FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
În gol se-arată un adaos de destin
Text postat de Corneliu Traian Atanasiu


Anecdota, după cîte mi-aduc aminte chinezească, spune că un poet fusese invitat în atelierul unui pictor. Pictorul l-a plimbat două ceasuri prin atelierul cît un hangar arătîndu-i tablourile înrămate și agățate pe pereți, dar și vrafuri, vrafuri de pînze sprijinite de ziduri. Toate erau de dimensiuni mari, cu scene complicate, dispuse în planuri succesive și pline de personaje, și toate lucrate cu deosebită migală și măiestrie. La toate, pictorul a ținut să-i precizeze ce tehnici și ce materiale folosise, dar mai ales cîți ani îi luase lucrul la fiecare.


În fine, întorcîndu-se în mijlocul atelierului și dînd la o parte un cearșaf, îi arătă și ultima lucrare așezată pe șevalet:


- Vezi, la ăsta lucrez de cinci ani și încă nu-i gata.


Poetul, obosit acum de cît dăduse din cap și aprobase, de toate subterfugiile la care recursese ca nu cumva să pară nepolilticos sau neatent, răsuflă ușurat și, cînd să se despartă, îi ceru brusc o bucată de hîrtie și un creion. Scrise în grabă cîteva versuri și îi dădu hîrtia maestrului:


- Poezia asta, cum ai văzut, am scris-o acum, în cîteva minute... și-o viață.



*


Într-o poezie erotică, Prezență, Blaga își exprimă dorința cum nu se poate mai firească de a vedea “oriunde și oricum” făptura celei dragi. Există totuși un amendament, nemărturisit pe de-a-ntregul și doar subînțeles din această ciudată dar asumată prezumție: “chiar amăgire dacă ești, ce cîntecul mi-l bei...”


Căci frumoasa poetului pare să fie din acea specie intangibilă care îndeamnă doar la un “jaf imposibil”. Motiv pentru care, poezia fiind fără doar și poate și o sublimă răz-bunare a soartei, poetul încearcă să-și ia revanșa prin procură asupra imaginii dînsei “răsfrînte-n iezerul de munte” și spartă brusc de zborul razant al unei rîndunele. Intenția compensatoare este limpede exprimată în ultima strofă:


“Dacă eu nu, atuncea cel puțin
această apă să te frîngă,
această undă să te sfarme,
să te stîngă, să te stîngă.”


Cele de mai sus pot reprezenta cadrul necesar pentru a înțelege mai bine gustul pentru schiță pe care poetul îl mărturisește deja din prima strofă:


“Îmi place să te văd în cuvenitul cadru.
Sub, ruginii și roșii, frunzele de viță:
în asfințit, cînd lucrurile toate se desăvîrșesc,
făcînd un pas, și încă unul, înapoi spre schiță.”


În rama asfințitului și-a toamnei, poetul resimte și mărturisește impenitent un gust categoric pentru schiță, gust pe care îl și legitimează: desăvîrșirea tuturor lucrurilor – de ce nu și a iubitei - se face doar prin pași repetați înapoi spre schiță.


Păstrîndu-ne sau nu în climatul erotic al versurilor, putem vedea în schiță un anume fel de esențializare, un distilat, o reținere succintă a trăsăturilor expresive și, totodată, ușoara vibrație a impreciziei care provoacă închipuirea. Desăvîrșirea pare a fi văzută nu ca o abundență pletorică de detalii redundante, ci ca o reducere la o structură schematică în care se păstrează doar acel minim necesar pentru ca tensiunea și dinamismul ființei să nu-și piardă palpitul. Și să mustească de sugestii și aluzii.


În schiță devin pregnante lipsa, golul, la fel de sau poate mai semnificative (mai elcovenete, mai grăitoare) decît amănunțita aglomerare a detaliilor. Ne-o spune Blaga în alt poem cu titlul Arheologie:


“Crud fabulînd, închipuirea ți-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deșert.
În gol s-arată un adaos de destin.”


Este cum nu se poate mai limpede faptul că golul, absența, puținul sînt mai incitante și că recursul la ele este o provocare mai rodnică adresată închipuirii, o complicitate cu cel care trebuie să participe activ la receptarea tîlcurilor. Dar, mai mult încă, nu e vorba doar de o satisfacție estetică suficientă sieși, ci de o profundă angajare existențială. Golul ne cere o învestire destinală, trebuie să-l suplinim oarecum cu plinul nostru sufletesc. Arheologia este prin definiție o artă a scrutării întregului prin puținul devenit o lupă a închipuirii.



*


Estetica perfecțiunii vrea să credem că opere desăvîrșite sînt doar cele care întrunesc toate calitățile posibile, dar mai ales că ele sînt rezultatele unui travaliu laborioss, scrupulos și cu deosebire îndelungat. Opera preia astfel servil caracteristicile copleșitoare ale acelor lucruri și lucrări care se impun de fapt și în realitatea materială: masivitatea ciclopică, dimensiunile zdrobitor megalitice. Gigantismul și trufia piramidelor.


Astăzi însă, nici sublimul și nici desăvîrșirea nu mai sînt grevate unor predjudecăți rigide. Esteticul nu mai respinge pudic florile răului, bubele sau mucegaiul. Operelor nu li se mai cere o perfecțiune închisă, completitudinea cumulardă nu mai este un criteriu legitim și exclusivist.


În acest sens, preferințele creatorilor se exprimă nu doar prin producții artistice mai relaxate, ci și oarecum programatic. Un volum intitulat Opere imperfecte este edificator în această privință, iar faptul că el se deschide cu un poem-lecție dovedește o intenție fățișă de a prezenta măcar o schiță de program:


“Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.


După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.


După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.


Toti, dar absolut toti zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”


Lecția despre cub, așa se cheamă poemul, persiflează perfecțiunea ca ideal estetic, deodată cu eforturile excesive ale creatorului (tehnicile insolite preconizate sînt însă, metaforic, extrem de sugestive). Idolatrizarea perfecțiunii este confirmată de sărutările unanime, dar gestul final, iconoclast, este acela de a leza cubul. Și de a-l aduce la același nivel cu tot ce este vulnerabil. Opera nu e nicicum perfectă, ea este doar un instrument care ne îndreaptă aspirațiile către perfecțiune.



*


Într-un sonet blagian este istorisită soarta legendară a Columnei lui Memnon. Lucrurile se întîmplă invers decît în lecția lui Nichita. “Columna, rănită cu spada de-un rege” este reparată de alt rege (nu știm dacă vreunul dintre ei este Memnon). Intenția celui de al doilea este aceea de a face “ca-n veci să se-aprindă, la ora ei certă, cîntarea”, darul pe care-l dobîndise piatra rănită de a cînta “atinsă de-ntîiele raze solare”. Rezultatul este dezastruos și nu necesită comentarii:


“În clipa aceea se stinse minunea.

Căci are un suflet și piatra inertă

cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.

Dar fără de-o rană făptura e moartă.”



*


Raportul dintre opera de artă, recunoscută ca imperfectă, și cel care o receptează, o gustă, o savurează se schimbă într-o mentalitate lipsită de prejudecata genialității incontestabile. Creatorul nu mai este cel care știe și face totul, opera nu mai e închisă și perfectă. Creația devine, în limbajul actual, o chestiune interactivă. Opera se deschide către cititor în sensul că are nevoie de cooperarea lui competentă și laborioasă pentru a-și mărturisi sensurile, structura, mesajul.


Cititorul resimte și el că opera izvorîtă din mentalitatea perfecționismului este una care îi amputează premeditat nu doar libertatea, impunîndu-se printr-o autoritate abuzivă, ci și inițiativa și spiritul de explorare. Opera imperfectă, în schimb, seamănă cu viața, totdeauna incompletă, plutind mereu în vag și în incertitudine. Dar cel mai mult este atras către spiritul ludic prezent în ea, spirit care îl provoacă să intre în dialog cu opera ce trebuie completată prin adaosul experienței sale existențiale și estetice. Față-n față cu opera imperfectă, cititorul își poate valorica achizițiile personale, devenind un partenerul pe care autorul și-l dorește.




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  * Foarte bine scris. Vă felicit!

* Nichita Stănescu este unul dintre poeții mei preferați.

* Dacă-mi permiteți să amintesc de regretatul George Pruteanu...
Vă mulțummesc



(30-15.IV.1997) POEZIE

Bună seara. Știți întîmplarea cu primii pași ai lui Topîrceanu pe tărîmul artei? Topîrceanu era elev, în școala primară, și a scris prima lui poezie. Ca orice creator, a vrut s-o împartășească omenirii sau, în orice caz, cuiva, acolo, o ființă. A chemat în w.c. un coleg care părea de încredere și i-a citit-o. Acela a ascultat răbdător, după care i-a pus ritos următoarea întrebare: -Cît îmi dai să nu te spun lu' domnu' învățător?
Ce idei deducem noi din această anecdotă? Mai multe: 1) că putem deosebi pe lumea aceasta două tipuri distincte de indivizi: cei care vor să producă fiori și cei care vor să producă bani (amîndouă laolaltă nu prea merg, amintiți-vă rima emblematică a lui Eminescu: poezie / sărăcie). 2) Nu-ți încredința sufletul cui nu trebuie, că ți-l terfelește. 3) Unii vor mormăi, poate, că nici locul nu era propice poeziei, dar eu îmi amintesc de Modigliani care declara că i-ar plăcea ca tablourile lui să fie expuse în w.c.-uri și, pe de altă parte, am văzut, acum vreun an, pe micul ecran o expoziție de pictură organizată, de nevoie, într-un grajd, și nu era rău deloc, ba chiar era foarte emoționantă (știu, veți spune că grajdul e altceva, în grajd, sau pe-aproape, s-au întîmplat lucruri decisive pentru omenire - zic și eu ca rabinul: aveți și dvs. dreptate!)
Știți de ce am început așa? Fiindcă foarte multă lume îmi trimite poezii. N-am de gînd să le cer bani... ca să nu-i spun lu' domnu'; dimpotrivă, îi privesc cu simpatie. Ei mă fac să mi se pară mai puțin frivolă această emisiune (fiindcă, în clipele mele negre, o găsesc frivolă: într-o lume cu atîția oameni amărîți, cu atîtea supărări vitale cu atîtea strîmbătăți esențiale - eu mă ocup de cîte o literă, de cîte un cuvînt, de cîte o măruntă idee, care nu țin de foame, nu țin de cald, nu țin loc de dreptate). Dar ei, acești dulci și mulți nebunateci care scriu poezii mă mai reconfortează. Ei reușesc, husserlian sau nu, să pună porcăria în paranteză și să găsească un SENS în această finalitate fără scop care e arta. Fără să-i resping, îi sfătuiesc să li se adreseze și Constanței Buzea la România literară sau lui Alex Ștefănescu oriunde l-ar găsi. Să nu uite întrebarea pe care a pus-o Hölderlin: Wozu Dichter în dürftiger Zeit? (La ce e bun poetul în vremuri amarnice?), dar să nu se lase încovoiați de întrebarea asta. E BUN poetul în vremuri amarnice! E BUN, pentru că (vorba maiorului meu din armată) "v-am spus-o și dacă nu v-am spus-o, v-o repet": Noi nu trăim numai prin pîntec: nu-i viață unde nu e cîntec! Superb răsuna acest gînd în finalul poeziei Farurile a lui Baudelaire, pe care l-am tradus astfel: "Suprema mărturie ce, Doamne, ne-o poți cere / A demnității noastre, e însuși acest val / Acest suspin de flăcări străbătător de ere / Ce vine să se stingă de veșnicul Tău mal!" Acest val, acest suspin de flăcări ce învinge timpul și se ridică deasupra a tot, în ciuda mizeriilor, este necontenita producție, necontenita zămislire de Frumos a omenirii. Și, ca să închei tot pe o astfel de notă înaltă (pentru că, poate, atunci cînd voi discuta poezii concrete, voi fi ceva mai acru), vă invit să ascultați un fel de scurt poem în proză, o legendă:
[GRIEG, BACH] Un om își reprivește viața, pe care o vede sub forma unor urme pe nisip. Alături de urmele pașilor săi, el vede și urma pașilor lui Dumnezeu. Dar iată că pe o bucată de drum e doar un singur rînd de urme. Omul întreabă: -De ce, Doamne, tocmai aici, cînd mi-a fost greu m-ai lăsat singur, căci văd numai un rînd de pași? -E numai un rînd de urme, fiule, pentru că acolo te-am dus Eu pe brațe!

George PRUTEANU
„Doar o vorbă săț-i mai spun”, 30-15.IV.1997



CUMPĂTAREA PĂTRUNZĂTOARE

Ce mult pot face bunul-simț, bunul gust și buna credință cînd se întîlnesc - admirabil "hazard" - sub aceleași, coperți! Cînd spun bun-simț, mă gîndesc, firește, la inteligență, acea paleologică facultate paradoxală de a vedea lucrurile altfel, adică bine, exact, proaspăt, deshămat din iconvenții și stereotipii, în lăuntrul și în afara lor. Coperțile sunt ale cărții lui Mircea Martin, Singura critică, în care, de altfel, este citată minunata frază a lui Ernst Robert Curtius : "singura metodă recomandabilă în critică e aceea de a fi mereu inteligent". Pe Mircea Martin îl țin puterile să asculte acest sfat. Rar citești o carte de critică literară care să-ți dea o asemenea senzație de plinătate și coerență ca această pură și simplă culegere de articole. Cu directețea pe care numai subtila inteligență o are, Mircea Martin spune - mă refer la secțiunile I și II ale cărții - chestiuni care stau pe buzele multora dintre noi, în legătură cu viața literară, cu tirajele, cu cronica literară, cu revistele, cu necazurile criticii. Sunt adevăruri, care se văd numai cu ochiul l i b e r , adevăruri a căror repetare este mai mult decît necesară. Banalitatea sastisește, adevărul-adevărat nu poate fi niciodată în exces și cade mereu bine, chiar cînd nu e noutate. Tot ce zice Mircea Martin despre moralitatea criticii, despre rosturile ei azi, despre exigențele ei ș.a.m.d. este valid ; poziția autorului este aceea a unei calme intransigențe. El vede, pe drept cuvînt, în critică o soluție împotriva "spiritului primar agresiv", o garanție a democrației ideilor, un obstacol în fața nivelării administrative a valorilor, un antidot contra îmbîcsirii și a naufragiului în oceanul poncifelor. Dar acestea toate nu se nasc decît pe un sol fecundat de vigoarea competenței. Pentru a putea filosofa, critica trebuie întîi să fie, primum vivere. Înainte de a fi o Etică, o Deontologie, o Politică, critica trebuie să trăiască literarmente, adică să fie o adîncă literatură a literaturii. Principiile juste nu fac doi bani pe mîna unui critic care nu pricepe cărțile și autorii. "Dacă nu e capacitate de înțelegere, critica nu e nimic", spune răspicat, cu ecouri petrinice, Mircea Martin. E ușor a scrie critici cînd nimic nu ai de spus ; dar cînd inima-ți frămîntă doruri încă vii și patimi încă multe, atunci hîrtia te-ngheață si tocul e sfios. "N-am iluzia și nu-mi îngădui prezumția că și sunt în ceea ce cred", mărturisește cu cartesian dubiu Mircea Martin, dar implicit el proclamă prin această modestie un ideal, care e și al nostru : să fii în ceea ce crezi, adică în ceea ce spui.
Capacitatea de înțelegere a criticului Mircea Martin este probată cu brio în secțiunea III a volumului, care cuprinde șapte inegale portrete analitice : Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu; Alexandru Călinescu. Cel puțin primele trei și al cincilea sunt, fără doar și poate, cele mai largi, detaliate, nuanțate considerări ale autorilor în cauză, adevărate micromonografii (dacă nu e demodat elogiul !). Fiecare portret e construit, ca la Picasso, din mai multe perspective și, ca un marcator al munților, Mircea Martin găsește potecile, nu zic cele mai bune, dar din cele mai bogate în panorame convingătoare, către piscul esențialului : figura spiritului creator. Intuițiile revelatoare și formulările dense abundă. Încerc, fără comentarii și cît îmi îngăduie spațiul, să dau o idee. Lui Edgar Papu "erudiția nu-i interzice candoarea, ba chiar i se asociază" (p. 89) ; el este "mereu în căutare de osmoze" (p. 95), dar, "spre deosebire de Tudor Vianu, maestru de rigoare și prudență, E. P. rămîne un intuitiv dezlănțuit" (p. 101) ; "profesorul nu e tot atît de exigent cu alții pe cît este de exigent cu sine și generozitatea sa față de unii contemporani a fost, fără îndoială, exagerată (...). E. P. e mai degrabă un disociator de idei și de forme decît unul de valori" (p. 101) ; "în vreme ce Șerban Cioculescu este raționalist (iluminist), disociativ, ironic (...), E. P. e contemplativ, romantic, spiritualist asociativ, serafic..." (p. 102). "Sobrietatea și rezerva înaltă ale teoreticianului Adrian Marino sunt nu o dată tulburate de răbufnirile unui publicist febril, «precipitat», temperamentos" (p. 137) ; "A. M. se aruncă asupra ideilor literare cu bucuria de a exercita asupra lor o autoritate nestingherită" (p. 114). "Alături de Valeriu Cristea, Lucian Raicu este, printre criticii noștri, cel mai puternic marcat de spiritualitatea marilor ruși" (p. 151) ; "în concepția lui R. (...), ideile nu sunt decît niște sentimente decăzute" (p. 162) ; "L. R. e un critic pentru care «sufletul» există !" (...) L. R. se înscrie sigur în descendență ibrăileană" (p. 169). La Gh. Grigurcu, Mircea Martin remarcă "o facultate expresivă ieșită din comun (...) și promptitudinea terminologică" (p. 202), ba chiar o "veritabilă «jubilație formulatorie»" (p. 211) , "negația lui G. G. «validează un sistem»" (p. 206) ; "G. este cel mai sainte-beuvian dintre criticii noștri" (p. 207) ; "adversar al entuziasmelor facile și, în genere, al capitulărilor spiritului critic" (p. 209), "rezervele sale nu sunt (...) bătăi pe umăr de pe pozițiile unei intangibile superiorități" și tonul este "de o ireproșabilă urbanitate" (p. 211), cu tot "dozajul aproape farmaceutic al adjectivelor sau adverbelor" (p. 212).
Și acum, să încercăm, la rîndu-ne, un instantaneu în adîncime (cît vom putea) al lui Mircea Martin din această carte (fără a le nesocoti pe celelalte). Universitar lipsit de scorțoșenii metodologoreice, el face o critică integrală și integratoare, alegînd tot ce e relevant într-un autor și înseriindu-l cu precizie în spațiul lui azi și al lui ieri. Integrală - pentru că e și stilistică, și psihologică, și conținutistă, și tematistă, și axiologică, după om și tom. Fără a lăsa deloc gustul eclectismului, feldeința lui Mircea Martin este una a supleței învăluitoare și a vioiciunii ordonate. Asediator mobil, agil, bine înarmat, în căutarea celor mai valabile și largi "căi de acces", Mircea Martin este un spirit ponderat (dar nu dulceag) și independent, format și dinspre Blanchot și Genette cît și dinspre Cioculescu și Pompiliu Constantinescu. Sever fără ostentație sau venin, glisînd cu măsură între scepticism și fervoare, atent la text dar și la situația autorului (situația, se-nțelege, în accepție sartriană), căutător, adică, și de contextualități psihologice și sociale, el reprobează excesele personaliste sau de "încrîncenare", după cum sancționează și naivitățile sau inadecvările subiecților săi. Spunînd cu eleganță lucrurilor pe nume, atacînd cu fair play ceea ce-l sîcîie, extrăgînd cu ușurința lucidității măduva, Mircea Martin reamintește, cui uitase, că este unul din cei mai buni critici de azi, dintre aceia pe care-i stimezi din toată inima chiar și pentru părțile în care-i dezaprobi.
_________________________
*) Mircea Martin, Singura critică, ed. Cartea Românească, Buc., 1986.

George PRUTEANU
Convorbiri literare, nr.6, iunie.1986

 
Postat de catre Dan Marcu la data de 2009-10-05 18:05:03
         
 
  Un text care continuă să respire și după sfârșitul lecturării lui. Un text care ne reamintește fiecăruia dintre noi despre așezarea noastră în sublim, cu vecinătățile ei.Scris cu bun simț și emoție nu poate decât să bucure ființa cititorului. Vot  
Postat de catre emanuel pope la data de 2009-10-04 14:31:41
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23783
Comentarii: 120440
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE