|
|
|
|
|
|
|
|
|
Sonet 238 (CCCVIII) |
|
|
Text
postat de
Cristian Vasiliu |
|
|
Când ochiul meu din frunte e-un soare, tu ești lună,
Iar când mă-ntorc în neguri, tu zarea o aprinzi;
Nu stăm de-aceeași parte a lumii împreună,
Ci ne privim prin tulburi și-ntârziate-oglinzi,
Ca două stele triste ce se cunosc dar nu se
Apropie prin spațiul tăcerilor mai mult,
Și-au adormit iubirea pentru-a nu fi distruse
De foc si greutate, de geniu și tumult
Și le e frig și frică să își repete -Adio
La vreo eclipsă findcă, nainte de cuvânt,
Din echilibrul veșnic cu noapte și cu ziuă,
A izbucnit viața măruntă pe pământ.
Aceasta viată lanțuri și ziduri voi iubi-o,
Fiindcă-n ea ești tu și fiindcă-n ea eu sunt!
12.VIII.2011
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|