Cãrþile sunt oameni cu sufletele lor uneori rãvãºite , alteori anonime. Intri într-o librãrie nu pentru cã vrei sã cumperi o carte, ci doar aºa pur ºi simplu. Ochiul îºi prelungeºte privirea în mâinile întinse ºi iei în palmele tale CARTEA.

Coperta îl descoperã pe autorul ei, pe cel care a avut puterea sã zãmisleascã vise, uneori trãite, alteori doar închipuite. Deschizi ºi încerci sã pãtrunzi prin cuvinte ºi simþiri pe cel care a scris cartea. Fiecare carte îºi are parfumul ei, cuvintele ºi necuvintele ne creeazã senzaþii, încercãm sã simþim ºi sã vedem cu sufletul pe cel care se aflã acolo.

A trecut o bunã bucatã de vreme de când nu am mai intrat într-o librãrie; vã întrebaþi ºi de ce? ªi eu mã întreb, a pus oare altcineva stãpânire pe mine? ªi da ºi nu! Am ajuns la performanþã, nu mai reuºesc sã parcurg o carte din scoarþã în scoarþã ci mai multe cãrþi a mai multor autori aºezaþi în volume numite: www.europeea.ro/atelierliterar/, www.poezie.ro…

Am început sã-i cunosc pe fiecare cu scrierile lor. Într-una din zile deschizând pe texte mi se opreºte privirea asupra unui nume, dau clik ºi mi se deschide pagina celui despre care voi încerca sã vã vorbesc.

Scriitorul – poet s-a nãscut în urma dragostei fireºti dintre ploaie ºi zefirul venit dinspre miazãzi. Au strãbãtut împreunã trei anotimpuri ºi ºi-au gãsit lãcaº într-un oraº vechi numit Sibiu, pentru a da naºtere undeva, la mijloc de aprilie în zodia Berbecului, a celui ce va purta numele de Vasile sau poate Mihai sau cel mai potrivit Freelancer.

Tânãrul nostru scriitor se aflã la vârsta unei copilãrii suspendate din când în când, reprezentând tocmai preþul trãdãrii. ªi-a început studiile la ºcoli înalte mai întâi ca ex-aurolac, apoi ca ex-ºofer de taxi ºi nu în ultimul rând ca ex- scriitor la ziar. Dupã terminarea studiilor obþine diploma de Vrãjitor de vorbe, ocupând postul de vânzãtor de iluzii sub Pont Neuf, Paris. Suplimentar pentru completarea bugetului stãrii lui civile de îndrãgostit lucreazã pe cont propriu ca tehnoredactor aspirant la reºedinþa permanentã - No man’s land.

Pasiunile scritorului sunt diverse: sonatele pentru lighean cu pian, scrijelitul de texte proaste, pseudo- poezie ºi semi-prozã pe scoarþã de copac, lectura altor scriitori, zgomotul ºi furia basmelor de adormit pisicile, literaturã pentru cei cu studii abandonate. Pe lângã pasiuni Vasile zis ºi Mihai are ºi obsesii: cuvintele, cuvintele, cuvintele, virgulele, punctele de suspensie, cuvintele, versurile…cuvintele…proza…cuvintele. Din prea multã modestie aurorul a sugerat cã are calitãþi deosebite ºi cã ar trebui scrise cu font 100 ºi anume: o frumuseþe mormântalã, bogãþie tip om bogat, om sãrac, isteþime de îngheþat apele în iernile geroase, dar mai ales… o modestie abordantã.

Am încercat sã pãtrund în proza autorului descoperind o tematicã diversã, o varietate a subiectelor. De remarcat este faptul cã pledeazã pentru autentic, iar naraþiunea are o curgere fireascã pânã la un moment, când brusc trece din planul real în cel supranatural ºi invers. Prin scrierile sale reuºeºte sã aducã amintirea în prezent, dând o frumuseþe deosebitã textului. Scrierile sale sunt un produs viu, iar autorul îºi imprimã propria sa personalitate creatoare. În cele ce urmeazã mã voi opri asupra câtorva din ele.

Stranie cununie... - Vasile Mihai (Freelancer)



Visul creeazã o atmosferã stranie, personajul participã cu întreaga fiinþã la transformarea unui anotimp în altul Niciodatã nu o vãzusem atât de tânãrã ºi strãlucitoare, deºi o cunoºteam de mult... Metamorfoza autorului în fluture îndrãgostit de o razã de soare te transpune cu totul în lumea plantelor, e ca o joacã de copil, atunci când te închipui floare, fluture… de fapt cred cã este un fel de aducere aminte a copilãriei uitate undeva în miracolul verii. Doar asfinþitul îl readuce la realitate, o realitate cutremurãtoare, transpusã în întunericul nopþilor percepând cu mintea ºi simþirea îmbrãþiºarea de gheaþã spre alte lumi a celui care se credea fluture. Aici parcã transpune miracolul Mioriþei – cã la sfârºitul zilei odatã cu ultima sclipire de luminã va avea loc o cununie stranie între fluture ºi tãcerea razei de luminã. Naºii mari, nu sunt alþii decât marea ºi spuma valurilor, iar lãutarii ninsoarea calmã a frunzelor mângâind zbaterea de aripã.

ªoapta unei clipe eterne… - Vasile Mihai (Freelancer)



Aici scriitorul schimbã registrul acþiunii, dacã în Stranie cununie se contopea cu frumuseþea naturii, la marginea mãrii se simte parcã îndepãrtat ºi stingher. Doar cel care ºtie sã asculte marea poate fi îmbãtat de ºoaptele purtate de valuri, poate asculta durerea plânsã de spuma valurilor…doar cel care reuºeºte, înþelege taina stropului de nemurire ascuns într-o cochilie.

Aascultând cântecul mãrii poþi desluºi poveºti ascunse undeva sub valuri sau deasupra necuprinsului. Frânturi de vieþi mereu îngheþate de aripile nopþii. Mã întreb ºi îmi este fricã sã-mi rãspund - nu cumva autorul în aceastã împletire de imagini ascunde o tainã doar de el ºtiutã? Curgerea povestirii este uneori delirantã între luciditate ºi tulburare singurãtatea paradoxalã populatã la glasuri ºi de umbre, liniºti ºi neliniºti … ºi din nou ºoapte amãgitoare… cu glasul sirenelor… O clipã în afara timpului cu miros de alge ºi de soare. Chipul sãu pare mirat ºi ascunde povestea unei soapte venitã de undeva din eternitate, sau dusã spre eternitate. Aici cuvintele sunt simple vehicule ce transporta tensiunea comunicãrii spre estetic. Sufletul sãu liric reuºeºte sã ne captiveze undeva la marginea nopþii fãrã lunã...

Schiþã de roman... - Vasile Mihai (Freelancer)



O filã din viaþa autorului aflat între douã maluri dureros de reale. O înfruntare cu viaþa, o rãzvrãtire împotriva soartei. Autorul se aflã la malul unde îºi pune întrebãri, dar de unde ºtie sigur cã nu va primi nici un rãspuns, este malul care desparte viaþa de moarte, purtând pretutindeni cu mine umbra morþii. Opus acestuia e celãlalt mal, unde deja îºi rãspunde singur la unele întrebãri, rãspunsuri pe care le descoperã în însuºi fiinþa sa. Libetatea gândului coboarã în inimã ºi-i dã bunãtatea înþelegerii.

Personajul nostru cautã drumul ºi acest drum nu-i departe de el, ci între cele douã maluri, între care trebuie sã-ºi urmeze cursul vieþii. Trãieºte un moment al neîmplinirilor, e o luptã cu sine, dar ºi viseazã. Nimeni nu este în stare sã accepte gândul morþii - Vreau sã trãiesc, vreau sã mã bucur de viaþã sã mã însor…ºi abia apoi sã pãrãsesc lumea … Aceastã Schiþã de roman pare un memento mori. Viaþa ºi lumea concepute ca un vis. Finalul este neaºteptat, spulberând cititorului orice iluzie. La dracu, niciodatã nu o sã îmi vinã uºor sã accept gândul morþii! La dracu…

Fragmente de oglindã I... - Vasile Mihai (Freelancer)



Aduceri aminte a unor vremuri ºi locuri nu de prea multã vreme pãrãsite, dar peste care probabil se vrea aºternerea colbului. Zugrãvirea unei imagini aproape statice datorita soarelui toropitor al amiezii. Aceastã descriere mã duce cu gândul la tablourile create de Vasile Alecsandri. Doar apariþia unei femeiireal de grase… trecãtori rãtãciþi ca într-o halucinaþie se miºcã alene…pot schimba aceastã imagine. Dupã descriere pare un oraº vechi, aflat undeva la câmpie acolo unde si-au pus amprenta toþi cei care au poposit, dacã nu pe sufletele oamenilor mãcar pe arhitectura oraºului.

Clãdiri care ascund mistere cu obloane lãsate obosit peste geamurile ferecate. Nu apare nici un nume ci doar o descriere a unui orãºel de provincie adormit… îi dau totuºi un nume - Caracal??? Decorul este aparent fragmentar, sfinþi triºti ºi fulgeraþi de soare…câþiva hulubi cu fâlfâiri leneºe de aripi îºi mutã neclintirea sub streaºina bãtrânã…o þigãncuºã surâzãtoare…o clãdire coºcovitã de început de veac…o scarã veche… e aproape hilar dupã cum spune ºi autorul, imaginile se deruleazã cu încetinitorul. E o revedere dupã aproape douãzeci de ani ºi din aceastã cauzã imaginile nu mai sunt cele lãsate atunci, de aici ºi starea de nostalgie a revederii înmãnuncheatã cu amintirea.

Fragmente de oglindã II... - Vasile Mihai (Freelancer)



Aici autorul pãrãseºte tabloul aproape pustiu al oraºului ºi se retrage acolo unde timpul s-a oprit în loc unde încãperea ºi tot ce se aflã în ea îl duce undeva în amintire. Tehnica compoziþiei joacã un rol important, autorul foloseºte un decupaj al întoarcerii în timp. Se distinge aici, imaginea bunicii, autorul intrã într-o zonã de umbrã.

Cu un dichis al cuvintelor frumos meºteºugite, realizeazã aici poate cel mai frumos personaj - cel al bunicii. O bãtrânã a cãrui nume nu este menþionat. Ea reprezintã întoarcerea în timp la locuri concrete, încãrcate de amintiri ºi de viaþã sufleteascã - loc al cãldurii familare. Realizeazã cel mai frumos portret – un portret narativ umbra unei bãtrâne gârbovite…cu chipul brãzdat de râurile necruþãtoare a nouãzeci de ani…câte nu ar putea sã povesteascã aceste aripi albe, acum aproape neputincioase? Creazã un mit al acestor mâini pe care le numeºte aripi albe mâini de icoanã bizantinã. Descrie cu lux de amãnunte fiecare miºcare în care descoperã lumi ºi miracole de mult apuse…ºtiau cândva sã alunge cu un descântec migrenele amare ale unei copilãrii chinuite… câte dureri au mângâiat, câte lacrimi de dor sau de bucurie au ºters ºi câte dezamãgiri fugare au furat timpului…

Descrie cu un ochi atent toate detaliile, iar reducerea universului la miºcãrile lente ºi neputincioase ale unei umbre, configureazã o realitate a vieþii. Cuvintele folosite capãtã mai peste tot sens figurat, producând un ecou liric. El are o mare capacitate de observaþie gesticã, ne conduce spre un loc familiar ºi protector - Închid ochii ºi simt din nou pe frunte atingerea rãcoroasã a acestor degete.

Întoarcerea acasã... - Vasile Mihai (Freelancer)



Autorul are puterea mãcar acum sã ne dea niºte repere geografice - Sebeº, pentru cã, întoarcerea acasã trebuia localizatã. Realul este mereu înfrumuseþat cu parfumuri tainice, iar el mânuieºte cu deosebitã delicateþe talentul descrierilor – parcã ne-am afla într-un muzeu ºi fiecare lucru îºi are legenda sa - Icoana veche e zugrãvitã în culorile sfinþeniei, un Christ palid ºi cu priviri blajine, aºezat cu evlavie la locul de cinste al Rãsãritului. Deasemeni pesonajele prin descrierea fãcutã devin vii, iar miºcãrile lor sunt aievea. Doamna casei, zâmbitoare ca o lunã de miere ºi iute ca un gând vesel, vrãjitoare bunã ºi binecuvântatã a cratiþelor ºi tingiriilor, ºtie taina pãstratã din moºi – strãmoºi.

Peisajul îmrejurimilor este la fel de fascinant, fascinant prin contribuþia autorului aducând frumuseþea ºi zgomotul tãlãngii care anunþã venirea amurgului. Toate acestea prezentate de autor sunt vãzute cu ochiul copilului din el, cu visele sale - Un loc în care morþii nu s-au stins, ci s-au retras firesc sã se odihneascã.

Poate fi considerat un creator de atmosferã ºi lume. Scenele sunt pitoreºti ºi vii. Reuºeºte sã vorbescã prin gândurile neexprimate ale personajelor. El bate un drum suav, nu are nevoie sã inventeze fapte, regãseºte în amintiri tablouri cãrora le dã viaþã. Foloseºte descrierea într-un mod gradat dând o valoare de potenþare a atmosferei. Imaginile sunt realizate printr-o observaþie obiectivã ºi plinã de cãldurã, tinde foarte mult spre pictural.

Iarta-mã... - Vasile Mihai (Freelancer)



În doar câteva fraze reuºeºte sã ridice dragostea la înãlþimea unui mit. E ca un strigãt, un urlet de durere… a fost… putea sã fie… dar s-a sfârºit, înainte de vreme…Eroul este profund marcat de pierderea primei iubiri, încearcã o recuperare a paradisului pierdut.

Iarta-mã autorule, þi-am înþeles strigãtul, l-am auzit ºi m-a cutremurat pentru cã am strigat ºi eu la fel…

Delir... - Vasile Mihai (Freelancer)



Aici ne introduce într-o stare cu totul ºi cu totul deosebitã, aº spune stranie sau cum o numeºte - Delir. Visul ne conduce spre o atmosferã delirantã, personajul trãieºte un coºmar fãrã sfârºit. Intri ca într-un labirint, fantasticul este ascuns în banalitatea cotidianã si rãtãcirea prin labirint te duce spre o lume halucinantã, amestec de veghe ºi coºmar. Se produce ieºirea din timp ºi spaþiu, trãirea în douã planuri; real- fantastic.

Reuºeºte sã punã cititorul în dificultate, în momentul când ajunge la sfârºit nu mai înþelege nimic ce-a fost. Vis sau realitate? Starea de delir a autorului este imprimatã ºi cititorului, care odatã prins în mrejele acestui joc se complace în stare ºi începe sã-i placã. Sã fii o pasãre ºi totuºi sã nu poþi pipãi tãria vãzduhului… o clipã nebunã, o clipã de minciunã transformã aripa frântã în cleºte de oþel ºi de sânge. O stare din care se iese greu, aerul greu se sparge în bucãþi sub fruntea de gheaþã în flãcãri. Un contrast obositor al stãrilor care te sfâºie, respiraþia devine dureroasã, auzul percepe hohotul morþii negre ca ºoapta vântului, alteori ca þipãtul vulturului.

Pentru un cititor neiniþiat, abordarea subiectului propus de autor este greoi, existã riscul sã renunþe la lecturã, sã nu se implice dacã aceasta este singura abordatã. Pentru cel care a citit Stranie cununie, ªoapta unei clipe eterne, deja obiºnuit cu stilul autorului de a te transpune undeva între necunoscut ºi cunoscut este ca o expediþie. Parfumuri sãlbatice, fragmente de cântec ºi glasuri, voci cunoscute, dar pe care nu le recunoaºti te cheamã, îþi rãspund, iar tu pluteºti ameþitor prin vãzduhul dulce ºi dureros. Aº îndrãzni sã compar scrierea aceasta cu un tunel al timpului – o transpunere dincolo de fiinþã cu stãri aproape impuse de unde odatã prins, doar un miracol te mai poate salva din mrejele delirului.

Albastrul cerului ºi roºul amurgului, vredele pajiºtilor ºi argintul florilor de colþ au putere ºi vor reuºi ca negrul nopþii, negrul uitãrii, negrul morþii sã disparã în întuneric. Am parcurs Delir de foarte multe ori, am încercat sã mã transpun în starea personajului, am încercat sã-mi explic contrastul stãrilor… nu ºtiu dacã am reuºit sau nu. Dar sunt sigurã cã e coºmarul unui vis…pasul ºovãitor îmi alunecã de sub gânduri… sã mã agãþ cu ultimele puteri… Reîntors în lumea realã se întâmplã ceva neaºteptat, este obsedat de coºmar ºi îi este greu sã priveascã realitatea, încã mai vede fundul prãpastiei ºi parcã a murit în real…

Pâinea caldã... - Vasile Mihai (Freelancer)



O realitate cotidianã pe care o poþi întâlni oriunde numai dacã ai ochi sã vezi. Locul defãºurãrii acþiunii nu este altul decât un magazin unde se vinde pâine ºi alte produse de panificaþie. Realitatea pare o banalitate, dar totuºi autorul cautã sã surprindã nu numai o priveliºte desfãºuratã în faþa ochilor ci ºi anumite stãri ale personajului- a unui om pe lângã care se poate trece fãrã a ne pune întrebarea: ce se ascunde în interiorul acestuia, cine a fost, ce este ºi cum de a ajuns aici? Bineînþeles cã nu e un caz unic, înâlnim la tot pasul. Mã voi opri în mod deosebit la modul de realizare a acestui subiect ºi la felul cum aurorul reuºeºte sã creioneze acel personaj.

Lângã tejghea o bãtrânã privind lumea în tãcere, înghiþând dureros în sec. Nu are curajul sã cerºeascã un ban sau un colþ de pâine aburindã… Ochii bãtrânei sunt în lacrimi…Priveºte banii tãcutã… În ea se dã o luptã cumplitã… principii pe care nu este gata sã le încalce…Încã se amãgea cu ideea cã nu cerºeºte, nu întinsese mâna ºi nu ceruse numãnui nimic. Ar munci dacã i-ar permite trupul ros de vreme…Ce sã facã? …Sã moarã de foame din cauza unui principiu…o roºeaþã puternicã îi acoperi obrajii…Îi e ruºine… ruºine de neputinþa ei cedeazã- Fãrã sã ridice banii…îi impinge…ºi cere pâine…Pleacã încet, purtându-ºi strâns la piept comoara pentru care sacrificase ºi ultimul ei principiu.

Un tablou pe care îl poþi întâlni la orice colþ de stradã, dar cine oare ºi-a pus întrebarea : câte principii sacrificase cel care a ajuns acolo?

Exorcism... - Vasile Mihai (Freelancer)



Pornind de la titlul scrierii începusem încã înainte de a parcurge textul sã-mi închipui ce conþine. Este de fapt reconstruirea de la înãlþimea experienþei adulte a acelei întâmplãri uitate dar mereu prezente. Conºtiinþa traumatizatã a autorului construieºte imagini delirante. O scenã terifiantã. Conturarea unui nou personaj supus unei crâncene exorcizãri. De fapt apar douã personaje bine conturate – unul parcã reprezentând forþa rãului cu ochii injectaþi de furie… priviri de fiarã, colþi rânjiþi de lup,… eu l-am fãcut , eu îl omor de fapt atât stãrile cât ºi faptele contureazã pesonajul. Cel de-al doilea nu este conturat decât de durere durerea mi se încolãceºte în vine… Împietresc, gândurile îmi urlã cãtre alte gânduri, cã urletul trebuie sã rãmânã departe. Mã sufoc de sânge, dar respir prin toþi porii…nu-l mai vãd dar îi simt rãsuflarea de fiarã, e turbat…mã doare , nu mã doare… nu trebuie nici mãcar sã plâng…

Tabloul înfãþiºat pare o scenã de groazã, de fapt titlul scrierii este în contradicþie cu conþinutul la prima vedere. Dar, descoperi, cã de fapt cel stãpânit de de duhuri aplicã propria exorcizarea celui care încerca sã suporte durerea vertical, nu mã miºc altfel l-aº face bucãþi pui de lup crescut de lup, nu trebuie, eu nu sunt aºa... mi-am ucis din nou sufletul, cred cã am sã mã prãbuºesc acum dar cui îi pasã, mai bine eu decât sã fiu ca el...

Uneori aceste aspecte care par exterioare, mutileazã sufletul ºi-l desfigureazã…

Proza lui Vasile Mihai se prezintã sub forma unui scenariu de film cu mai multe tablouri ºi scene de viaþã, autorul nu dã numele personajelor tocmai pentru a crea acea aurã de mister.

Rememorarea unor întâmplãri care îi compun viaþa iau forma unor episoade cu consistenþã ºi semnificaþii distincte. Toate aceste episoade deplasate liber pe axa temporalitãþii sunt unice, ºi în consecinþã denunþã stãri adânci ale existenþei autorului. De fapt încearcã o reconstituire a propriei vieþi uneori dramaticã, alteori învãlutã în frumuseþea amintirilor.

Spaþiul geografic ºi spiritul locului este acela al unor aoameni care au darul vorbirii, dar autorul nu le dã aceastã posibilitate ci îi prezintã din unghiul sãu. Acþiunile sunt plasate de multe ori fãrã identitate, iar în faþa hârtiei autorul scrie despre oameni ºi întâmplãri care au avut loc în viaþa lui, foarte puþin inventeazã.

Scrierile sunt un produs viu, activ, reuºind sã imprime propria sa personalitate creatoare, mereu în transformare. Arta narativã se revarsã dincolo de formele de expresie. Stilul sãu direct nu este lipsit de forme de expresivitate. Þesãtura narativã este abil construitã. Acolo unde întâmplãri obiºnuite se amestecã cu situaþii fantastice. Realismul este structura universului la Vasile Mihai, prin faptul cã subiectele, temele ºi personajele fac parte din realitatea socialã.

Luat în ansamblu poate fi considerat un bun povestitor, are capacitatea autenticului , formând un univers care îi aparþine. Se degajã o emoþie esteticã chiar dacã sunt expuse elemente comune. Reconstruieºte o sferã proprie de a simþi lumea, dar mai ales viaþa.

Este atras de fascinaþia ideilor dându-le mereu noi interpretãri. Epicul poate fi considerat pur, utorul prezentându-se în mod indirect. Cu ajutorul limbajului eliberazã o stare sufleteascã individualã. Fiecare autor îºi are stilul ºi libajul sãu. Sigur cã trebuie fãcutã o distincþie clarã între limbaj ºi mesajul artistic.

Prietene drag , cititorule, nu ºtiu dacã am reuºit sã exprim , sau mai bine zis sã transmit starea ( e prima încercare de acest gen ) ºi ºtiu cã ºi tu ai puterea sã mã înþelegi, poate plutirea aceasta între real ºi fantastic m-a fãcut sã simt într-un anumit fel lucrurile. Dupã spusele autorului mereu încerci sã te ridici, sã te scuturi de colbul dezamagirilor ºi s-o iei de la capãt. Privind în urma ta sã observi coºul inimii plin de hârtii mototolite – ridicãti ºi cãderi, bucurie ºi durere


Acum te las, prietene. Am o treabã importantã de fãcut: mã duc sã mã las de scris. Mai scriu doar o poezie, una micã de tot, cã am o idee fainã ºi ar fi pãcat sã se piardã, apoi gata! Nu mai scriu un rând în viaþa mea!

Fragmente de oglindã (III) ... - Vasile Mihai (Freelancer)





Dupã încheiere



Un bãrbat intrã într-o casã descãlþându-se la uºã de pantofii mult prea strâmþi ai maturitãþii timpurii. Trebuia sã mai fie copil... încã. Trebuia sã mai staruie acolo, în casa aceea caldã, ºtiutã pe dinafarã, a inimilor cu bãtãi îngemãnate, încã un veac sau douã. Lumina e crudã ºi pustie aici de când toþi s-au retras în amintirea copacilor ºi a caselor batrâne dispãrute din prezentul continuu.

Soarele deseneazã potecã de foc pe covorul ros de vreme. Bãrbatul zambeºte vocii calde care-i ºopteºte din nou cã e þesut de bunica bunicii... De parcã ar fi putut sã uite? Fiecare pas ºi fiecare privire îi trezeºte în minte viaþa care pulsa aici nu de mult. Din ce în ce mai tristã ºi mai bãtrânã, dar pânã mai ieri era viaþã. Bunicii cu zâmbet de zori, fratele alergând fericit pe aceeaºi potecã de raze, mama al cãrei glas de violã nu mai rãsunã decât dincolo de simþuri. Cu toþii plecaþi ºi plecându-ºi aripile peste creºtetul sãu. Ca madeleinele lui Proust, veranda pustie ºi prãfoasã dã naºtere unei amintiri mai puternice decât privirea ºi prezentul. Alãturi de perlele triste ale mâinilor strãbunicii ºi de privirile vii ale fotografiilor, noaptea neagrã ºi ploioasã cu rãdãcini bine înfipte în gandul copilului de altã datã se deruleazã cinematografic prin faþa adultului rãtãcit. Mama ascunsã de mantia întunericului ºi fumul þigãrii, jarul intuit ca singura luminã tremurãtoare pe cortina de ploaie ºi spaima copleºitoare a copilului în faþa trãsnetelor ce brãzdau întunericul. Un gând fugar: metalul conduce electricitatea! Mamã, sã nu pui mâna pe grilaje! ªi timbrul grav de fumãtoare al mamei - violã tãcutã - liniºtitor ca mierea de tei: eu sunt prietenã cu ploaia... eu sunt ploaia.

Lacrima rãmâne acolo, ascunsã în noaptea din inima copilului bãtrân fãrã de mamã, rãtãcit într-o ultimã vizitã în lumea bunicilor apuºi, înainte ca amintirea palidã a umbrei de vieþi sã fie scoasã la mezat pe banchiza pieþei imobiliare.