PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
... Text postat de George (Dumitru) Corbeanu Zgomot, zgomot, zgomot, urlete, schelãlãituri, scâncete. ªi frig, foarte frig. Poate o sã plouã, poate o sã ningã. E noapte fãrã lunã, noapte neagrã, rece, zgomotoasã. Stau în patru labe ºi urlu, schelãlãi, scâncesc…. Nu mã aude nimeni, nu mã vede nimeni, doar ei, dar de ei nu-mi pasã. Am fost vânãtor. Unul adevãrat, de succes. ÃŽn fiecare searã culcam la pãmânt cel puþin cinci exemplare. Le ademeneam cu bucãþele de carne, bine fripte pe grãtar. ÃŽi vedeam, salivau, de la depãrtare. Apoi se aruncau asupra prãzii ºi eu trãgeam în plin, mãnunchiuri de alice care îi lãsau fãrã suflare. Pe alþii îi urmãream pe strãzi lãturalnice. ÃŽi pândeam, le simþeam privirea stupidã, aproape cã le vedeam ochii prin întuneric. Poc! ªi jos cu ei. Plecam acasã satisfãcut, numãrând victimele. Recordul a fost de zece. ÃŽn alt cartier, pe al meu îl curãþasem de mult, nu mai gãseai nici o urmã, chiar de ai fi cãutat cu lupa. M-am postat lângã un morman de gunoi, într-o noapte caldã. Mã camuflasem într-un trecãtor obiºnuit, puºca o þineam la spate, nevãzutã. I-am observat cum se adunau, câte doi, câte trei. Tremuram de plãcere. Apoi, când le era lumea mai dragã, am tras în grãmadã. Unii au încercat sã fuga, dar furia mea era prea mare, nu au apucat sã se îndepãrteze prea mult. Nu pe toþi i-am împuscat mortal. Câþiva au cãzut în agonie. I-am lãsat sã moarã încet, în chinuri, îi vedeam cum se târãsc pe picioarele din spate, cu botul lipit de asfaltul încãlzit de soarele zilei ce se încheiase. Odatã treaba terminatã, m-am grãbit sã plec, repede, sã nu iasa vreun nebun iubitor de animale. Mi s-a mai întamplat sã fiu fugãrit pe strazi în miez de noapte…. Nebunie, vacarm de nedescris, noapte rece, schelãituri, scâncete. M-am pus pe spate, cu picioarele în sus, ºi urlu la luna care ºi-a scos capul de dupã un nor. Urlu, latru, fac ca toþi dracii, oricum nu mã vede nimeni. Urãsc câinii, îi urãsc cu patima, îi urãsc de moarte, le port cea mai adancã urã care exista. Aº face orice sã-i omor pe toti, mi-aº cheltui întreaga energie sã extermin rasa câineascã, sã o ºterg de pe suprafaþa pãmântului. Dar acum nu pot, acum nu mai pot. Acum mi-au venit de hac… Totul a început cu femeia aceea. Frumoasã, frumoasã femeie. Asta ar fi trebuit sã fie un semnal de alarmã, femeile frumoase întotdeauna aduc necazuri. Dar eu nu, eu nu mi-am dat seama. Am fost orb, am fost orbit, de nebunie, de pasiune, de… Am cunoscut-o într-o searã în parc. ÃŽmi fãceam, ca de obicei, rondul, în cãutare de noi victime. Puºca o lãsasem acasã, pentru mai târziu, acum doar inspectam împrejurimile. Se plimba visãtoare, cu mâinile la spate, cu pãrul în vânt. M-am apropiat ºi i-am ºoptit textul cu care nu dãdusem greº niciodatã. -Vrei sã-þi recit începutul unui poem scris de cineva într-un acces de nebunie? i-am spus aproape de ureche. La început tresari, uºor speriatã. Apoi se departã ºi mã privi lung, analizandu-mã. Am încercat sã adopt o mutrã cât mai nevinovatã. -Ar fi interesant, îmi zâmbi în cele din urma. Ia sã auzim…. Gata, calea era deschisã. -Sub paºii tãi cad viermii în extaz/Se bâlbâie salcâmii ºi fac spume/Ruºinea-mi fuge beatã din obraji/Iar eu mã simt pãmânt muºcat de râme…. -Mai departe? îmi spuse ea, vãzând cã fac o pauzã cam mare. -Mai departe sunt celelalte strofe pe care le-am uitat, am dat din umeri. Surâse. -Eºti nostim ªtiam, eram nostim, asta îmi ºi propusesem. -Ce face o tânãrã ca tine singurã în parc la ora asta? Nu ºtii cã e periculos? m-am prefacut grijuliu. Dacã te întâlneºti cu vreun nebun? -Pãi poate deja m-am întalnit….mi-o întoarse. ªi uite cã nu mi-e fricã… -Da, ai dreptate, nebunii sunt cei mai paºnici oameni, am încercat s-o întorc la rândul meu. Nu toþi, dar majoritatea cu siguranþã aºa sunt. -ªi tu esti printre cei majoritari, nu? -Exact. -Se pare cã ºi eu sunt puþin nebunã, de-am ajuns sã discut cu un necunoscut, seara târziu, în parcul ãsta pustiu, spuse ca pentru ea. -Nebunia face parte din viaþa. Oricine îºi doreºte în adânc sã fie puþin aºa, dus cu pluta, am filozofat eu. Filozofiile astea ieftine au trecere la muieri, era o chestie testatã ºi paratestatã. -Mda, cred cã ai dreptate…Nu vrei sã ne aºezãm? m-a întrebat dupã ce ne plimbarãm un timp alãturi. Avansasem, dacã îmi oferea loc langa ea, pe-o banca. Am privit-o în tãcere câteva minute. Frumuseþea ei mã pãtrundea plãcut, îmi accelera bãtãile inimii. Uitasem de ce venisem în parc. Uitasem de inamici. Pentru câteva clipe, am uitat cã pe lume existã acele animale infame, puturoase, care fac umbrã pãmântului degeaba. Nu vedeam decât chipul frumos al însoþitoarei mele. Am spart tãcerea, încercând sã fiu interesant. -Se zice cã toamna e anotimpul nostalgicilor…Al triºtilor ºi inadaptaþilor…. -Al triºtilor cu siguranþa, ofta ea. Era tristã, sãrãcuþa, iar eu nu trebuia decât sã o compãtimesc. -Orice ai avea pe suflet, nu meritã sã þii acolo. Câteodatã e bine sã dai afarã, sã vorbeºti cu un necunoscut….Necunoscuþii te pot întelege mai bine, nu sunt direct implicaþi în poveste, oricare ar fi ea. Mã privi pentru prima oarã cu ceva interes, iar eu am sesizat în ochii ei un dram de nehotãrâre. Sã-mi spunã sau nu? Pesemne cã se decise sã o facã, deoarece am auzit-o suspinând, ºi am vãzut-o strângându-ºi mâinile în poalã, semn de nervozitate. -M-a pãrãsit, fãrã sã spunã un cuvânt, m-a lãsat acolo, dupã ce am fãcut dragoste, încã nu mi se uscase pielea…Încã mai miroseam a el…. Veºnica dramã a femeii pãrãsite. Trebuia sã-mi dau seama, viaþa e plinã de cliºee. Am încercat sã o urmãresc atent, privindu-i lacrimile ce începuserã sã coboare lin, lãsând o urmã trandafirie, îndepãrtând în drumul lor fondul de ten. -Vezi tu….Eram împreunã de mult. Ne declarasem de atatea ori cã ne iubim…Nu ºtiu ce s-a întâmplat. ÃŽl simþeam mai strãin, mai rece, în ultimul timp. Dar nu credeam cã aveam sã ajungem aici. Brusc, ieri, mi-a zis cã s-a sãturat de mine…Cã s-a plictisit. Auzi, s-a sãturat, ca de o mâncare proastã! -Porcul! m-am prefãcut indignat. -Da, porcul…se simþea închis în relaþia noastrã, aºa mi-a mãrturisit. Vroia libertate, vroia lucruri noi, vroia femei noi…Nu am avut ce face. Ce sã-i zic? Sã încerc sa-l opresc?. -Nu….nu aveai cum…, i-am arãtat cã sunt capabil sã o înteleg. Apoi i-am spus mimând o tristeþe sfâºietoare cã mi se întâmplase ºi mie, în acelaºi fel mã pãrãsiserã mai multe femei. Vroiam sã creadã cã trecusem prin aceleaºi experienþe, cã aveam lucruri în comun. Era o strategie bunã, imediat dupã aceea i-am vãzut lucirea din ochi ce denota încredere sporitã în mine. Continuã pe acelaºi ton: -Am aºteptat sã mã sune, dar nemernicul, idiotul, nesuferitul, nu a fãcut-o! ªi nu o sã o facã, niciodatã, sunt sigurã… Incepu sã plângã de-a binelea, cu faþa în palme. Am încercat sã o liniºtesc, servindu-i o replicã din acelea rãsuflate, care se spun în asemenea situaþii. -Linisteºte-te…tu nu te uiþi la tine? Eºti atat de frumoasã…Fraier este el, cã nu ºtie ce-a pierdut. ªi dacã a facut asta, e clar cã nu te-a meritat. Aºa cã nu ai de ce sã plângi. Ca proasta, îmi venea sã adaug, dar m-am oprit la timp, mai ales cã îºi ridicase ochiºorii înlãcrimaþi cu gene lungi ºi mã privea oarecum miratã. -Dar de ce îþi spun eu þie toate acestea? Nici mãcar nu te cunosc.Nici mãcar nu ºtiu cine eºti. -Pãi tocmai asta e…. poate faptul cã nu mã cunoºti þi-a dat puterea sã o faci. Dar pe de altã parte, deja pot spune cã ne cunoaºtem, am petrecut ceva timp împreunã. -Da, uite, vezi, nu ºtiu ce mi-ai fãcut, dar simt cã te ºtiu de mult, mult timp…Am încredere în tine, îmi spuse ºoptit. Nu ºtiu de ce…Nu prea pot sã-mi explic, eu nu prea am încredere în oameni. Vocea ei mã învalui caldã, mã facu sã îmi pierd brusc capul. Batea un vânticel cãlduþ, de început de toamnã, pãrul i se legãnã timid, eu deveneam romantic, stare pe care o detestam, stare de om slab, de papã lapte, nepotrivitã unui vânãtor ca mine. Aºa cã am încercat sã mã zmulg vrajei, am încercat sã mã scutur, dar nu am mai putut, totul îmi era împotrivã, vocea ei din ce în ce mai seducatoare, atingerea pe care o simþii pe braþ, albastrul ochilor umezi, conturul perfect al sprâncenelor, roºul aprins al buzelor voluptoase, totul, toate acestea mã facurã sã o ating tandru pe obraz, sã îi arunc o privire plinã de cea mai purã compasiune de care eram în stare, în timp ce acolo, în pantaloni, se naºtea o umflãturã dureroasã, chinuitoare, cerând parcã eliberarea. Iar când am auzit-o invitându-mã la o cafea, sus la ea, în garsonierã, pe mine, pe necunoscutul cãreia i se deschisese, cãtre care îºi uºurase sufletul, pe mine, omul cãruia îi împãrtãºise drama, suferinþa, deznãdejdea, când am vãzut-o ridicându-se ºi apucându-mã de mânã, picioarele mi se înmuiarã, degetele mâinii stângi îmi zvâcnirã spasmodic, iar grãmezi uriaºe de câini morþi mi se aratarã în faþa ochilor, cu balele curgând, cu ochii urduroºi, cu cozile pleoºtite ºi limbile ieºite. Mã simþeam în al nouãlea cer, eram sus, mã înãlþaseam, eram uºor ca un fulg, atât de uºor cã nici nu am simþit cele ºapte etaje pe care le strãbãturãm pe jos (liftul era stricat, nu mira pe nimeni, asta era starea lui naturalã). -Cu zahãr sau fãrã? o auzii pe proaspãta mea cucerire întrebandu-mã din bucãtãrie, în timp ce eu mã holbam pe pereþii plini de copii xerox înrãmate ale unor tablouri celebre. Se pare cã aveam de-a face cu o colectionarã… -Fãrã, o prefer neagrã. Veni cu douã ceºti de cafea aburindã. Nu de cafea aveam eu chef, ci de hârjonealã. Vroiam sã ard etape, vroiam sã trec direct la acþiune, sã sar peste preludiu, interludiu ºi alte nimicuri din astea. O vroiam sub mine, peste mine, dezlãnþuitã, umedã ºi fierbinte. -Ce fierbinte e…suspinai, lãsând ceaºca din mânã. Dar e foarte bunã, am zâmbit. Se apropie de mine, fãcându-mã sã freamat. Am atins-o din nou pe obraz si gãsii de cuviinþã sã o întreb, doar aºa, sã vadã cã mã intereseazã. -Te simþi mai bine? -Mult mai bine…ºi iþi mulþumesc..chiar nu vroiam sã rãmân singurã în seara asta, de mult nu am mai fost singurã, nici nu mai ºtiu cum e..mi-e fricã sã aflu. Vorbea pe un ton grav presupun, pentru cã eu nu auzeam ce-mi zicea decât ca într-o transã, eram preocupat de mâna care mi se împletise în pãrul ei ºi care acum aveam de gând sã o cobor uºor, la încheietura gâtului, printre viniºoarele violet ce îi pulsau înnebunindu-mã…Lãsã cafeaua din mânã, o puse pe tãblia patului, ºi mã atinse, lãsându-mã sã o sãrut, deschizându-ºi gura pânã atunci ferecatã, scoþând la ivealã o limbã caldã, o masã de carne ce se încolãcea cu a mea, doi peºtiºori, douã larve, douã trupuri de melci, atingându-se, umezindu-se, confundându-se, cãutându-se. ªi atunci, atunci, când totul era aºa de minunat, când lumea nu mai exista, când hainele noastre începurã sã zboare frenetice prin încãpere, aterizând în locuri greu de imaginat, când sânii ei calzi mi se instalarã în palme, atunci, când simþurile mã pãrãsiserã, când pasiunea mã doborâse, mã orbise, mã devorase, atunci, când instinctul meu de vânãtor era fãcut una cu pãmântul, îngropat, uitat, lepãdat, atunci s-a întamplat nenorocirea. Urlete, nebunie, lãtrãturi, luna, a ieºit luna. Mi s-a fãcut foame, îmi înfig dinþii într-un os, mai are fãrâme de carne pe el. ÃŽl rod, îl tãvãlesc prin pãmânt, îl împing cu nasul mai încolo, nu-mi mai place, m-am sãturat. Mã chircesc într-un colþ, mi-e frig, mi-e groazã, mi-e somn. Ii aud, sunt mulþi, mã înconjoarã, mã asurzesc, mã iritã, mã obosesc. ÃŽncerc sã-i ignor, imi pun mâinile la urechi, îmi bag degetele înãuntru, apãs, degeaba… De multe ori am omorât javre de rasã. ÃŽi pândeam pe nesuferiþii care le plimbau înfumuraþi de lesã, îi vedeam cum le privesc, cu adoraþie. Cum le adunau excrementele în punguþe de plastic, cum le lãsau sã zburde prin iarbã, printre alte javre, la fel de alintate. ÃŽmi venea sã urlu. Stãteam pitit, dupã un bloc, dupã un copac sau altceva ce mã sustragea privirilor. Cu puºca la spate. Cum se apropia javra de mine ºi se îndeparta de dobitocul de stãpân, gata, o împuºcam în cap, fãrã urmã de regret. Mai apucam sã vãd cum cade, aruncând în jur stropi de sânge, cum pupilele proprietarului se mãreau (dacã era femeie mai ducea ºi mâna la gurã, arãtând o durere inimaginabilã) ºi cum începea respectivul sã þipe, sã înjure ºi sã alerge spre locul detunãturii. Apoi fugeam mâncând pãmântul, cu puºca în mânã, fãrã sã privesc înapoi. Nu m-au prins niciodata. Pânã în seara aceea. La început am auzit un scâncet. Mi s-au ciulit urechile, auzul meu fin înregistrã automat ºi sesizã duºmanul. Femeia de sub mine fremãta uºor, nedându-i nici o atenþie. Apoi scâncetul se transformã în râcâit, pesemne animalul vroia sã iasã de unde fusese închis. ÃŽmi întrerupsei activitatea, mâinile mele se depãrtarã de pielea finã pe care o mângâiaserã pânã atunci. -Ce s-a întâmplat? mã întrebã partenera mea încalzitã. -Nu ºtiu…mi se pare cã aud ceva … Râcâitul se transformã în lãtrat ºi mã fãcu sã sar ca fript în picioare. Instinctul meu de vânãtor, pânã atunci adormit, se trezi la viaþã, dominându-mi, din nou, simþurile. -Dar ce ai? E doar Puffi…cãtelul meu, se mirã dama din faþa mea. Puffi, iubitule, ce ai mami, vrei sã ieºi? Se duse la baie ºi reveni cu un ghemotoc grotesc în braþe. Era un pui de cocker, cea mai enervantã rasã, cea mai puturoasã, cea mai ºifonatã, cea mai buna de omorât atunci, pe loc, fãrã drept de apel. -Puffi! urlai. Puffi! þipai. Vin la tata, Puffi, rãcnii, ºi l-am apucat de ceafã, direct de la mã-sa din braþe. -Hei, ce faci, lasã-l, nu mi-l chinui, e sensibil sãrãcuþul, nu vezi ce mic e? -Taci, sã taci, auzi? ªi cu o zvâcniturã îl aruncai, direct de pe balcon, de la etajul ºapte. Puffi pluti un timp, dând ca apucatul din labe, ziceai cã vrea sã zboare, însa spre ghinionul sãu natura nu îl înzestrase cu abilitãþi de acest gen. Cãzu ºi se zdrobi de asfalt, într-o baltã de sânge amestecate cu bucãþele de craniu. Coada îi tremurã o singurã datã ºi el trecu în nefiinþã, în urletele femeii de lângã mine. -Fi-þi-ar câinele al dracu, i-am zis împingand-o pe pat, furios. Urmã o ploaie de înjurãturi cum nu am mai auzit ieºind din gura vreunei fiinþe atât de delicate, înjurãturi combinate cu racnete furioase, cu încercãri de a mã lovi, gherãi, pãrui. M-am retras spre uºã, îmi ajunsese, vroiam sã plec cât mai repede spre casã. Am coborat în vitezã cele ºapte etaje, si odata ajuns in strada în stradã o luai la picior. Nu am apucat sã mã departez prea mult. M-am trezit înconjurat de câþiva indivizi grosolani, unii având bâte în mâini. -Ia stai bãi….nenicule! mi se adresã unul, cu vocea groasã. Am auzit ca þie iþi place sã omori animãluþe nevinovate…. Tâmpita aceea de muiere, proastã ca noaptea, îi telefonase unui prieten iubitor, ca ºi ea, de animale! Asta aflai printre incnituri, printre loviturile ce-mi erau aplicate sacadat, îndoindu-mã, trântindu-mã la pãmânt. Apoi totul se întunecã ºi îmi pierdui cunoºtinþa. ªi m-am trezit aici, îmbrãcat sumar, printre ei, printre câini, în aer liber, la marginea oraºului. Sunt de trei zile înconjurat de sârma, legat cu un lanþ, lângã o cuºcã. Nemernicii ãstia, mã trateazã ca pe un patruped. De doua ori pe zi îmi aruncã ceva de mâncare, de regulã oase, câteodatã numai pâine. Am un castron cu apã lângã mine… Urlu, latru, zbier, ºi aºa nu mã aude nimeni. Ridic piciorul ºi urinez, trag un jet, apoi miros. Scot limba, îmi ling braþele, îmi ling rãnile, sunt lovit, m-au lovit, mi-au zis ghioarlã…Sunt un câine, sunt mai câine decât orice câine, sunt om ºi totuºi câine, sunt omul-câine…. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Zgomot, zgomot, zgomot, urlete, schelãlãituri, scâncete. ªi frig, foarte frig. Poate o sã plouã, poate o sã ningã. E noapte fãrã lunã, noapte neagrã, rece, zgomotoasã. Stau în patru labe ºi urlu, schelãlãi, scâncesc…. Nu mã aude nimeni, nu mã vede nimeni, doar ei, dar de ei nu-mi pasã. Realizãri: Mã camuflasem într-un trecãtor obiºnuit, puºca o þineam la spate, nevãzutã cu botul lipit de asfaltul încãlzit de soarele zilei ce se încheiase îi urãsc cu patima Frumuseþea ei mã pãtrundea plãcut, îmi accelera bãtãile inimii încã nu mi se uscase pielea…Încã mai miroseam a el…. pãrul i se legãnã timid, eu deveneam romantic, stare pe care o detestam, stare de om slab, de papã lapte, nepotrivitã unui vânãtor ca mine degetele mâinii stângi îmi zvâcnirã spasmodic, iar grãmezi uriaºe de câini morþi mi se aratarã în faþa ochilor, cu balele curgând, cu ochii urduroºi, cu cozile pleoºtite ºi limbile ieºite Sunt un câine, sunt mai câine decât orice câine, sunt om ºi totuºi câine, sunt omul-câine…. Dsciferz o poveste vânâtoreascã, spusã cu atâta élan ºi frumuseþe încât eºti convins cã e ºi adevãratã, dar aici la tine de fapt e o altã poveste, o poveste care nu are nici o legãturã cu cele pe care le ºtiam eu. Vânãtorii de genul acesta poartã altã denumire dragul meu.Sfarºitul poveºtii mi-a lasat aºa un gust aiurea, dar asta e…   Postat de catre Maria Prochipiuc la data de 2004-06-04 10:29:32 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Gust de grapefruit... Asta am simtit in cerul gurii citindu-ti textul! Brrr! M-ai convins ca poti explora cu aceeasi meticulozitate personalitati mai putin dragalase!   Postat de catre Ina Cirlan la data de 2004-05-15 22:19:08	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE