Recunoașterea activității sale deosebite în această țară a venit sub forma unui Document de satisfacție și mulțumiri din partea guvernului acestei țări și prin decret prezidențial semnat de generalul Lussana Conte; o mare regiune reîmpădurită prin proiectul condus de el primește denumirea Domeniul EUGENE ȘTEFĂNESCU.
Așa s-a încheiat activitatea inginerului român, ca expert FAO, pentru că după misiunea mozambicană se va pensiona.
În perioada în care stă departe de Canada și lucrează în Africa, Genu cumpără o vilă în Spania, care-i va fi loc de refugiu și oază de liniște, în Andaluzia, la Marbella, pe malul Mediteranei. Aici își adună, unul câte unul, gândurile, își orânduiește și își păstrează cu sfințenie amintirile, privind adeseori cu nostalgie îndepărtata zare, în care se ascund tainele unei vieți petrecute pe un continent numit Africa...
Labirintul familiei
Majoritatea prietenilor români necăsătoriți ai lui Dumitru Sinu își luaseră neveste canadience, doar Titi Filip se orientase spre frumoasa lui grecoaică.
Eugen Ștefănescu se căsătorise cu o sârboaică, originară din Banatul Sârbesc, inteligentă, ce studiase la o universitate din România și care vorbea perfect franceza, engleza, germana, sârba și româna. „Avea o voce frumoasă și cânta în corul unei biserici din Montreal” – își amintește nea Mitică.
Cu o atracție deosebită spre strălucirea banului, Zâna – pentru că așa se numește doamna Ștefănescu –, dorea ca Eugen să facă mulți bani, se agita, se consuma și-l impulsiona mereu pentru a câștiga cât mai mult. Probabil că așa a ajuns să stea o perioadă destul de însemnată, 26 de ani, în Africa. „Eugen era mult mai molcom, mai calm, mai relaxat” – îmi spune zâmbind nea Mitică.
Doi copii au avut Zâna și Eugen: o fată, pe nume Mariana și pe Paul, un copil deosebit și foarte atașat de tatăl său. Cu el mergea Genu la vila pe care o avea familia la Marbella, în Spania. Mariana și mama ei nu erau încântate de reședința spaniolă, fapt pentru care, după moartea soțului său, Zâna o vinde.
Mariana, fiica lui Eugen, acum în vârstă de 53 de ani, a fost îndrumată de mama sa să facă medicina. A ascultat-o, urmând cursurile facultății de profil în România, la Facultatea de Medicină și Faramacie din Cluj, dar la întoarcere i-a spus mamei sale că, deși este licențiată..., nu va profesa niciodată meseria de medic.
Dar, cum de cele mai multe ori, necazurile nu se sfiesc să apară, ca un blestem al sorții, un eveniment cutremurător afectează pentru totdeauna liniștea și mulțumirea familiei Ștefănescu...
Tragedia familiei Ștefănescu – Când ești nevoit să-ți îngropi propriul copil...
Din nefericire, în a doua zi de Crăciun a anului 1988, armonia și liniștea familiei Ștefănescu se zguduie din temelii: un accident stupid produs pe pârtia de schi din Saint Sauveur des Monts îl smulge pe Paul, de numai 23 de ani, de lângă cei dragi... Doar cu câteva ore înainte, Paul se despărțise de ai săi în casa familiei Bumbaru, unde petreceau alături de prieteni Sfintele Sărbători ale Crăciunului, într-un mod puțin mai ciudat decât de alte dăți, presimțind parcă faptul că nu-i va mai vedea niciodată pe cei dragi...
Vestea nenorocirii a venit ca o lovitură de trăsnet asupra familiei Ștefănescu. „Radu Bumbaru l-a dus pe Genu de la Montreal la locul accidentului – mă lămurește nea Mitic㠖 a fost cel mai cumplit drum pe care l-a parcurs vreodată, pentru că Genu era atât de marcat de dispariția prematură a lui Paul, încât plângea și-i vorbea copilului său pe tot parcursul drumului spre pârtia ucigașă...”
Orice încercare de salvare a tânărului Ștefănescu a fost zadarnică: în timpul accidentului, creierul lui Paul fusese zdrobit complet. Doar aparatele l-au mai ținut în viață până la sosirea părintelui său la spitalul din Saint Sauveur. A fost transportat de urgență la spitalul din Montreal, conectat la aparatele care-l țineau încă artificial în viață. Cu toate eforturile medicilor de-aici, inima lui Paul Ștefănescu a încetat să mai bată, plecând spre locurile liniștii veșnice și lăsând în urmă o mare de întristare și durere...
Cea mai tristă înmormântare din comunitatea românească a acelor vremuri a fost cea a lui Paul Ștefănescu. Părintele Popescu a oficiat o slujbă care a rămas mult timp după aceea în memoria celor prezenți, alături de imaginea îndrăgitului tânăr. Toată suflarea românească din Montreal era în doliu, pe fețele lor se citea durerea și compasiunea pentru o familie iubită și respectată de toți.
Nimic n-a mai fost la fel în existența lui Genu după tragica dispariție a fiului său. În sufletul celor dragi a rămas un gol imens pe care nimic și nimeni nu l-a putut umple vreodată. Dintre ei plecase un înger, un tânăr frumos și inteligent care peste puțin timp, la 15 aprilie 1989, urma să intre în posesia diplomei universitare...
M-a impresionat în mod deosebit o scrisoare pe care Dumitru Sinu o primește de la Genu, la o lună după pierderea lui Paul... Oricât ai fi de tare, la citirea ei este imposibil să nu-ți curgă măcar câteva lacrimi:
Montreal, 29 ianuarie 1989
Dragii noștri,
Cu o profundă durere în suflet vă anunțăm plecarea din sânul familiei noastre a celui care a fost PAUL ȘTEFĂNESCU, 23 de ani, scumpul și unicul nostru fiu. El ne-a părăsit pentru totdeauna, trecând pragul veșniciei într-o lume mai bună și mai dreaptă, «acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit»…
În seara zilei de 26 decembrie 1988 – a doua zi de Crăciun –, la ora șapte, Paul și-a dat sufletul la Stațiunea Turistică de schi,Saint Sauveur des Monts, la o distanță de 50 km de Montreal. În după-amiaza acelei zile ne aflam cu toții în casa familiei prietenului nostru, Radu Bumbaru, care are trei copii cu care Paul era demult legat ca prieten, trăind zilnic în mijlocul lor. Era ora trei după-amiază și copiii își pregăteau schiurile să plece pe munte. Era sărbătoarea Crăciunului. Eu și cu Radu ne pregăteam să mergem la Titi Filip, bun și vechi prieten din Vancouver, care ne invitase să bem un păhărel de «vinelo» preparat din strugurii lui din curte. Se apropia momentul plecării, 15.30 și Paul, ca de obicei, cu bun simț, a venit să-și ia rămas bun și să-mi ureze „petrecere frumoasă”. M-a strâns puternic în brațe, parcă mai mult ca altădată, până ce fluxul sentimentelor se încrucișară cu afecțiune reciprocă. Voiam să mă desfac din brațele lui, dar Paul nu mă lăsa. Strângându-mă parcă mai tare, și-a pus obrazul lângă al meu și mi-a spus simplu: «Au revoir, Papa!» Emoționat, l-am întrebat: Paulică, spune, când te întorci acasă? Veniți în această seară? S-a uitat oarecum încurcat, apoi către colegii lui care îl așteptau, și mi-a spus: «Tată, nu știu când. Nu depinde de mine!....» Bine, bine, dacă nu veniți în noaptea asta înseamnă că veniți dimineața, nu? Mi-a răspuns însă Doru: «S-ar putea să petrecem în această noapte la Alain, ca și noaptea trecută, el are o cabană la 15 minute de Saint Sauveur. E posibil să venim chiar în această seară!»
Paul din nou s-a uitat ciudat spre mine, m-a strâns în brațe, avertizându-mă parcă pentru nedumerirea mea, spunând: «Bye, bye, mon Papa!» I-am făcut semn de adio cu mâna, privind în ochii lui ce mă urmăreau. Atunci am simțit o tristețe profundă uitându-mă la toți trei, la tinerețea lor. Nu știu de ce m-am gândit la tinerețea lor!
Seara, pe la opt, m-am întors acasă, m-am dezbrăcat de hainele iernii și am intrat în bucătărie să ciupesc ceva din bunătățile Crăciunului, când am auzit telefonul zbârnâind ca niciodată. De la capătul firului am auzit: «Aici e Stanley de la Saint Jerome, Paul a avut un accident grav la Saint Sauver și acum este aici, în spital, inconștient!» Am fost... parcă electrocutat și am țipat: Ce spui tu Stanley, Paul al meu, Paul al nostru e grav rănit ? după care am strigat spre Zâna care stătea în pat: Mami, mami, Paul al nostru a avut accident grav și este în Spitalul Saint Jerome! Zâna țipă îngrozită: «Ce spui tu de Paul... grav, spital? Lasă, Dumnezeu e cu noi! Du-te îndată la Radu și plecați cu mașina la spital!»
Am plecat valvârtej, ca un nebun, îmbrăcat sumar pe un ger și vânt siberian, cumplit, la Radu, cu care am pornit pe un traseu de 50 km, dificil din cauza zăpezii și a vântului puternic. Mă oboseau luminile mașinilor ce veneau din față și mă apăsau gândurile funeste... Am început să-l chem plângând pe copilul meu: Paulică scump și drag, nu ne părăsi! Vino acasă, nu ne lăsa singuri! Oh, Dumnezeule, nu ne lovi, nu-l lua pe Paulică! Presimțeam sfârșitul, iar Radu încerca să mă calmeze: «Genule, nu te alarma, poate e rănit și orice rănit se poate reface, se vindecă. Paul este tânăr, sănătos și puternic, rezistent.»
Când am ajuns la spital, Paul era întins pe un pat mobil de operație cu aparatele de întreținere artificială. Lângă el, doctorii și Stanley, prietenul lui și martor la accident, care plângea, plângea necontenit, îmbrățișându-mă. «Paul ne părăsește, Paul va....» M-am apropiat cu teamă de corpul lui acoperit de un giulgiu alb până la piept. Dormea frumos și dulce... Respira... grație aparatelor, iar inima bătea la fel. I-am sărutat ochii închiși și fruntea lui tot așa de frumoasă, senină și caldă și am început, printre hohote potolite să îngân, așa disperat cum eram: Scumpul nostru Paulică, nu ne lăsa, nu ne părăsi, vino la tine acasă, te vom însănătoși! I-am luat mâna dreaptă, încă fierbinte, degetele unul câte unul, sărutându-le stând în genunchi. M-am ridicat și am pus urechea în dreptul inimii, i-am sărutat părul cârlionțat. Dar i-am remarcat capul lui frumos, frumos, ușor tumefiat, și cicatricele din partea dreaptă, lângă ochi și pe obraz, închise de doctori. Plângeam, pentru că nu-mi venea să cred ochilor. Mă simțeam un spectator în fața unui ecran străin... Doamne, ce spectacol!!!
Au venit docorii și mi-au spus că trebuie transportat de urgență la Spitalul din Montreal, secția neurologie, deoarce cazul este foarte grav și este nevoie de specialiști. A fost așezat într-o ambulanță în urma căreia ne-am încolonat și noi. Din sala de așteptare a Spitalului General din orașul nostru i-am telefonat Zânei să se roage până ni se va da sentința medicală. Fusesem avertizați de medic că sunt șanse minime de supraviețuire, creierul fiind zdrobit, dar «să mai așteptăm și concluzia medicilor operatori, poate vor găsi o parte intactă, capabilă să mai răspundă», a încheiat interlocutorul nostru. După câteva momente, doctorul m-a luat de braț de lângă Radu și am intrat într-o sală unde urma să-mi comunice starea de fapt în care era Paul… Plângeam în hohote și îl chemam pe Paulică să-mi răspundă. Nu puteam să stau jos, cum mă ruga medicul… Ieșeam afară, umblam ca un bezmetic prin saloanele pline de lumea care își aștepta alte verdicte și reveneam la locul ce mi se părea sufocant…
Așteptarea a fost lungă și chinuitoare, până când, în jurul orei 11 din noapte, a venit medicul specialist, un tânăr de 40-45 de ani, care s-a așezat pe sofa lângă mine și mi-a spus: «,Îmi pare nespus de rău să vă anunț că nu mai este nicio speranță. Am încercat imposibilul, absolut tot ce se putea face, dar creierul nu mai răspunde. Paul este mort».
Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a tăiat respirația. Am crezut că se prăbușește cerul peste mine și am ridicat instinctiv ochii spre nevăzutul cer și am început: Doamne, cum este posibil? Paul nu poate muri și nu este mort! Nu pot să cred că Paul… N-am putut să mai pronunț cuvântul… Apoi, disperat, mi-am aruncat privirea spre medic: Doctore, trebuie să încercați să-l salvați. Vă rog, vă implor să faceți tot posibilul, să chemați cei mai mari specialiști, căci am posibilități! Vă implor, încercați, doctore! Dar am primit un răspuns crud: «Nu se poate face nimic! Creierul este distrus complet. PAUL ESTE MORT!» Cu hohote, în disperare, am mai încercat: Doctore dragă, știința de azi este de partea omului, mai încercați! Și din nou doctorul: «În asemenea cazuri știința nu este capabilă și nu poate face nimic, este limitată în cazul de față. Nu poate fi niciun miracol. Paul este definitiv mort în acest moment!» Iar eu am încremenit. N-am mai spus nimic. Mi-am pus căciula pe care o cumpărasem din Constanța vara trecută cu Strahi și am ieșit clătinându-mă afară pe coridor, unde mă așteptau Radu și Stanley. Au înțeles totul! Ne-am îmbrățișat toți trei plângând în hohote și l-am rugat pe Radu să-mi găsească un telefon prin sălile spitalului s-o anunț pe Zâna. La capătul firului am auzit vocea înăbușită a Zânei: «Papa! Deci PAUL ESTE MORT? Ce putem face! Așa a vrut Dumnezeu! Sărmanul Paulică cel scump... cum ne-a părăsit ! Venim,venim!»
...................................................................................................
În seara zilei de 27 decembrie, corpul lui Paul a fost trimis de Spital la o casă funerară, pentru a fi pregătit de înhumare, operație efectuată în ziua următoare. Iar după amiaza aceleași zile sicriul deschis și împodobit cu flori a fost depus la „Chapelle ardante” a casei de pompe funebre, unde lumea putea să treacă și să-și lase floarea și lacrima la despărțirea de cel ce le-a fost drag. Erau așezate atunci patru sicrie – Pietro Pellegrino, Paul Ștefănescu, Michel Hanna și Albert Convey.
Zâna a stat permanent în genunchi la capul lui, citind din cărțile de rugăciuni. La rugămintea ei și a unor prieteni, sicriul a fost închis, fiindcă Paul nu mai semăna cu el și trebuia păstrată imaginea celui ce a fost. Salonul mortuar se umpluse de tineri și tinere care se rugau și plângeau fără încetare. Flori și coroane nesfârșite. Au rămas mulți peste noapte lângă sicriul celui ce era gata să treacă frontiera dintre cele două lumi a doua zi, Paul, cel căruia cei ce l-au iubit nespus de mult i-au trimis scrisori, flori sau au depus bani în numele lui la diferite institute sociale de cercetări medicale, la institute de sădire a arborilor care să-i poarte numele lui în Țara Sfântă. Unii au compus poeme care au fost prinse de coroanele cu flori din diferite zone, alături de telegrame, de multele scrisori sosite din Europa, Africa, America, pe unde umblase el și își făcuse numeroși prieteni, prietene…
Joi, 29 decembrie, dimineața, la ora 10.00, ne-am prezentat la Pompe Funebre, de unde am pornit cu dubița neagră urmată de zeci de mașini spre Biserica româneasc㠄Buna Vestire”, pentru slujbă. Lăcașul era arhiplin de lume, care a ascultat plângând slujba superbă a părintelui Popescu, ce abia putea să cânte din cauza plânsului, iar predica dânsului a fost iarăși prilej de valuri de plânsete în lăcașul inundat de lumini și lumânări aprinse în toate ungherele. După ce părintele și-a încheiat cuvântul de despărțire, colegii și prietenii lui Paul au ridicat în plânsete sicriul și l-au așezat în carul mortuar.
Am pornit spre cimitir. Mergeam alături de Zâna și Andreea, de Anca și Louise, zdrobiți de durere. Scene teribile, cutremurătoare, pe un frig de –13 grade ce coborau vertiginos cu cât ne apropiam de locul de veci aproape de vârful muntelui. Sicriul, pe buza gropii cu pământ negru înghețat, a fost coborât după ultima slujbă a preotului în spațiul adânc și întunecos, așa cum a dorit Zâna, să aibă și ea spațiu deasupra lui mâine-poimâine, așa cum îi este rânduit. Scenele de adio, de despărțirea pământească nu se pot descrie. Este imposibil de relatat momentele de dramatism colectiv. Și nu pot decât să fac loc memoriei, să pot reține imagini, ca apoi să încerc să povestesc după timp ce s-a întâmplat și cum a fost atunci. Pentru moment nu puteam să înțeleg ce se întâmpla, nu înțelegeam de ce să plece el acum și nu după plecarea mea....! S-au perindat toți prin fața gropii în timp ce părintele cu cădelnița ne îndemna să fim tari, să suportăm calvarul... Dar cum să fim tari!?
Astăzi, 27 ianuarie 1989, la o lună după ce l-am așezat în noua lui casă pe Paulică la Cimitirul Mont Royal, în secția Mountain View, cum a dorit Zâna, ca el să privească de sus casa părintească, liceul Stanislas unde studiase, am fost cu Radu la cimitir să depunem flori, să aprindem lumânările de veghe. Am găsit crucea de lemn scrisă de mine și sculptată de Radu smulsă din loc, luată de vânt. Am luat-o cu mine acasă pe un ger cumplit, să dorm lângă el până se va face timp prielnic. Și Paul, după o lună petrecută în pământul înghețat, se întoarce acasă, la căldură! Doamne.....!
De la moartea lui, nu ne găsim liniștea și nici locul în societate. Nu ne mai interesează nimic! Valorile omenești, apreciate cândva, și-au pierdut esența. În casa noastră mereu veselă și caldă cândva, când exista el, tronează peste tot tristețea și frigul adus de pe muntele lui, unde se odihnește. Iar la subsol, în micul și elegantul apartament unde își petrecea timpul cu studiile, o candelă bleu-ciel luminează în deplină tăcere florile aduse de prieteni și de mama sa. Nu am schimbat nimic și nimic nu se va schimba până când... Nici măcar patul, așa cum l-a lăsat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Mă duc adesea la pupitrul lui de student, mă retrag pentru reculegere cu capul între mâini și plâng cum n-am plâns niciodată, încercând să înțeleg legile acestei vieți și semnificația lor în timp și spațiu. Îl simt pe Paul lângă mine și orice zgomot, cât de ușor, mă face să tresar! „A venit!” Apoi reiau plânsul și adorm pe biroul lui peste care las să-mi cadă lacrimile până când vine cineva și mă cheamă...
Azi am primit scrisori din Guineea… «Nous sommes les frérès de Paul, les enfants de Guinee, pleurons pour lui et prions Dieu de nous aider notre tour de revoir Paul et vivre avec lui toujours...»
Dragii noștri, copleșiți de durere fără limite, vă încheiem aceste rânduri: Paul băiatul nostru, care aștepta Diploma Universitară pe data de 15 aprilie 1989, ziua în care urma să împlinească cele 24 de primăveri, a plecat fără niciun mesaj, dintre noi. Cu el a plecat lumina strălucitoare, bucuria, nădejdea și liniștea casei noastre. Speranțele noastre s-au prăbușit, dar ne rugăm pentru sufletul lui, pentru iertarea păcatelor de adolescent, cu sau fără voie, pe acest pământ, în marea lui dragoste de oameni!...
LA REVEDERE, PAULICĂ CEL SCUMP ȘI DRAG! TE VOM IUBI PE MAI DEPARTE, PÂNĂ LA ÎNTÂLNIREA DE DINCOLO, MÂINE, POIMÂINE, CÂNDVA! ADIO, COPIL BUN ȘI DRAG! ADIO, ADIO!
Vă rugăm și pe voi, dragii noștri care veți citi aceste rânduri, să vă rugați pentru odihna sufletului celui ce a fost Paul Ștefănescu, născut la 15 aprilie 1965 la Rabat, în Maroc, și plecat fără aviz la 26 decembrie 1988, la Montreal. Fie-i țărâna ușoară!
Mama, tata și surioara LUI
P.S. Adaug în acest plic 10 fotografii făcute la ceremonia plecării definitive a lui Paul și una din Africa. De asemenea, prima pagină din ziarul local, cu aceeași temă ce mă va urmări toată viața, care practic mi s-a terminat o dată cu plecarea LUI..
Genu
Anii ce au urmat s-au scurs sub impactul acestui eveniment nefericit. Genu și Zâna Ștefănescu nu și-au mai găsit niciodată liniștea.
Eugen își împărțea timpul între Canada și Marbella. În calitate de consultant tehnic, lucrează și după pensionare, sporadic, tot în Africa: în 1994, șapte luni în Mozambic și apoi în 1994-1997 în Zair – Congo.
Tot în intervalul care a urmat, călătorește mult, ajunge de câteva ori în România, la întâlnirile colegiale ce marcau terminarea liceului, îl vizitează pe Sandu Ionescu, în Elveția. În anul 2001, participă la festivitatea de la Nancy organizată cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultății, unde îl însoțesc Sandu Ionescu și George Cușa, fostul său coleg de liceu. Tiberiu Cunia și Tibrerică Ionescu au fost absenți. George Cușa, în schimb, a vorbit despre colegul lor, Tiberiu Cunia.
Ultimul drum în țară îl face la celebrarea a 60 de ani de la terminarea liceului, în 2004, pentru ca în anul 2005 să se îmbolnăvească subit, secerat de un puternic accident vascular cerebral, care se produce la Marbella. Din Spania, va fi transportat de către familie în 2006, în Canada, iar la 29 decembrie 2009 se stinge din viață plecând spre veșnicii să-și întâlnească fiul...
În discuția cu Dumitru Sinu am surprins doar frânturi din viața celui pe care l-a cunoscut și l-a apreciat atât de mult, dar câte altele nu s-au întâmplat pe parcursul a peste 62 de ani de pribegie pe trei continente... În singurătățile sale, numai Genu Ștefănescu și hârtia de scris au știut câte trăiri, câte gânduri și câte sentimente au pus stăpânire pe sufletul lui...
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE