FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
La răscruce de drumuri
Text postat de Bot Eugen
Se îndepărtează tot mai mult
corbii sufletului de tumult,
de viitor și de trecut,
de colivia lor de lut,
orbecăind prin zile negre
ca un stol de celeste febre,
în căutarea cerului pierdut,
al cerului sub care s-au născut,

pe când un tainic ochi, adânc de o leghe,
contemplând freamătul Mării Negre în amurg,
ascultă murmurul clipelor care se scurg
în pustietatea nopților de veghe,
în oceanul timpului pe veci pierdut
(pe fundul căruia naufragiatul
murmură în pustiu, murmură în neștire:
"sunt trist, deci subzist; sunt trist, deci subzist..."),
ascultă cum picură întunericul rece,
prin ploaia de vorbe, cum inima mea galopând,
cu ticăitul ceasornicului se întrece,
cum mitralierele toamnei, cu picuri de plumb,
îi zdrențuiesc aripa, Doamne, sufletului scump,
cum vântoasele caută să-i înaripeze
cârdul de vocabule, neamul de păsări treze,
cum cioplesc în lemnul de abanos
cu un crucifix de rugină ros
sicriu pentru lumea aflată-n stare de putrezire,
cum sculptez în blocul de piatră cu stiletul lirei
chipul iubitei transfigurat de dezamăgire,
cum în adâncul meu armele își ascut
sumbrii cruciați ai gândului surdo-mut.

Fugar de cele pământești,
mi s-a-ntors fratele târziu,
cu un stol de febre cerești
s-a-ntors risipitorul fiu
în inima ăstui pustiu,
în stepa plictisului din această amiază
cu arcași ai soarelui care îmi săgetează
tâmpla arsă de nesomn,
de-orbitoarea lumină a fulgerelor,
de razele îndepărtaților sori;
numele tatuat de constelația Lirei
pe brațul păstorului turmei de meteori,
ce-nnegrește hârtia la ora târzie
cu strălucirea aștrilor în agonie;
pieptul adăpostind neliniștea nourilor călători,
inima străfulgerată de un rece fior autumnal,
carnea, de tristețe-nfierată, cu o-ncinsă lamă de pumnal,
vocea Cavalerului Tristei Figuri delirând până-n zori,
aidoma corului abisal a zeci de nemuritori:
"Să nu mori! Numai să nu mori! Totul este, frate, să nu mori!";
lamura gândurilor incarnându-se într-o nescrisă carte,
mantia de himere însuflețită de vânt,
umbra prin eter navigând ca fantoma unei acvile moarte
pe catargul reveriei departe,
către insulele lui nimeni de nicăieri;
aripile ascuțite cu care spintec
văzduhul locuit de îngerii-mpietriți în plâns,
venele-strune ce îmi freamătă în cântec,
cântec pe care în gând îl fredonez ades
în amintirea celui ce va fi mâine învins,
în cinstea celui care-a rămas neînțeles:

"Scârbit de virușii guralivi ai lumii, nu asculți
decât de glasul tău hamletizând sub clar de Lună:
"Nu vor izbuti să-mi stingă setea de adevăruri
cu ploaia lor de vorbe grele,
chiar de-ar fi să-și piardă ale mele aripi tăria
la răscruce de drumuri..."

Să ieșim, deci, din noroiul ăsta lipicios desculți,
cu un vers melodios, balansându-ne pe-o strună,
și rănile să ni le-acoperim
cu pielea de foc a solitarului taciturn,
cu impermeabilul meu de piele,
cu pânzele corăbiilor noastre răstignite
pe crucile unei umbrele..."

Auzi tu oare, sub plânsetul mut al tăriei,
suspinele-anonime a zeci de crucificați
cu care noi ne-am avut odinioară ca frați,
monedele de argint zăngănind
în criptele-ntunecatelor inimi,
în anemicul sânge al celor slabi de îngeri
ce stau la porțile raiului cu mâinile-ntinse?
Purtându-ți crucea pe umeri și regatul de vise,
tu urci treptele nopții și în tăcere sângeri
pe un munte de veghi, de erezii și de-nfrângeri...
O, frate al meu, încins de flăcările constelației rebele,
ce dai glas înțelepciunii damnaților și singurătății mele!

Echidistanți față de bolta-nstelată
și colivia lor de lut,
corbii sufletului îndepărtându-se
de viitor și de trecut,
întârzie pe foaia maculată
printre cârdurile de roșii verbe,
orbecăiesc prin ploi și tenebre
ca un stol de telurice febre,
în căutarea cerului pierdut,
al cerului sub care s-au născut,

pe când înnoptați și adânci de o leghe,
ochii tăi, de culoarea Mării Negre-n amurg,
ascultând susurul izvoarelor subterane,
șopotul morților izvorând de sub cotloane,
contemplă fluxul clipitelor care se scurg
în pustietatea nopților de veghe,
în oceanul timpului pe veci pierdut
(pe fundul căruia naufragiatul
murmură în pustiu, murmură în neștire:
"Eliberează-mă, demiurgule, te rog,
din celula acestui înflăcărat sânge,
din cuptorul de carne al inimii de foc,
care plânge când plouă și râde când ninge...
pământului meu loc în cer fă-i, să încapă
cu tot cu rădăcini, cu tulburea lui apă..."),
contemplă cum picură-ntunericul rece,
pe sub ploaia de aștri, cum umbra mea fulgerând,
cu săgeata ceasornicului se întrece,
cum mitraliorii firmamentului plumburiu, cu grele picături,
îi ciuruiesc ruginita armură Cavalerului Tristei Figuri,
Cum năprasnicul vânt caută să-mi descătușeze
tornada de cuvinte, viscolul de tăceri treze,
cum cioplesc în lemnul trandafirului mort cu ghimpele lirei
chipul iubitei angelic, oglindind iarna în vechi cimitire,
obrazul pătat al cocotei, aflat în stare de putrezire,
cum în adâncul meu îl ucide pe artistul autist
călugărul închis în muțenia ordinului trapist.


septembrie, 2007
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23780
Comentarii: 120968
Useri: 1413
 
 
  ADMINISTRARE