PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
bedtime story... II Text postat de Alexandru Ionescu - ah, copii aceia... - Deodată - e iarnă. Abia a început Anul Nou şi cineva s-a gândit să ne arunce zăpadă în ochi. Sincer, eu aş fi preferat mai degrabă frigul să îmi aştearnă în casă un covor rece, în care să îmi înfăşor rugina din gânduri... Am şi uitat artificiile de Revelion. Îmi aduc aminte doar tunetul negru şi surd iscat în lobii urechilor odată cu acel „zero” absolut urlat din câteva mii de piepturi adunate în piaţa mare. Baloane care îşi iau zborul spre cer, artificii, aplauze, scena plină cu dom’ primar şi acoliţii etc. Am aşteptat, am trimis mesaj de bun-simţ cam la toată lumea de pe telefonul mobil, am zâmbit un picuţ în barbă (pe care am cam lăsat-o să crească, recunosc cu ruşine!) şi... cam atât. N-am mai rezistat şi m-am dus acasă. Pe jos. Oricum, taxiuri - ioc; toate aveau lampadar roşu. Acasă... Ceva de genul. Am încuiat uşa, am pornit măgăoaia de calculator, am pus muzică în surdină... nu colinde, nu le mai sufăr. Un picuţ de Domingo, rock, new age... Vasco Rossi şi alte specimene de-astea. Am mâncat un compot. Cu pâine. Patul în dezordine nu mă îmbie cu nimic, doar umbra unui vechi parfum stăruie ameţită. Ştiu că nu e reală, doar lenjeria am schimbat-o din mai şi până acum de o grămadă de ori. Poate doar obişnuinţa de a-mi face singur viaţa imposibilă. Sunt un plângăcios, da. Şi ideea de „dreams are for suckers” mi se potriveşte de minune. Nu-mi plac telenovelele dar aş fi un scenarist genial, vă zic! Am început chiar să vorbesc singur, pe două voci, de la o vreme. Diliu, ce mai. Nu am somn noaptea, în schimb dorm ziua (în general de la şapte-opt la şaişpe), fără jenă faţă de soare şi oamenii care îmi trec pe sub geam, fără griji... Îmi place întunericul, pot fi singur cu adevărat, singur cu resentimentele şi povara amintirilor fragede încă în memorie. Sunt într-o transă periculoasă, de parcă aş vrea, inconştient, să mă distrug metodic, bucăţică cu bucăţică. Dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă de nimic şi de nimeni. Nu... Te-am visat din nou. În ultima vreme - tot mai des mi se întâmplă. E atât de bine în vis, prea bine chiar, cu un singur amănunt - nu mai ai chip. Nu mai ai formă, nu mai ai consistenţă materială. Ţi s-au ofilit pare-mi-se şi aripile cu care te-am înzestrat - le-ai folosit doar o singură dată, când... De ce? Creierul meu urlă, iar şi iar, încorsetat într-o celulă de vid, în care nu au mai rămas decât culori amestecate cu furie titanică. E un castel în depărtare şi un cal alb. Norii sunt verzi. Cerul îşi permite să glumească cu nuanţe de ocru şi roşu şi mai deschide când şi când un ochi căprui, fără gene. Pădurile arse de timp fumegă ameninţător dar ajunge să ating câte un ciot cu degetele şi acesta se fărâmiţează umil. Calul fuge în reluare, nechezând. Şi brusc, mă doare capul. Mi-am făcut o urmă de toată frumuseţea pe frunte cu ceasul de la încheietura stângă. Nu mi-a păsat mie prea des de timp. Acum m-a însemnat. Casc fără vlagă şi privesc prin penumbră orele. Maşinăria infernală nu mai merge. Mi-e somn. Mi-am pierdut şi inelul pe undeva prin zăpadă, nici n-am simţit. Da, inelul „pereche” pe care îl tot treceam de pe un inelar pe celălalt şi retur. Cum am ajuns în pat, mă depăşeşte. - Tot nu dormi? - Nu pot. Mi-e atât de somn, dar nu pot. O mână mică se iveşte din întuneric şi îmi adulmecă obrajii, cu o blândeţe aproape ireală. Îmi întredeschid buzele şi îi cuprind degetul mic, absorbindu-l. Ea chicoteşte încet şi ceva moale şi cald mi se lipeşte de umărul stâng, umezindu-l. Mâna coboară spre piept şi mă zgârie uşurel cu o unghie bine îngrijită (nu ca ale mele, roase din toate unghiurile posibile). Un strop de sânge luceşte vesel. - Te doare? - Nu. Pauză. „ Secret Garden - Serenade to Spring”. Pauză. - Nu mă mai doare de mult. Dar mă uimeşte şi mă apasă neîncetat toată zarva asta creată în jurul unei iluzii. Iluzia unei insule imposibil de atins de la doi paşi. Atât mă despărţeau... DOI. PAŞI. - Totdeauna lucrurile cele mai apropiate sunt şi cel mai greu de atins. Învaţă asta, cât mai repede. - Ai dreptate. Dar nu mă pot obişnui încă cu... golul pe care l-a lăsat. Oare asta e vocea mea? Parcă vorbeşte un cavou. - Povesteşte-mi. - Nu pot... Nu am forţă. - Halal mascul feroce. Cum îmi spui tu? - „cât timp sunt lângă tine, nimeni nu te poate atinge”. Şi tu nu ai putere nici măcar să striveşti o amintire, să o arunci la gunoi laolaltă cu toate amăgirile şi naivităţile pe care le-a creat în tine. Ba dimpotrivă, mătură ea cu tine pe toate podelele. Tu nu te maturizezi, te copilăreşti din ce în ce mai mult. Eşti piele şi os, uită-te la tine. Mintea ta nu mai gândeşte, stă acolo în cap degeaba şi mănâncă non-stop pepsi şi tot felul de sunete sinistru de lacrimogene. Acum înţeleg de ce nu îţi plac telenovelele - tu eşti una întreagă, şi nu îţi convine asta dar nici nu vrei să te desprinzi din povestea cu prinţul-broscoi în care joci rolul masculin principal. Tu vei rămâne tot timpul broscoi. Nu meriţi altceva. - Ştii cât de uşor mi-ar fi să las totul în urmă? Nici nu ai avea timp să respiri şi ai fi cu mine în faţa altarului, spunând un „da” emoţionat. Am trăi frumos, iubindu-ne, am avea copii, şi altele. Însă... mi-aş pierde pentru totdeauna sufletul şi identitatea. Aş deveni una cu masa informă de carne de tun care se naşte, se reproduce şi moare cu zâmbetul pe buze, cu datoria împlinită. „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”, parcă? - Ah, şi dumneavoastră, fiinţă superioară, aspiraţi să savuraţi nectar cot la cot cu filozofii şi artiştii irepetabili şi neînţeleşi, să înţeleg... Plecăciuni, maestre! - Nici vorbă... doar că... îmi doresc ceva ce e greu de obţinut, mai ales în situaţia în care sunt acum. Vreau să simt o emoţie căreia i-am uitat de mult gustul. Crezi în iubire-la-prima-vedere? - La asta se rezumă totul? Mi-e milă de tine. Aşa ceva nu există, doar dragoste-etc. - Nu mă înţelege greşit. Am spus - iubire. A te îndrăgosti e uşor, a iubi - e mult mai greu. Dar cel mai greu e să trăieşti singur cu sufletul pulbere şi să numeri anii cum se prefac în cenuşă pe chipul tău. - Deci asta simboliza pădurea aceea... Nu-i rău. Continuă. Poate iese totuşi şi ceva bun de aici. - Deci nu am de ales... Adică am, dar nu vreau. Fie uit tot şi o iau de la capăt şi în cazul ăsta se şterge instantaneu şi iremediabil tot ce am avut mai frumos, fie continui în stilul ăsta şi mă autodistrug. Aş vrea să... mor, dar nu în modul acela la care probabil te gândeşti. M-aş putea împăca cu gândul dacă ar fi ceva inevitabil, dar să fac eu ceva în privinţa asta - niciodată. Acum o altă mână m-a cuprins de gât, la fel de delicată ca şi prima. Mă strânge totuşi cam tare... - Ştii, am greşit puţin. Nu eşti o telenovelă. Te asemeni tot mai mult cu... cum le zice... dulcegăriile alea japoneze... ah! Lapsus... nu cred! Eu! Lapsus! - Cultura manga. Secţia: de dragoste. - Da!! Exact. La ce te-ai uitat cât ai fost mic? - La Sailor Moon. Şi nu eram mic, eram clasa a şasea - a şaptea. Fiecare episod. Aproape am plâns (nu, mint, chiar am plâns puţin) la sfârşitul primei părţi, când au murit toţi şi apoi au reînviat dar nu se mai cunoşteau deloc. Tragedie. Cel mai mult îmi plăcea de Sailor Mercur - deşteaptă şi blândă. Ideală... Ce ochi avea! - Quod erat demonstratum. Sunt un geniu. Mă rog, o genie... - Crezi că... - Absolut. Ar trebui să plâng acum de ciudă? Bine că glandele lacrimale refuză să îşi facă datoria. Am rămas însă fără voce. Unghia din piept mi-a atins o coastă. Nu doare. Nu aş putea să spun de ce. - Tu te joci cu degetele mele de la picioare? - Mai vezi tu pe altcineva în afară de noi? Nici măcar o furnică nu ai pe-aici. Pustiu! Mai lipsesc dunele de nisip. - Bleah. Să nu aud de insecte. Mă trec fiorii. - Aha. Nici măcar fluturii? - Nici! Bine că nu m-am născut broască - muream de inaniţie. - Scuze, te-am zgâriat puţin pe gât. Fără intenţie. - Nu eşti vampir, nu? Parcă aştept să se repeadă la mine două rânduri de dinţi ascuţiţi, care să mă sfâşie. - Nu... Încă. Şi cu un zâmbet enigmatic se ridică în cot, privindu-mă cu ochii ei verzi, strălucitori. - Îmi plac, oftez. - Ştiu. De ce crezi că mă uit la tine atât de lung? Ştiu că îţi plac. Ce vezi? Cred că mi-au ieşit ochii din orbite într-un mod tare amuzant, pentru că se pune pe râs cu o poftă de neoprit. Mă molipseşte. Încerc să îi astup fiecare răsuflare cu un sărut dar se eschivează destul de des şi râde în continuare. Până la urmă se opreşte şi mă muşcă de nas şi de buza de sus. - Cât e ora? întrebă. - Aş vrea să ştiu şi eu dar mi s-a oprit ceasul. Nu mă ridic după telefon pentru nimic în lume. E cald aici, lângă tine. Mă simt în siguranţă. Brusc, parcă s-a întristat, dar mă strânge în braţe mai tare şi se lipeşte iarăşi de mine. - Ce s-a întâmplat? Am zis ceva rău? - Nu... Mi-am amintit ceva... supărător. Nu mare lucru, îţi spun mai târziu. - Hm. Bine. Unde eram? - Păi, te întrebai dacă eu am treabă cu degetele tale de la picioare şi eu nu mai găseam pe nimeni în afară de noi doi pe-aici. Şi m-am uitat cu atenţie, jur. - Bine, bine. Te cred. Unde eram? - Ăă... în pat. Unde suntem şi acum. - Ce ai vrea să văd? - Unde? - Păi, m-ai întrebat ce văd în ochii tăi. Ridicând puţin din sprâncene, mă scrutează atent. Capul e puţin aplecat pe un umăr. Dreptul, parcă. - Deci? O buclă de mătase neagră i se odihneşte pe frunte. - Ceva... verde. Uh, sunt atât de neîndemânatic. Un poet sau un donjuan ţi-ar spune că ochii tăi ascund marea fremătând de viaţă, câmpii mirosind a vară, renaşterea... Dar nu sunt decât un amărât de copil întârziat, cu idei puţine. Cu ce aş putea să te surprind? - De ce faci aşa? Întotdeauna vrei să surprinzi. Cauţi nume şi descrieri complicate lucrurilor simple, în faţa cărora uneori trebuie să taci şi să le admiri şi atât. De ce? S-a sprijinit cu capul în palme pe toracele meu şi mă priveşte cu seriozitate şi sinceritate. Alene, se aplecă şi cu vârful limbii culese picătura aceea de sânge care s-a întunecat la culoare şi consistenţă de ceva vreme. Imediat, o alta apre în loc. Acum pot să îi simt şi respiraţia caldă pe piele. - Eşti minunată. Asta e destul de simplu şi cuprinzător? - Nu te grăbi... E ora cinci fără zece. - De unde ştii? Ceasul de pe perete a început deodată să ticăie. Mda... - Tu ai şi uitat de el, nu? Şi începu să plângă. - Ce e? Ce s-a întâmplat? - E timpul... - Pentru ce? S-a ridicat în genunchi deasupra mea, cu un suspin scurt. Aproape pot să îi simt fierbinţeala lacrimilor. Una mi se stinge sfârâind pe abdomen. Ustură. Încerc să mă ridic dar si-a înfăşurat părul negru şi lung în jurul meu, blocându-mi orice mişcare. Iar ochii i s-au prefăcut în lumină. - Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Dar e inevitabil. Dormi... te rog... Dormi. Nu vei simţi nimic. Îţi promit... Unghia ei incredibil de îngrijită îmi atinse inima. Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23932 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE