FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Cartarescu despre Paunescu
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu




Nu am fost în țară în momentul morții lui Adrian Păunescu și nici câteva zile după aceea, deci nu am asistat la "isteria unui popor strâns unit în jurul bardului național", cum MI-au descris câțiva prieteni spectacolul in care televiziunile au transformat moartea acestui om.



Poate că dacă vedeam cu ochii mei toate acestea m-aș fi enervat și aș fi scris excesiv de emoțional despre cazul Păunescu, un caz adevărat, important pentru oricine e interesat de lumea românească din ultimii cincizeci de ani. De la începutul acestui articol trebuie să spun că nu am motive personale să-l urăsc sau să-l condamn pe autorul "Istoriei unei secunde", cu excepția motivelor pentru care, probabil, îl va condamna istoria însăși. Eu abia dacă l-am cunoscut. Am stat în preajma lui de două ori în viața mea, și de fiecare dată m-am înfiorat. Nu e nicio îndoială pentru mine că Păunescu avea în el Forța. A depins de el să fie de partea ei luminoasă sau de cea întunecată. A ales nu cu mintea și nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi.


Eram elev de liceu când am fost convocați la o întâlnire cu poetul Adrian Păunescu. Venise cu un car al televiziunii, în jurul lui se-nvârteau tehnicieni, sunetiști, cameramani... Dacă eu aveam pe atunci 16 ani, el trebuie că avea 29. La acea vârstă, a primei tinereți pentru un autor, era deja o celebritate și, pentru că NE aflam într-o țară comunistă, o persoană oficială. Căci nimeni nu te trimitea în licee cu un car al televiziunii dacă nu reprezentai, într-un fel sau altul, puterea. Era un om foarte tânăr ca înfățișare, tuns scurt, cu fața deja rotundă, cu un trup deja masiv. Nu mai știu despre ce NE-a vorbit. La sfârșit I-am cerut un autograf pe o foaie de hârtie. A scris mare și școlărește, pe mijlocul ei, Adrian Păunescu. Atât.

Apoi, am tot dat de el, ca toată lumea, în toate împrejurările vieții, din ce în ce mai Des, până când a devenit excesiv, insuportabil de Des. La sfârșitul anilor '70, dacă puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea și acolo, aproape la fel de mult ca și Ceaușescu însuși. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se împletește inextricabil. Fără comunism și Ceaușescu, Păunescu n-AR fi existat, așa cum paraziții sunt foarte specifici în alegerea gazdei.

Când revista "Flacăra" nu l-a mai încăput, Păunescu a inventat cenaclul cu același nume. Cu un strop de zahăr prinzi mai multe muște decât cu un butoi de oțet, zice proverbul. Cenaclul Flacăra a fost bucățica de zahăr a propagandei ceaușiste. A fost megafonul comunismului românesc. Tinerii veneau acolo ca să se bucure de o parodie de mișcare hippy, de balade folk cântate de oameni talentați, Dar tot mai Des, către anii '80 și dincolo de ei, se auzea de pe scenă vocea umflată a marelui bard oficial, acele înspăimântătoare "Trăiască România! Trăiască tricolorul! Trăiască Ceaușescu!", repetate de câte un stadion întreg ca la o adunare Kuklux- Klan sau la defilările de la Nürnberg... Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din când în când, de cearșafuri de poeme, când despre Tovarășul, când despre Tovarășa, poeme ce țâșneau ca dintr-o fântână nesecată din pana bardului. Nimeni din generația mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. Noi I-am citit cu nesaț pe Nichita Stănescu, pe Dimov sau pe Sorescu, Dar Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viață, ca și dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.

Am mai stat lângă el, chiar cot la cot cu el, simțind cu umărul vibrația imensului său trup, acum vreo opt ani, când Păunescu a venit la Facultatea de Litere ca să-și susțină doctoratul. Simțeai ieșind din el valuri de energie. Vibra, fierbea, frigea de indignare: el, marele poet, trebuia să răspundă unei comisii de profesori, ca orice candidat. E greu să explic intimidarea care m-a cuprins atunci. Era de patru ori cât mine. Hainele îi plezneau la cusături. Nu-și încăpea, de fapt, în propria piele. Avea într-adevăr energia celor care urnesc munții din loc. O megalomanie deloc inferioară celei a împușcatului de la Târgoviște, ba poate și mai accentuată, îl transforma într-un hybris ce stârnește oroare.

Cazul Păunescu e central nu doar în cultura română, ci mai ales în viața și psihologia noastră: admiratorii lui sunt cei ce încă mai cred în autoritarismul și naționalismul din vechiul regim. Sunt nostalgicii dictaturii comuniste. Linia care desparte apele de uscat trece prin destinul trist al acestui poet.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE