FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Anunț la rubrica matrimoniale (fragment)
Text postat de Amelia Mociulschi

Anica pornise la drum dimineața devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit și prea multe stații unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în așteptări. Așteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îți usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo care făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranță. Speranța ce o determinase să pornească la drum, spre locul unde urma să-l întâlnească pe El, pe necunoscutul ce dăduse anunțul de la rubrica matrimoniale. O ceață deasă se așezase peste oraș, ca un strat de vată pus peste un insectar. Picioare, capete și brațe ieșeau la iveală: secvențe cu oameni bulucindu-se în autobuz. Toți aveau bagaje, semn distinctiv al continuității vieții lor de zi cu zi. Anica avea doar începutul, adică nimic. Întotdeauna nu avusese nimic, al ei. Acum avea totuși ceva: un șal și încrederea pe care ți-o dă speranța. Încrederea poate fi înșelată uneori de iluzii, deși ele-ți par mereu de bună credință. Mergea departe, la celălalt capăt al țării. Întreaga durată a drumului a visat, fără să doarmă. Te simți bine vizualizând mental ce-ți dorești; totul îți pare atât de tangibil, încât te simți ca și cum le-ai avea. Anica visa o căsuță învelită în iederă verde, verde, fără anotimp. Și multă lumină în casă. Avusese parte mai mult de întuneric în locuințele umede și întunecoase în care locuise, întuneric și mucegai. Mucegaiul își strecura mirosul inconfundabil, peste tot. De duhoarea lui nu reușeai să scapi cu apă de colonie; obțineai doar un miros hibrid, cu aromă puturoasă de baltă. Anicăi i-ar fi plăcut să fi fost ceva și de capul ei. Să-și fi terminat și ea liceul; ar mai fi avut doi ani. Dar, după moartea părinților, frații deveniseră ca dulăii cocoțați pe gard, care latră la oricine trece pe drum. Cumnatele se uitau urât pe sub basmaua trasă streașină pe frunte și-i ziceau direct, proțăpindu-și mâinile în șold:
- De ce nu te duci tu, făi fată, la oraș să înveți o meserie; nu să stai pe capul fraților, să te țină în liceu. Te pomenești că o să vrei și la facultate, zău așa! Auzi fă, vrei să faci pe doamna?! Pune fată mâna și muncește la câmp. Dacă nu, valea de aici! Și așa suntem prea înghesuiți. După care urma și un semn făcut cu mâna, ca și cum ar fi gonit un pui rătăcit printre straturile de roșii și castraveți.
Anica ar fi dorit să fi mers și la facultate. I-ar fi plăcut să ajungă și ea o doamnă, profesoară sau măcar învățătoare. Să fie și ea respectată și să primească flori... Mersese la oraș și învățase ceva croitorie. Lucrase și-n fabrică; așa îl cunoscuse și pe răposatul ei soț. Dar tot o sărăcie rămăsese. Nu știuse să prindă norocul de coadă, asta e. Al naibii noroc, se mișcă atât de repede, ca ăia cu alba-neagra, de nu poți ghici niciodată. De unde să-și fi imaginat ea că bețivu de bărbat-su o să vândă casa!?
Anica visa. Anica visa o grădină plină de flori; flori de toate culorile și de toate felurile și mulți copaci. Mulți copaci... și brazi. Mai ales brazi. Să aibă ce împodobi iarna, la ea în curte, pentru copii. Puteau fi și copiii altora, nu conta. Nu avusese parte de copii și tare îi mai erau dragi. Se gândea la bărbat-su, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Da de ce să se odihnească, să se răsucească-n mormânt cum se răsucise și ea sub pumnii lui. Când era prea beat, își vărsa și borhotul stomacal, peste pieptul ei; ce scârboșenie! Doar amintindu-și, îi venea și ei să vomite.
Și-ar mai fi dorit Anica o alee printre trandafiri, presărată cu pietriș. Pietrișul cântă sub tălpi când este mângâiat, scârțâie dacă îl strivești cu piciorul; suferă, dar nu va fi niciodată noroi. De noroi se săturase.
Scurta conversație cu necunoscutul la telefon fusese banală: ia acolo câteva cuvinte pe care ea le spusese cu vocea pițigăiată de emoție:
Ea: - Mă numesc Anica și sunt din București. Știți, am citit anunțul...
El: - Da.
Ea: - M-ar interesa...
El: - Da.
Ea: - Unde locuiți dumneavoastră? Îmi puteți da adresa?
El: - Da. Localitatatea X. Poți veni cu trenul sau cu autobuzul. Vezi că sunt două autobuze. Ia-l pe al doilea.
Ea: - Vă mulțumesc! Am să vin mâine.
El: - Da.
Repetase convorbirea în minte până la obsesie. Obsesia nu se lasă mult așteptată când dorești prea mult ceva; obsesia pune repede stăpânire pe tine. Anica își dorea să aibă o casă și un soț. O dorință cu două capete bine legate între ele. Nu considera important fizicul omului pe care urma să îl întâlnească. Înalt, scund, slab sau gras, dacă sufletul lui era capabil de iubire... Aici era problema, Anica își mai dorea în secret și iubire, pe deasupra. O casă, fie ea și la soare și un bărbat în pat, nu îi erau suficiente. Nu prea avea ea multe cunoștiințe despre iubire. Câte o strângere de inimă, când se făcea noapte, bărbatul la crâșmă și ea singură se uita la câte o telenovelă. Se gândea la un tânăr care-i făcuse avansuri, când fusese ea servantă la familia lui. Maică-sa era o cuciumea, dar el era drăguț și manierat. Dar nu s-ar fi însurat cu ea, nici vorbă. Nu l-ar fi lăsat mamițica să facă așa o „prostie”. Urmărea o partidă bună. Visele nu erau pentru ea; pentru ea, fusese doar munca. Acum credea că venise și rândul ei să viseze, pentru că nu mai avea nimic, nici măcar de muncă. Tocmai de aceea, de ce n-ar fi crezut și ea că-și va găsi un soț bun, așa cum speră unii că vor câștiga la loterie!?
Încerca să-și imagineze primele cuvinte pe care și le vor spune unul altuia, ea și necunoscutul, când vor fi față în față. Se frământa născocind o mulțime de fraze. Cuvintele erau lunecoase și le plăceau să se joace. Anicăi îi plăcea jocul cuvintelor. Cuvintele construiau vise. Ea nu dormea, dar surâdea în vis.
Ajunse într-o localitate în plin câmp. Era singura persoană care a coborât acolo. Localitatea era mică, imensitatea câmpiei în mijlocul căreia se găsea, o făcea să pară și mai mică. Un câmp pârjolit, pământ ars; pământ. Casele.. erau ghemuite în praful alburiu al drumului, fără flori, fără arbori înalți. Doar câțiva copaci stârciți de soare și vânt, cu puține frunze și crengi, se chirceau pe ici colo pe lângă drum sau prin vre-o curte. Acoperișurile doar, păreau mormane de fructe strivite sub căldura roșie a cerului în asfințit. Nu se vedea nici un locuitor. Poate că nici nu locuia nimeni pe acolo. Poate satul fusese părăsit sau poate că arșița îi închisese pe oameni prin locuințele lor văruite. Mergând pe strada principală, aruncă o privire în geamul unei vitrine. Geamul a reflectat pe cenușiul sticlei imaginea unei femeie destul de corpolentă, nici frumoasă, nici prea tânără. Nu-i plăcu ce a văzut. Geamului însă nu îi păsa; el oglindea doar imaginea, nu și iluzia din mintea fiecăruia. Imaginea femeii din fața ei, cu trăsături banale și rotunde, cu ochii la fel de rotunzi și cam mici raportati la lățimea feței, o întristă. Asta-s eu, își spune. Nu ar fi fost rău să fi arătat ceva mai bine. O ușă se deschise, un bărbat înalt, puternic bronzat, pe cap cu o pălărie de pai, probabil de aceeași vârstă cu Anica, ieșii. Văzând-o în fața casei, ce era de fapt un fel de cârciumă, avea și o firmă pe care scria „Birt”, o întrebă:
- Doriți ceva? Căutați pe cineva?
- Nu,.. se bâlbâi ea. – Sunt în trecere. Am adormit în autobuz și nu am coborât unde trebuia. La ce oră mai trece altul?
- Păi.., mai aveți ceva de așteptat. Îi spuse bărbatul dându-și cu un deget pălăria mai spre ceafă, ca să o poată vedea pe femeie, mai bine. O cântări din ochi: orășeancă, cam grăsună, dar merge. Apoi cu voce tare continuă: - Nu este nimic de văzut în această localitate și încă-i foarte cald; așa că puteți intra aici. Nu-i un restaurant de oraș, dar e acceptabil,.. îi spuse ca să se arate cunoscător și umblat pe la oraș. - Măcar e cât de cât mai răcoare; puteți să și beți ceva,.. continuă el, făcându-i complice cu ochiul, - tot ca să vă răcoriți. Mâncare nu-i la ora asta. Mă rog, măcar stați jos.
A intrat în sala scundă, mobilată cu câteva mese acoperite cu ștergare în carouri, roșu cu alb. Și fețele clienților erau roșii, pălăriile de pe cap, din pai. O bodegă de țară, se gândi, - pentru bețivani. Un bar, mai bine zis o tejghea, în fundul odăii. Un barman cu mustața ivită printre obrajii grăsuni, ca o coadă de pește dintre valuri, sta de vorbă cu cei câțiva clienți. Anica avea impresia că toți seamănau între ei, ca o turmă de berbeci; poate din cauza pălăriilor pe care le purtau. Cu toții aveau pălăriile înțepenite pe cap. Probabil că nu și le scot decât duminica la biserică, dacă, s-or duce, se gândi Anica. Pe fața barmanului curgea sudoarea. Pălăria lui părea că-i curge și ea pe ceafă, dar se proptise în gulerul cămășii. Gulerul era bățos și înalt; cămașă din pânză lucrată în casă. Nici nu au observat femeia care se strecurase înăuntru și rămăsese la o masă lângă ușă, ascunsă de un stâlp. De fapt, nici nu dorea să comande ceva, vroia doar să chibzuiască ce are de făcut. Vocile puternice ale bărbaților se auzeau foarte clar, ca și scrâșnirea sticlelor cu băutură ciocnite repetat. Li se auzea râsul, râs de oameni care nu aveau prea des motive de distracție. La capătul lor de lume, imaginile de la televizor se stingeau deseori; radioul emitea doar știri regionale, iar noaptea era lungă, tăcută și neagră, chiar și vara. Câte un scandal la crâșmă, uneori terminat în cuțit, mai înviora fonic spațiul, deobicei presărat doar cu lătratul câinilor, cântecele cocoșilor sau sbieretele jivinelor ce-și cereau porția de mâncare sau protestau la tăiere. Dar cuțitul nu se scotea pentru vreo femeie; muieri erau destule, așa că n-aveai de ce să te cerți pentru ele. Pentru o palmă de pământ, dată mai la dreapta sau mai la stânga cu vreun gard, în curtea vecinului, da. Își propteau cuțitele în spate și frații între ei, dacă era la mijloc vreun teren cu ciulini sau fără. Deși satul se tot golea, oamenii se duceau să muncească pământul altora, prin alte țări, unde ar fi câștigat mai bine.
- Ion a găsit o nouă pretendentă de măritiș! Zise unul, mângâindu-și burdihanul rotund, peste care se lipise cămașa transpirată.
- Încă una? Au mai fost vreo trei. Cu anunțul ăla, parcă e concurs de miss.
- Concurs de mâțe, ce miss! Miss cocean poate.
Și toți izbucniră în hohote de râs. Râsetele erau bolovănoase, se rostogoleau ca niște pietre desprinse din deal ce picau cu zguduială în vale. Mințile dublau imagini excitante în ochii tulburați de alcool, în timp ce mirosul de băutură se pulveriza prin gurile deschise a vorbă, ca un sprai de insecticid.
- Una mai nasoală ca alta. Pe două le-a călărit bine ca să nu le pară rău că au făcut drumul degeaba. Și apoi, valea!... zise unul ce-și încovoiase spinarea și cu palmele se ținea de masă, ca să se poată scutura mai demonstrativ.
- Iar a treia era o bețivă, o cerșetoare. Pe aia a luat-o la goană de la început. „Ce, la el e azil pentru săraci?!” i-a zis baborniței. - completă altul făcând un semn obscen.
- Asta care vine azi și pe care s-a dus să o aștepte, crede că e o gâsculiță tinerică. Avea la telefon o voce subțire și emoționată,.. foarte. Mamă, ce o să-i mai facă... Dacă o fi bună, o ține. Iar râd toți.
- Și ce a zis, bă, că-i face?
- Ce a zis... că nu-i face!
Râsetele nu mai conteneau. Fiecare debita pornografii, care mai de care mai dezgustătoare, despre ce ar trebui să-i facă Ion prostovanei ăleia și ce ar trebui să o pună pe ea să-i facă lui, ca să corespundă. Simți că i se face rău. Se ridică și ieși ușurel afară. Era îngrozită de tot ce a auzit. Era descumpănită, nu știa încotro să se îndrepte. Într-un final, după ce se răsuci de câteva ori privind în jur, văzu gara puțin mai departe. Se îndreptă spre ea. Voia să fugă cât mai repede din acest loc. Să ia trenul și să se ducă departe, la capătul lumii, dacă se poate; și de acolo, o mai vedea.
Era o gară mică. Niște flori firave, pe trei sferturi uscate, se chinuiau să supraviețuiască în două ronduri situate între trei bănci. Pe una din bănci dormea o femeie zgribulită. Avea o rochie subțire de pânză ieftină, decolorată, sub care își ghemuise picioarele. Lângă bancă, la nivelul capului, o sticlă de votcă de un litru, pe jumătate goală. Femeia dormea profund, sforăind încetișor. Se apropie de ea și o privi. De unde o veni și unde s-o duce? Părea o cerșetoare. Parcă îi era figura cunoscută; o mai văzuse poate pe undeva sau poate că semăna cu cineva... Prin mintea Anicăi defilară cu repeziciune, toate persoanele de vârstă apropiată cu femeia adormită, cunoscute de ea; avea memorie bună, cinematografică cum se lăuda, mai ales că îi plăcea sonoritatea cuvântului. Ah, da, semăna cu o cerșetoare pripășită cândva, pe stradă la doamna Ana. Fusese un loc viran în capătul străzii, vizavi de blocul doamnei. Îi văzuse și ea de la fereastră, de atâtea ori, pe cerșetorii pripășiți acolo, când scutura cărpele de praf. Nu știa nimeni de unde au venit. Au apărut pur și simplu într-o dimineață, instalați în mijlocul maldărului de gunoaie aruncate pe maidan. Adăpostul lor era improvizat din resturi de covoare, bucăți de mobilă, scânduri, cutii de carton. Folii de plastic încercau să formeze un acoperiș, iar altele atârnate lateral de niște stinghii, pereții. Un adăpost mizer și stupid încropit. O îngrămădire de lucruri fără rost, justificând mai curând tendința de a aduna, orice, numai să aduni. În mijloc trona un fotoliu desfundat pe care un cerșetor, bărbat, nu văzuse niciodată vreo femeie așezată pe el, stătea picior peste picior într-o poziție degajată de domn. Parcă era o fotografie dintr-o revistă de artă contemporană sau cam așa ceva; o revistă plină cu stupidități pe care o răsfoise ștergând praful din biblioteca doamnei Ana. Câte cărți mai avea și femeia asta... Și aici un alt mod de a aduna,.. povești. De ce naiba își amintise toate astea acum? Se întreba Anica. Nici măcar nu erau amintirile ei personale. Poveștile altora îi mai trebuiau! Privi ceasul de pe peron: slavă Domnului că nu au trecut decât cinci minute. Locul ăsta este vinovat. Locul ăsta unde nu există nimic altceva în afară de un cer ca în apocalipsa după Ioan. Iar după ce se întuneca o orbecăială că te simțeai ca un gândac bâjbâind într-o bucătărie străină. Piei drace! Al naibii loc! Trebuie să plece cât mai repede de aci. Anica o mai privi, totuși, încă o dată pe cerșetoare, întrebându-se curioasă, dacă o fi sau nu, cea de pe strada doamnei Ana; o chema Eva. Seamănau foarte bine. Ar fi putut să o scoale și să o întrebe. Dar la ce i-ar fi folosit? Și apoi se grăbea, nu avea chef să asculte alte povești. O privi cu milă: îi e frig, sărmana, indiferent cine o fi. Își scoase șalul ei vișiniu din geantă și vru să o acopere cu el. Ei ce-i mai trebuia?! Măcar ar face și ea o pomană pentru răposatul. Dar gestul îi rămase nehotărât; parcă încă nu se îndura. Prea își dorise șalul și nu vedea de ce ar face pomană pentru cel pe care îl slugărise, iar el o bătuse toată viața. Ce aia a fost viață ce a dus-o ea lângă el? După ce murise, o lăsase și pe drumuri. Un bețiv; ca și nepricopsiții ăștia, de aici.
Era de acum întuneric și se răcorise. Aruncă neglijent șalul pe un umăr, se uită apoi la mersul trenurilor afișat pe panoul de pe zidul gării, dar își aminti că se făcuse ora când ar fi sosit autobuzul al doilea, cel cu care ar fi trebuit să vină ea, dacă nu s-ar fi grăbit atât. Foarte bine, se gândi, îl va lua pe acela mai departe. Nu se mai putea întoarce înapoi. Ar fi fost de râsul lumii. Le spusese la toți vecini că se mărită cu un fermier și se mută la el. Atunci? Se putea duce oriunde, era același lucru. Așa că va lua autobuzul, fără să aibă importanță unde merge. Dacă se grăbește, îl va prinde. A pornit-o în mers rapid spre stație. Aproape alerga pe lângă calea ferată pe care trebuia la un moment dat să o traverseze pentru a ajunge la șosea. Autobuzul putea sosi în orice clipă și cu siguranță, dacă nu era nimeni să se urce sau să coboare, va pleca imediat. Trebuia să se grăbească. Un tren de undeva din noapte, se năpustea cu viteză și de-abia lângă ea a șuierat asurzitor...

Anica a ajuns în stație în același timp cu autobuzul. Acolo îl văzu așteptând pe individul întâlnit la intrarea în cârciumă. Care va să zică, ăsta-i Ion, gândi ea. Cel pentru care bătuse atâta drum. Avea în mână un buchețel de flori de grădină, doar își aștepta femeia visurilor sale. Una tânără, subțire, frumoasă… mai ales tânără. Îl privi mai atent. Un bărbat oarecare. Un necunoscut. Nu ar putea avea nimic în comun. El înalt, ea scundă. El slab, ea grasă...Ce vise de viitor? Nu! Nu îl putea vedea pentru nimic în lume alături de ea. I se făcu lehamite de prostia ei. Un străin. Și se simți cuprinsă de o disperare adâncă. Ce îi mai rămăsese? Doar moartea. Atât! Doar moartea mai era pentru ea, își zise în timp ce o milă adâncă față de propria ei persoană o făcu să-și smiorcăe nasul și să cotrobăie în geantă după batistă. Ăsta da subiect de telenovelă, gândi.

Autobuzul opri în stație. În zadar bărbatul se strădui să zărească printre pasageri fătuca frumoasă pe care o aștepta. Din autobuz nu a mai coborât nimeni. Era întuneric beznă de acum, așa că Anica se putu urca repede, fără ca el să o recunoască. Și mașina plecă în viteză. Se făcuse târziu și drumul era lung... până la capăt. În autobuz constată că și-a pierdut șalul. Alt ghinion; după ce că nu mai avea nimic, pierduse și ultimul lucru frumos pe care îl avusese și ea. Cu șalul ăsta se simțea elegantă. Blestemat ceas și ce idioată să vină ea, până aici. Nu mai avea ce face, doar nu avea să se întoarcă în locul ăla blestemat să-l caute. Nici nu ar fi avut unde să doarmă peste noapte; în gară ca cerșetoarea? Nu merita un amărât de șal,.. chiar dacă i-l dădu-se doamna Ana. Găsi un loc liber lângă un domn rotofei, cu o figură jovială. Un bărbat cam gras, cu o chelie mai mult sau mai puțin ascunsă sub câteva fire lungi de păr, bine pieptănate și lipite de cap cu fixativ. Era îmbrăcat într-un costum de seară, de parcă s-ar fi dus sau, poate individul se întorcea, de la vreo nuntă. Omul avea chef de vorbă. Întâi obișnuitul început al conversațiilor banale, când neavând ce să spui comentezi starea vremii de afară; ca să nu taci. Apoi făcu legătura cu niște întâmplări hazlii petrecute pe o vreme asemănătoare. Omul era amuzant și așa, din una în alta, starea de spirit a femeii se mai detensionă. Prezența lui era ca un anestezic ce o făcea să-și uite, pentru moment, decepțiile. Disperarea și gândul morții se ascunseră într-un colț, așteptând…Și se părea că vor mai avea de așteptat multă vreme… Omul îi relată apoi cum are el un atelier pentru confecționat haine de nuntă:

- Ar fi profitabil, îi spuse, sunt destule nunți fără mari pretenții, pe la țară. Dar am rămas fără croitoreasă. Poftim poveste! Toate au plecat, domnule, la cules de căpșuni în Spania! Fir-ar să fie! Am plecat și eu să caut. Poate voi găsi vreo amărâtă pe undeva. Am și unde să o cazez. O cămăruță chiar la atelier, unde au dormit și celelalte. Am avut trei lucrătoare și nu mai pridideau cu lucrul. Dar vezi țăcăneală cu moda asta cu căpșunile,.. zice-se că se câștigă bine. Așa o fi. Dar le plăteam și eu destul de bine, pentru România…

O nouă speranță încolți, neașteptată: să-și găsească de lucru! Aproape uitase că știe să coase și că lucrase într-o fabrică de confecții. Bucuroasă, i-ar fi mărturisit că fusese croitoreasă și nu avea nici un chef să se ducă să culeagă căpșuni sau altceva prin străinătate; prefera să rămână ea aici, numai să aibă unde să locuiască. Autobuzul rula pe șosea. Ar fi fost bine să existe un loc unde să dorească să ajungă. Nu îndrăzni să zică nimic. De fapt nici nu vroia să se mai pripească cu hotărârile. O să se mai gândească, o să vadă,.. oricum până la capătul drumului mai era. Omul adormise și sforăia zdravăn. Părul de pe chelie se dezlipise și stătea ridicat ca o pană de la o pălărie imaginară. Anica îl privea; mașina o legăna ușor, monoton... I se făcu somn... și totuși, chiar așa aproape adormită, se gândea la zicala aia populară, cu ce-i în mână nu-i minciună.

Ion rămăsese furios în stația goală. Din autobuz nu coborâse nimeni. Nici urmă de tinerica pe care o aștepta. Și-a bătut joc de el! Asta e! În fond, la ce putea să se aștepte de la o tinerică?! Toate-s pe același calapod: vor bani și situație. De ce ar fi venit o fătucă aici, în pustietatea asta, să mai și muncească, când putea la oraș, să trăiască mai ușor! Bărbații sunt peste tot amatori de distracție. O bucățică bună place oricui. Da de ce să-și bată joc de el, om serios care își căuta o nevastă… În momentul acela era convins că își căuta serios o nevastă, deși fusese mai mult o dorință de a face ceva care să îl scoată în față, printre tovarășii lui de băutură. Acum îl priveau cu admirație. Muncise ani buni la oraș înainte de a se întoarce aici. Îi intrase și lui în sânge șmecheria orășenilor. Păi, și femeile din sat îl priveau altfel, cu ciudă, putea zice. Le scăpase printre degete. Ce dracu să facă cu ele? Toate erau proaste și toate gata să te înșele, dacă li se ivea ocazia. Și se iveau destule ocazii... Căpițe pe câmp, câte vrei, în care puteai trânti o muiere care nu-și avea bărbatul prin preajmă. Câte una se mai lupta cu tine. Dar asta, mai mult ca să te încingă și, la o adică, să iasă basma curată. Că ea n-a vrut, că tu ai forțat-o,.. basme muierești. Muierea asta de la oraș putea să îi spună că este prea departe pentru ea. Că nu vrea să stea la țară. Nu ar fi fost nicio supărare, ar fi înțeles. Așa era și civilizat. Și el se plictisise la țară, dar nu avea ce face. Aici avea casa și pământul de la ăi bătrâni, pentru asta se întorsese și el aici. Nu putuse să-și facă nici un rost la oraș. Și să vândă, iar ar fi fost o prostie. Mai bine om de vază în satul tău, decât un nimeni la oraș. Aici urma să candideze și la Primărie; așa că nu-i strica o nevastă mai reprezentativă, mai orășancă. Dar ea, nu! Asta a vrut să-și râdă de el, ce mai calea-valea! O fi fost și vreun haidamac lângă ea, care se amuza. Mamă, ce o mai fi râs ăla de prostia lui! Parcă-l auzea cum se prăpădește de râs, ținându-se cu mâinile de burtă: " hă, hă, prostul! Tâmpitul de țăran. Credea că o orășeancă tânără și frumoasă o să vină la capătul țării, în amărâtul lui de sat, ca să se mărite cu un prăpădit de boșorog?". Așa o fi zis derbedeul, mai mult ca sigur. A crezut că e bătrân și sărăntoc. Poate o fi fost si vreunul care îl cunoaștea. Cine știe... Unul plecat din sat, care a vrut să-și bată joc de el. Sau poate dintre foștii lui colegi de muncă; o fi vrut careva să-i facă o glumă proastă, din invidie că-i mai bogat. Probabil tot ăla i-a trimis și bețiva aia... Cerșetoarea care i-a venit la ușă. Poate că i-a trimis cerșetoarea special, știind că fătuca o să vină să îl caute. O să dea peste cerșetoare, o să se simtă jignită și o să plece. Asta era! O fi venit cu trenul…Ia să fugă la gară… O luă la goană spre gară. Pe peron i se împiedică piciorul de ceva moale. Se aplecă și îl ridică. Iete, un șal!- zise. Mamă, ce frumos e! Ăsta trebuie să fie sigur al cuiva de la oraș și nu fiștecine, una înțolită, nu glumă. Te pomenești că o fi fost al ei! Dar nu e nimeni pe peron. Unde s-o fi dus, că doar nu s-a urcat înapoi în tren. Alergă de acolo-colo strigând:
- Fatoo, domnișoară, sunt aici! Am venit! Prea târziu, își zise. Era trist și totodată furios de-a binelea. Deodată, văzu cerșetoarea care se ridicase de pe banca pe care dormise și venea spre el. Asta-i vinovata, își spuse. Ea a gonit-o. Sigur i-a spus că sunt un mitocan, un neam prost, un meschin interesat, un bețivan și cine mai știe ce! Îi arăt eu ei, de pațachină! Trebuia să se fi cărat de aici. De ce n-a plecat? Desigur, pentru că știa că vine domnișoara! Haidamacul a trimis-o special, deoarece era gelos. Domnișoara vroia să se mărite cu mine și el nu vroia să o piardă! Asta era! A plătit pușlamaua asta, ca să mă saboteze!
Cerșetoarea se clătina pe picioare. Nu vedea limpede. Nu știa spre cine se îndreaptă. Era amețită și se simțea rău. Capul îi vâjâia și îi țiuiau strident urechile. Omul ăsta țipa la ea și o scutura zdravăn:
- Unde e, nenorocito?! De ce ai gonit-o? Ce i-ai spus? De ce, fă, de ce? – urlă el cu ochii ieșiți din orbite.
Eva nu pricepea și încercă să scape din strânsoare. În zbaterea ei se agață cu mâinile de ceva moale și vișiniu pe care reuși să îl smulgă și o luă la goană peste șine, în timp ce ăla urla în spatele ei:
- Stai, stai!
De ce o țipa ăla așa după ea, că doar n-a furat nimic. Dar brusc văzu că are în mână un șal. Se opri buimacă să îl privească. Un șal moale și delicat, aproape transparent deși era de lână. În lumina lunii prindea sclipiri de nisip și de cer fără nori și de apusuri peste o pădure de sălcâmi... Simțea și mirosul de salcâm în floare... Bărbatul ăla continua să zbiere la ea... Rămăsese pe loc și continua să țipe, gesticulând. Nu auzea ce zice. Dar își aduse aminte de sticla cu votcă ce rămăsese sub bancă. Ăsta vroia să-i fure băutura. De aia zbiară… Și, dintr-un salt, se repezi spre peron, în timp ce un șuierat puternic, violent, trecea ca o săgeată. Era rapidul de București, ce nu oprea în satul acela insignifiant. Gara rămăsese goală.
Peste câmp alerga o femeie cu o sticlă de votcă la subsuoară.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Adrian mulțumesc pentru observații, aprecieri și pentru vot.  
Postat de catre Amelia Mociulschi la data de 2010-08-18 22:23:35
         
 
  ...Câteva greșeli de ortografie și punctuație, alternarea timpului la care textul este redat, și descrieri superflue (prin lungimea lor).

...La polul celălalt, textul expiră caracter veridic, surprinde, fără mari eforturi, zbucium interior, realitate vs aparență, suflet vs neuroni.

...Cred că acest demers literar poate și merită să fie continuat.

Vot.

Amical,
A.A.A
 
Postat de catre Adrian A. Agheorghesei la data de 2010-08-18 17:50:08
         
 
  Mulțumesc Nastia pentru răbdarea de a citi și a căuta și pentru cuvintele frumoase. Este un fragment dintr-un roman și din acest motiv pare mai umflat prin unele locuri pentru a face legătura cu alte personaje și întâmplări.  
Postat de catre Amelia Mociulschi la data de 2010-08-18 17:44:12
         
 
  am ajuns sa citesc din istoria celor doua razboaie mondiale, sa caut prin expozitiile virtuale cu icoane pe sticla, sa rasfoiesc postarile precedente din pagina de autor, sa ascult alain planes pe youtube...in incercarea de a afla cine e Amelia Mociulschi.
toate acestea...pornind de aici. printr-un ceva al sau, acest fragment mi-a trezit curiozitatea. o sensibilitate cultivata, o anume atentie generoasa fata de 'ceilalti', o pozitionare discreta in fata propriilor personaje, cultivarea detaliului si, la fel de important, felul firesc in care se intrevede sensul povestii.
la o a doua lectura, probabil, as 'scutura' putin textul sa ramana doar ce incape firesc in organismul acestei povesti.

una peste alta, mi-a placut ce am citit, pot spune ca aveti darul de a 'trezi' cititorul, si de a-l convinge sa parcurga atent o lume, o poveste.
 
Postat de catre nastia muresan la data de 2010-08-18 15:14:16
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE