|
|
|
|
|
|
|
|
|
Deoparte |
|
|
Text
postat de
Rosca Lucian |
|
|
M-au prins intr-o seara, singur, la un colt de strada langa cimitirul de la marginea orasului. Era intuneric si frig, ploua marunt si apasator si mirosea a oase ude. M-am zbatut, dar ce folos… ! Cu cat incercam mai tare, cu atat mai strans ma tineau.., in curand nu mi-am mai putut misca nici macar ochii. Mainile lor ma apasau atat de tare incat inima mi se ascunsese intr-un colt si de frica ghearelor ce o intepau din toate partile, batea secundele din ce in ce mai incet, pana ce au devenit zile si ani, iar in jurul meu totul a inceput sa se precipite.
Intai m-au lovit in stomac si mi l-au umplut cu nasterea mea, cu primul strop de lapte, cu chipul mamei, cu prima paruiala …Apoi mi-au infipt un cui in inima, unul cu multe varfuri ruginite, otravite cu regrete, plin de lacrimi neplanse si de palme nedate, de injuraturi nerostite, de excremente refulate. Luni intregi nu am simtit decat cuiul rasucindu-ni-se in mii de rani, mie, celui cazut pe strada din fata cimitirului, mie, celui celui care nu poate fi asasinat si care isi aminteste inca de caderea Romei si mie, copilul umil care a refuzat sa creasca.
Dupa prima clipa, cam un an si jumatate, am auzit veninul semanat de mine-n ceilalti, topindu-mi miocardul si am inceput sa ma lichefiez si eu, omul bun pe care-l stiam de la prieteni, filantropul pe care toata lumea-l iubea pe fata.
Imi mai ramasese doar un colt nerascolit de cuiul otravit, cel care nu era facut din granit ci din mila, un colt al uitarii.
Pareau déjà 2000 de ani, cu convertirile lor, cu cruciadele lor, cu arderile lor pe rug, cu nopti ale vrajitoarelor, cu reintoarcerea la Dumnezeul fiecaruia… si nu-mi mai aminteam decat durerea de pe cruce. Nici macar gandurile mele despre cei dragi nu mai stiau cine sunt, cu toate ca nu trecusera decat 2 secunde.
Totul s-a oprit pentru o clipa, lasand loc Nimicului, care m-a invaluit intr-o liniste laptoasa, ridicandu-ma la Rai. Aproape adormisem cand au inceput sa-mi sape carnea si sangele dupa ultimii nervi ascunsi. I-au cautat mai intai pe cei din picioare, apoi pe cei din maini, degete si in cele din urma pe cei din cap. Ii scoteau cu cotii lor albi, lungi si incovoiati ca niste carlige de pescuit demoni si se infasurau cu ei razand si dansand, intinzandu-i din cand in cand pana la limita, impletindu-i mai apoi in mii de kilometrii de durere nerostita.
Am simtit cu groaza dintai prima intepatura, prima cazatura, prima bataie si primul sarut, si toate celelalte milioane care au urmat. Miliarde de extractii de masele infectate, de operatii fara anestezie, de amputari, de castrari, de membre fantoma, de jupuieli, de ciopartiri, de trageri pe roata si de rastigniri, m-au invadat in acelasi timp. Clesti grei, fierbinti si ascutiti si reci in acelasi timp, imi tineau creierul despartit in zile insorite si nopti albe, ca sa nu pot lesina. Si totusi eram viu si strigam cu vocea puternica si schimonosita a groazei adunate din stramosi, si nu ma auzeau decat mortii de peste drum… ! Milioane de guri mi s-au deschis atunci in fiecare nerv si am urlat infiorator ….si-n toata lumea nu mai exista nici macar un timpan !
Durerea s-a topit, dupa alte cateva mii de ani, iar ceasul din cimitir arata tot 12.
Eram tot numai o minte, umflata, e drept, dar usoara si agera ca o sanda inaripata, ce zboara cu viteza gandului. Nu mai simteam nicio durere si nici nu mai aveam de ce pentru ca mintea-mi inghitise intregul corp. Chiar atunci cand mi-am dat seama ca nu ma mai pot ascunde-n trup, doua pete negre mi s-au asezat drept pe ochi si nu s-au mai miscat…, mi-au invadat gandurile si mi-au intunecat amintirile. Nu mai puteam vedea nici macar zilelele innorate sau noptile fara luna, din amintirile vietilor pierdute. Ma gandeam la soare si-l vedeam negru, inconjurat de noaptea uitarii.
Mi-au mai lasat pentru o jumatate de clipa pipaitul si am simtit pentru ultima oara tot ceea ce am atins sau am ezitat sa ating de-a lungul vietii, presiunea aerului in alveolele pulmonare, tropaitul gripei in sangele infierbantat, buzele fetelor nesarutate si parul nemangaiat vreodata. Am simtit apoi gusturile de care nu avusesem parte vreodata, diabetul si fierea si sarea oceanului mi-au invadat mintea. Si am baut sangele oamenilor ce nu-mi erau simpatici, si am gustat din carnea lor si mi-a placut, cu atat mai mult cu cat stiam ca nu am voie si ca e contagiasa, balonandu-ma cu visele lor mincinoase… Nu mai savurasem niciodata otrava, desi mi-am dorit intotdeauna sa fiu paharnicul regelui !
A avut noroc de data asta, spuse un nas mare cu o lanterna in mana, duceti-l la Reanimare…
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Dizolvare in neant (coma), si revenirea.
Bine spuse! |
|
|
|
Postat
de catre
Constantin Vlad Nistor la data de
2009-02-06 17:22:32 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Astept cu sufletul DEOPARTE un alt produs original al "reanimarii tale". Repet, GENIAL! |
|
|
|
Postat
de catre
Loger Dana la data de
2009-02-05 23:21:56 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Cum e sa mori cand stii ca o sa te trezesti mai viu decat ai murit? |
|
|
|
Postat
de catre
Loger Dana la data de
2009-02-05 22:12:39 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Norocul sa...nenorocul asta
Oricum, s-a nascut a doua oara, dar s-a nascut constient! |
|
|
|
Postat
de catre
Loger Dana la data de
2009-02-05 21:51:20 |
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Cel putin la fel de bun ca materialul anterior. Ar fi bine sa avem toti norocul asta...Surprinzator de vindecator! |
|
|
|
Postat
de catre
Loger Dana la data de
2009-02-05 21:46:05 |
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23931 |
|
|
Comentarii:
120070 |
|
|
Useri:
1425 |
|
|
|
|
|
|