FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX Un alt fel de „pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite OCTAVIAN CURPAȘ
Text postat de valentina becart bisog
Editura „Anthem”, Arizona, SUA ( octombrie 2011)
Exegeză realizată de Valentina Becart ( scriitor)
Exilul... o rană deschisă ce amintește de „rădăcina mamă”...
Actul scrierii este un act de însuflețire a cuvintelor, de răscolire a trăirilor și limbajului – limbaj care are forța necesară de a aprinde o scânteie în sufletul celui ce dorește să exploreze, să facă un popas – în acest spațiu încărcat de farmec și mister.
Iată un fragment din volum ( plin de poezie și sensibilitate, înnobilând scrierea cu finețea spiritului creator al autorului) care încântă prin rafinamentul și estetismul descrierii unei zile de vară în Arizona:
„Încă o zi se apropie de sfârșit. Soarele a coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roșu și albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viață sub ochii noștri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni și întâmplări din vremuri de altădată...” (Amintiri din pribegie - Refugiat în Iugoslavia)

Octavian Curpaș, autorul volumului „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” - Un alt fel de „pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, cu o deosebită delicatețe și forță de seducție a cuvântului scris, ne introduce discret într-o atmosferă de poveste - povestea „exilului” - care poartă cu sine amprenta unui „destin”, a unui puternic și vital sentiment de existență, sentiment ce invadează conștiința și sensibilitatea cititorului.
Sub puterea sugestivă a celor povestite de personajul principal Dumitru Sinu (nea Mitică), autorul, jurnalistul Octavian Curpaș așterne pe hârtie întâmplările, trăirile, zbuciumul unui om și a unei conștiințe răscolite de sentimentul dureros al „aducerii-aminte”....
Într-o lume a instabilității lucrurilor, a risipirii, personajul principal parcurge drumul spinos al exilului, purtând mereu în suflet „flacăra credinței” în reușită. În acest labirint primejdios (de multe ori), Dumitru Sinu a găsit până la urmă, firul călăuzitor către țelul propus, reușind astfel să-și făurească un destin, o morală, o identitate.
Un volum al rememorării, al întoarcerii sufletului către rădăcina străbună, către viața ce trebuie repovestită pentru a înțelege mai bine sacrificiul și măreția cu care cei plecați în exil – departe de pragul casei părintești – și-au săvârșit menirea în această existență.
Autorul, fără a cădea în „capcana” sentimentalismului - lasă cuvintele să curgă cu limpezime și naturalețe, reușind astfel să rămână în sfera autenticității, veridicității celor povestite de personajul principal.

Subiectele gravitează în jurul aceleiași teme majore: emigrația, adaptarea la cerințele, cultura și obiceiurile patriei de adopție, dorința de reîntoarcere, neputința, de cele mai multe ori, de a-și revedea țara de baștină. Condiția de emigrant a fost din totdeauna una dintre cele mai ingrate. Cel în cauză este nevoit să treacă prin nenumărate furci caudine...
Această carte este una eminamente pozitivă. Ea îndeamnă la iertare, iubire, înțelegere, îngăduință, virtuți creștine practicate, chiar dacă nu întotdeauna afișate. Nici un mesaj de ură, de încrâncenare, de protest, de mânie, de răzbunare, nu transpare în grupul de prieteni legați strâns prin legături nevăzute, prin destinele lor paralele, dar totodată comune. Condiția de emigrant îi unește și le conferă afinități de spirit, mai puternice uneori decât rudenia de sânge…
(Cezarina Adamescu)

„Arizona. Veri fierbinți, cu frunțile nopților mângâiate de briză și lumina dimineților, limpede și clară, inundând fiecare colțișor al orașului moleșit de căldură... Întruna din aceste dimineți strălucitoare și calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orașului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aștept în fața recepției, până la apariția sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător niște pliante care se aflau la dispoziția vizitatorilor, atenția mi-a fost atrasă de o conversație în limba franceză, între un domn și o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, așa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informații. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilitățile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenție. Mike, așa îl chema, vorbea cu o intonație afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: «Din România !» «Ce mică e lumea!» mi-am spus, și din acel moment, nea Mitic㠖 așa cum m-a rugat să-i spun – mi-a devenit prieten.”
Și iată că a sosit și un timp al spovedaniei, al unei extraordinare călătorii „în timp”...
Cuvântul „dor” are dimensiuni, profunzimi incomensurabile. Puterea gândului poate străbate timpul și spațiul iar minunea de a îmbrățișa „clipele copilăriei” se produce aievea.

Să fie pură întâmplare întâlnirea autorului Octavian Curpaș cu nea Mitică... sau chiar „mâna” destinului?
Cititorii se pot întreba: cine este Octavian Curpaș, autorul volumului de față? Voi spicui câteva informații din datele personale: Născut în luna august, 1972, în Oradea, România, Octavian Curpaș a ajuns pe pământul făgăduinței în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 - în orașul Surprise din Arizona, Statele Unite. Scriitor, publicist de vocație și jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, știinte juridice și business internațional), Octavian Curpaș este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har și dăruire la multe publicații din Statele Unite, dar și din România; este redactor la publicațiile „Gândacul de Colorado” și „Phoenix Magazine”.
…iubitor de literatură și oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulație scriitoricească, chemare, talent, spirit de observație și de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul său…
Prin trupul său curge acea « vână » de jurnalist și aceasta se simte în nenumăratele interviuri, dialoguri, în care știe să uzeze de calitățile respective, scoțând în evidență oameni deosebiți, de multe ori vârfuri ale societății care merită să fie mai bine cunoscute.
(Vavila Popovici – scriitor, Raleigh, North Carolina)

Volumul este o „fil㔠ruptă din viața plină de întâmplări (mai mult sau mai puțin plăcute) a celor plecați în pribegie, a celor care au ales calea exilului cu speranța împlinirii unui vis. Personajul principal, grație unei memorii deosebite, are adânc întipărit în amintire momentele importante care i-au marcat existența. După o viață petrecută în exil, păstrează ca pe o „icoană vie” în minte, locurile natale, obiceiurile din țara de origine (România), numele celor din satul copilăriei. Nimic nu este uitat, dimpotrivă, odată cu trecerea timpului amintirile capătă mai mult farmec, mai multă însemnătate.
„Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns și mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieții: « Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aș mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la șezătoare ». Grădina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se află la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeșul de Sus, județul Sibiu... ”
Autorul Octavian Curpaș nu este interesat de voluptatea formelor, de o tehnică narativă impregnată de lirism și muzicalitate, ci el decupează, extrage concretul din realitatea existentă, realitate care are un limbaj al ei, lipsit de „farduri” și false „podoabe”; redă cu acuratețe, cu măiestrie jurnalistică exersată, retrăirea unor vremuri apuse, atmosfera patriarhală rămasă ca un „loc luminos”, ca un reper și ca o oază de frumusețe în sufletul celor „obosiți de cale”.
Nea Mitică povestește cu dezinvoltură, fără ură, fără a se întuneca, gândindu-se la acea zi când a hotărât să părăsească țara. În cuvintele lui simple, izvorâte dintr-un suflet mare, generos și încrezător, se simte uneori tristețea, melancolia după timpurile trecute, după vremea tinereții când totul era posibil. Glasul îi tremură adesea și în colțul ochilor apar câteva lacrimi… când este întrebat de „casă”, de cei dragi rămași atât de departe! Nedorind să adâncească această rană nevăzută (rămânând fără ființa cea mai dragă când abia împlinise trei anișori), se abate de la subiect, îndreptându-și gândurile spre alte întâmplări, spre alte locuri…
„Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România și comuniștii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acțiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanți anticomuniști și-au lăsat familiile și ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, și au părăsit țara. Anul 1948, a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanșat cel mai mare val de refugiați politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restriște, marcate de puternice frământări politice și sociale, a luat drumul pribegiei și domnul Dumitru Sinu (nea Mitică)...” ne povestește autorul.
Și astfel începe „marea odisee” a celor care au avut curajul să fugă din țară, să părăseasc㠄lagărul comunist”, cu speranța că, pe alte meleaguri vor găsi un trai mai bun, mai onorabil... În drumul spre „libertate” au avut de întâmpinat nenumărate greutăți, riscându-și, de multe ori, chiar viața.
„Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile pușcărie, la Panciova, cea mai veche pușcărie din țara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herțegovina), unde a rămas un an și câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii. În acest timp, i-a fost dat să vadă și să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câțiva dintre ei, care nu pot fi uitați, chiar dacă de-atunci au trecut mulți, mulți ani.”
Octavian Curpaș nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reporterier, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor și interlocutor iscusit care știe s㠄smulg㔠extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real și chintesența din orice întâmplare, nu fără tâlc, pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfășurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul.
Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuție, amănunte spațio-temporale, despre locurile descrise și contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere.
(Cezarina Adamescu)

Oare ce l-a determinat pe nea Mitică să-și deschidă sufletul, să-și rememoreze povestea vieții? Să fie acesta un prilej, un mijloc de a se elibera de „povara” unui trecut... a unei vieți trecute prin toate „furcile caudine”?
Drumul spre libertatea visată n-a fost ușor; a trecut (adeseori) prin flăcările purgatoriului (lagăre de muncă, închisori, nesiguranță...) Nu toți cei porniți în pribegie au ajuns acolo unde și-au propus. Mulți dintre ei au eșuat și au fost trimiși acasă. Norocul a fost de partea lui Dumitru Sinu care a avut șansa să ajungă în Franța, apoi în Canada și SUA.
„N-a existat om care a ajuns la Paris și care să nu se fi îndrăgostit de orașul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici și de cultură sau chiar iluștri președinți de stat.”
În Canada își întâlnește jumătatea (Nicole) cu care se va căsători (nu fără a întâmpina dificultăți: el fiind ortodox și ceva mai mare... ea fiind catolică). Au împreună doi copii: Sandra Sonia și Nicolae (ajunși la maturitate). Sandra le-a dăruit doi nepoți frumoși, dragi sufletului lor.
În această peregrinare stranie și periculoasă prin lume, unii rătăcind neobosiți și plini de speranță, alții încolțiți de neliniștea eșecului... se leagă prietenii profunde, sincere, indestructibile.
„Cei trei prieteni au fost nedespărțiți tot timpul, chiar și în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franța și în final, la Montreal. Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec, Irimie Moldovan s-a specializat în informatică, și a fost omul care a instalat computere la principalele instituții de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiția și rigurozitatea, munca și seriozitatea, dar nu în cele din urmă, șansa, au fost mijloacele prin care și-au văzut visul împlinit. « Apriga lor dorință de a deveni cineva!» mi-a spus nea Mitică. Vasile Țâra și-a luat licența în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franța; vorbea franceza impecabil.
Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feței, gesturile și inflexiunile vocii, simțind în ele doar admirație și o reală mândrie: mândria și bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Țâra.”
Autorul pune accentul pe elementul fundamental al povestirii – și anume – legăturile de prietenie profundă și durabilă, personajele având conștiința faptului că, numai astfel vor putea să facă față inevitabilului, absurdului care putea lovi oricând... provocând suferință, durere.
În volum apar fragmente cu valoare documentară care cuprind nume marcante ale vremurilor aduse în prim planul discuțiilor și, de asemenea, date istorice importante.
Destul de frecvent întâlnim în scrierea de faț㠖 repetări ale
unor locuri, nume, întâmplări… Aceasta se datorează faptului că, personajul principal reia povestirea a doua zi, revenind și accentuând cele povestite cu o zi, două înainte, astfel ca interlocutorului să nu-i scape (cumva) vreun amănunt. Autorul Octavian Curpaș nu poate decât să accepte această provocare, revenire la ideea anterioară, să facă un scurt rezumat al zilei, păstrând cu fidelitate informația primită:
„Ne vedem la Ribera!”
Asemenea hanului (ca loc de popas) în povestirile lui M. Sadoveanu, emigranții români găseau loc de adăpost și un gând bun la „Misiunea greco – catolic㔠aflată în Paris, pe strada Ribera.
„Părintele Zăpârțan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor 3 români. Distinsul domn Neagu Djuvara a venit la noi, ne-a dat două sute de franci și-apoi ne-a vorbit despre viața de acolo…”
„Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viața pariziană, sugerându-le să țină cont de ele pentru a se putea integra, adapta și a-și face un rost; erau sfaturi prețioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aștepta o altfel de viață, cu reușite și eșecuri, cu bucurii și necazuri, în același timp”, adaugă autorul.
Și iată ce nume importante apar în narațiune. Întâlnirile care au loc la „Misiunea greco-catolic㔠sunt emoționante, pline de trăire, lipsite de „masc㔠și orgolii. Sufletul personajelor se deschide ca o floare care a găsit lumina și căldura după care au tânjit în peregrinările lor prin locuri necunoscute. Biserica are o semnificație morală, cei care trec pe aici se luminează, devin mai încrezători în drumul ce li se așterne în cale. Aici este un loc al intimității, un „timp al spovedaniei”, o regăsire!
Autorul se lasă captivat de intimitatea confesiunilor... Unele povestiri sunt pline de haz – dar un haz ce poartă cu el umbra amărăciunii.
Amuzantă este și ideea unor români de a confecționa o ștampil㠄nemțeasc㔠făcută dintr-un cartof și cerneală, ori despre acei refugiați care se spălau cu zăpadă în fiecare dimineață, numărând în nemțește, ceea ce i-a făcut pe sârbi să-i socotească nemți și să-i trimită în Germania. Incredibilă este povestea lui Dan Isăcescu care își construiește o cutie din lemn pe care o prinde sub tren – și astfel camuflat – reușește să treacă granița. În acest loc binecuvântat se descoperă unii pe alții, își fac destăinuri și leagă prietenii frumoase.
Cu fiecare zi, nea Mitică aduce în discuție noi personaje, noi amintiri și evenimente care au avut loc cândva... „însumând noi experiențe în lunga sa călătorie prin lume”.
Nu toate zilele erau la fel de însorite. Dureroasă și plină de zbucium este scrisoarea pe care o primește Dumitru Sinu de la prietenul său Eugen Ștefănescu care-i anunță moartea unicului său fiu, Paul Ștefănescu ( 23 ani):
În casa noastră mereu veselă și caldă cândva, când exista el, tronează peste tot tristețea și frigul adus de pe muntele lui, unde se odihnește. Iar la subsol, în micul și elegantul apartament unde își petrecea timpul cu studiile, o candelă bleu-ciel luminează în deplină tăcere florile aduse de prieteni și de mama sa. Nu am schimbat nimic și nimic nu se va schimba până când... Nici măcar patul, așa cum l-a lăsat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Mă duc adesea la pupitrul lui de student, mă retrag pentru reculegere cu capul între mâini și plâng cum n-am plâns niciodată, încercând să înțeleg legile acestei vieți și semnificația lor în timp și spațiu.
Acesta este unul din momentele nefaste, imprevizibile - imprevizibilul „pândind” la orice colț al clipei ce nu cunoaște iertarea...
Viață, însă, își urmează cursul ca un izvor ce-și caută matca... mereu neliniștit, zbuciumat. Amintirile legate de un loc niciodată uitat... nu pot fi decât cu : „munți împăduriți și codri falnici”... aceasta fiind imaginea rămasă nealterată în sufletul românului nea Mitică. Dorul de plaiurile natale, de obiceiuri, datini, îi fac sufletul să vibreze și să lăcrimeze în același timp.
„Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebeșul de Sus din Mărginime, despre oamenii lui și despre spiritul lor, dar n-am văzut nicicând mai multă bucurie și vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre tradițiile ce s-au păstrat până astăzi și despre portul popular al sebeșenilor.”
„Mă întâlnesc cu toate amintirile sale și le retrăim împreună...” spune autorul, jurnalistul ce știe să mânuiască cu iscusință și rafinament pana care seduce prin autenticitate însoțită de un naturalism armonios al limbajului.
Stilul autorului Octavian Curpaș este unul curat, rafinat, lipsit de construcții complexe (exces lexical) care ar „sufoca” narațiunea.
Viața personajului principal este o lecție de curaj și demnitate, de reușită prin muncă, voință și credință.
„După ce a muncit din greu, ani mulți la rând, prin Franța, Canada și Statele Unite ale Americii, și șansa i-a mai și surâs, iată că visul american i se împlinește și deține, pe rând, trei hoteluri proprietate privată: unul în Long Beach, California, apoi la Reno, în Nevada și în final, în Phoenix, Arizona. Acesta din urmă poartă numele CORONADO, care citit arăbește, de la coadă la cap, nu înseamnă altceva decât O, DA, NOROC! Nea Mitică Sinu recunoaște că a avut noroc cu carul, și-mi spune zâmbind: « Berzei oarbe îi face Dumnezeu cuib! » Mereu folosește butade din lumea aceea patriarhală, a satului ce-l poartă în suflet...”
Obosit de drumurile vieții, de urcușuri pe „versanți”, Dumitru Sinu își vede visul împlinit. Poverile purtate cu demnitate pe atâtea drumuri, sfâșierile interioare... sunt evitate cu abilitate din povestire.
Personajele din acest volum au ceva în comun: luciditatea timpului pe care îl străbat, rolul istoriei în modelarea destinului lor, „conștiințe amenințate” care au curajul să-și ducă până la capăt - cu demnitate – existența labirintică.
Autorul Octavian Curpaș, mânuitor dibaci al cuvântului scris, stâpânind bine arta reportajului, își ține în frâu sentimentele ce-l ademenesc spre timpuri trecute, spre locurile natale pline de poezie și iubire (trăiri ce-l încolțesc, asemenea unei „haite de lupi” flămânde...), și oferă cititorului „povestea” învăluită în aerul misterios al dimineților însorite și aerul tare al munților peste a căror creste se lasă amurgul....

Valentina Becart * scriitor*
Oct.2011






Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE