FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Omisiunea elocventă la lucru
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu


banner 2
(clic pe nasul obraznic)


Omisiunea pe care o cultivă stilul laconic este una care ține să rezume, să concentreze, să dea o mai mare densitate și tensiune textului, să încarce un resort și să-i asigure o detentă explozivă. Scurtimea realizată prin eliminarea balastului purifică textul, reținînd doar esența. Cu o vorbă latină: non multa sed multum.


În relația cu cititorul, un text lapidar este o provocare, o clipire discretă făcută cu o ochiul ca o solicitare a complicității inițiaților, ca o declanșare a căutării unei bogății potențiale.


În acest sens, putem considera haiku-ul ca o schiță. Dar nu ca o schiță în accepția de plan sumar al unei lucrări care abia se cere elaborată, ca o descărnată schelărie provizorie, ci ca un gen închegat și consistent, suficient sieși.


Cu doar cîteva trăsături de cărbune sau tușe de penel, autorul unui haiku trasează doar un vag contur, un spațiu de joc pentru imaginația celui dispus să-și exerseze spiritul contemplativ. Gustul celui care citește și savurează un haiku este acela al unuia ce e dispus să locuiască o vreme într-un sălaș abia improvizat doar pentru bucuria poveștilor ce pot fi închipuite acolo.


Juxtapunerea celor două părți ale poemului este modalitatea fundamental-structurală a haiku-ului de a provoca cititorul printr-o omisiune elocventă. Gramatical, avem de a face cu două sintagme care nu fac parte dintr-o altă unitate sintactică superioară. Cele două lucruri, idei, imagini pe care ele le evocă sau le sugereează sînt diferite. Important este însă să simțim în ce alt plan pot intra ele în legătură. Linioara de despărțire indică deci diferența ca o chemare la refacerea legăturii: ni se arată o mică prăpastie peste care, prin efortul nostru mintal și sufletesc, trebuie să aruncăm o punte. Lipsește deci principial și premeditat acel discurs logic sau persuasiv stilistic cu care sîntem obișnuiți în poezia occidentală și care ar putea face respectiva legătură.


Printre fire verzi

un pai de anul trecut –

singur bătrânul


În cazul de față, observăm lesne că, inversînd ordinea versurilor și adăugînd adverbul ca, putem obține o propoziție coerentă care mărturisește intenția poemului:


Singur bătrînul (ca) un pai din anul trecut printre fire verzi.


Reducîndu-l un pic ca dimensiune, putem obține un poem într-un vers cu titlul Iar primăvară:


Singur bătrînul ca un pai printre fire verzi.


Nu putem să nu observăm că, așezînd cuvintele sub forma unei propoziții, avem de a face cu o comparație. Este oare haiku-ul construit așa doar pentru a evita, pentru a escamota figura de stil deconspirată astfel? Da și nu. Da, pentru că în final, prozaic vorbind, asta e dezlegarea “ghicitorii” și, la urma urmei, înțelesul fad al poemului.


Nu, pentru că poemul nu este o “ghicitoare” și pentru că enunțul obținut este, pentru estetica haiku-ului, prea artificial, prea cuminte, și pierde energia structurală care caracterizează un haiku. Citit domol, vers cu vers, poemul este format din trei semne indicatoare care arată către, sugerîndu-ne să privim (în imaginația noastră): firele de iarbă înverzite, paiul uscat, un bătrîn. Restul, elementele posibile de legătură care să construiască enunțuri, situații, scenarii sînt omise deliberat tocmai pentru ca fragmentele verbale folosite să fie libere de legături sintactice și semnatice suplimentare și parazitare, pentru a putea căpăta funcții evocatoare.


Există, în ordinea în care apar (sînt evocate) lucrurile și ființele din poem, o gradare, o escaladare de trepte sau o adîncire a sugestiei printr-un cumul de informație vizual-simbolică. E primăvară, un pai rătăcit în erupția vegetală, un bătrîn... poate și el spectator al acestui fapt mărunt în care, brusc, își vede, ca o revelație, propria soartă. Nu cuvintele spun asta așezîndu-se cuminți într-un enunț, ci scena către care ele ne îndreaptă privirea și actorii implicați acolo, scenă pe care nu doar o privim, ci o contemplăm îndelung și căreia îi resimțim, cu mintea și sufletul contopite, palpitul.


Într-un anume fel, nu contează nici măcar dacă ne închipuim la fel scena, faptul, întîmplarea, important este că există în poem o triadă simbolic㠖 iarbă, pai, bătrîn – care declanșează activitatea noastră meditativă și o focalizează către un același înțeles profund, greu sau poate imposibil de numit.




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  mulțumesc pentru complexitatea expunerii esenței poeziei.  
Postat de catre vasile iftime la data de 2009-10-09 11:17:22
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23785
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE