PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
bedtime story... I Text postat de Alexandru Ionescu - unde sunt copiii de altădată... - - eşti un înger, cumva? - ...nu îmi plac îngerii, sunt aşa, impersonali... arată-mi unde ai văzut tu un înger zâmbind (în afară de icoane şi filme şi cărţi, dar ştii cum sunt astea). de unde ştii că POT să zâmbească? şi la ce le folosesc aripile? nu se pomeneşte nicăieri că datorită lor pot zbura. poate sunt mai uşori sau mai grei decât aerul, după plac. hm?... şi încă... - gândeşti prea mult. crezi că e sănătos? - ce ai zis? vino încoace! amu ni! trecem peste bătaia care a urmat, spun doar că totuşi am ieşit cu mai puţine vânătăi decât un kickboxer îndrăgostit lulea, a cărui iubită e în primul rând la un meci. apoi a golit o trusă întreagă de machiaj pe faţa mea ca să mă facă să arăt... uman. cât de cât. - ieşim la plimbare? ca să te mai răcoreşti. - sunt destul de răcorită... şi cu un zâmbet şugubăţ începu să se îmbrace. o admir, vai mie! - scuze că te întrerup... ăă, de obicei faceţi aşa? - cine? ce? - voi, femeile, când sunteţi... dezbrăcate. începeţi să puneţi pe voi întâi cizmele? nu că nu arătaţi sexi dar... auuuu! aau! u! mi-a pus un picior încălţat pe piept şi scormoneşte în el fără grabă, metodic, cu tocul-cui din dotare. am uitat să menţionez, eu sunt pe covor, de unde ea tocmai s-a ridicat. nu ştiu ce caută. nu am nimic ascuns pe nicăieri, sunt inocent ca un prunc. - unde vrei să ajungi cu tocul? - îţi spun când ajung... hei... nuuu! am şi eu armele mele... în spatele genunchiului se gâdilă tare. şi a făcut greşeala să îmi spună asta cu ceva timp în urmă. sunt un profitor, da... scăpat din strânsoare, mă ridic repede, până să apuce să mă pironească cu altceva, o prind de mijloc şi o rotesc puţin prin aer. poc! poc! bum! vaza cu flori, veioza şi trepiedul pe care e aparatul foto s-au transformat în OZN-uri (obiecte zburătoare neidentificate), apoi (gravitaţia, bat-o vina) în OSGR-uri (obiecte sparte greu reconoscibile). ea se uită în jur cu teamă şi regret. - vezi ce-ai făcut? lasă-mă jos. o las... în pat. e goală. şi cu cizmuliţe negre. mă scurg lângă ea, cu intenţii nu tocmai onorabile dar mă ciufuleşte uşurel cu un zâmbet, cu mâna palidă şi moale, şi toată vlaga îmi dispare din trup. strângându-se la pieptul meu, nu uită să mă urecheze puţin... - aş putea să mă topesc, gângureşte. - nu te topi. mergem la plimbare. - e ora unş’pe! noaptea! - o oră ideală pentru aşa ceva. - e frig afară! - te îmbraci gros. şi de altfel, eu ce păzesc? - e bau-bau! - dragă, când mă vede se sperie... pufni în râs, gândindu-se probabil la ceva monstruleţ care o ia la goană cu coada la subţioară când mă vede, aspru ca stâncile... deşi expresia „ai noştri, ca brazii”, nu mi se potriveşte; ba dimpotrivă. mai degrabă să am ceva dintr-o salcie plângătoare; un pui de salcie plângătoare, mai precis. - ai grijă de mine? parcă s-a mai înmuiat. - promit. afară ninge liniştit şi (nu, nu arde niciun foc în sobă) e chiar frig. un motan zgribulit ne taie calea şi miorlăie întrebător. mieunăm şi noi, pe două voci, total asimetric. pisicul fuge înspăimântat, uitându-se scurt în urmă: oare ce prădători mai sunt şi iştia? - unde mergem? - sus, pe deal. - brr... vreo şansă să mă duci în braţe? uite ce frumos ştiu să zâmbesc... şi prinzându-se de umerii mei, mă sărută apăsat şi lung. buzele îi sunt crăpate de ger, nasul rece. dar nu se compară cu toate plajele însorite ale emisferei sudice. - ăsta a fost zâmbet? mă întreb atunci cum arată un pupic de-al tău... - asta numai acasă pot să îţi arăt, îmi face ea cu ochiul. - ok, pofta în cui adică... cerul pare că nu mai oboseşte. fulguie mărunt, interminabil. cred că toată zăpada s-a adunat aici, unde până ieri nu văzusem aproape nimic decât asfalt. - am obosit. şi mă priveşte plină de speranţă, cu mâinile înfipte adânc în buzunarul meu drept. bine-nţeles că şi-a uitat mănuşile, dar nu mi-ar fi spus pentru nimic în lume să ne întoarcem. cică aduce ghinion. iar ale mele sunt prea mari, zice ea... hm. - acuşica ajungem. încă nişte trepte... aşa. uite o bancă. - nu aici, mai sus. lângă soclu. - ... - uite şi o bancă curată. se smulse de lângă mine şi se întinse pe lemnul rece. - asta e a mea. tu - să îţi cauţi! - bine... dacă vrei să îngheţi singură... m-am întors cu spatele doar de o secundă şi deja e lângă mine. orice atlet ar fi gelos, cred. mă trage de mânecă, sfioasă şi serioasă. o urmez, supus ochilor ei de cristal neşlefuit, care taie orice împotrivire, în orice situaţie. se ghemuieşte lângă mine iar eu îi iau mâinile mici într-ale mele, suflând uşor aer cald peste ele. închise ochii, afundându-se în gulerul de blană din nu-ştiu-ce-animal. - mi-e frig... ia-mă în braţe. - şi când ţi-am spus să te îmbraci şi mai gros, nu m-ai ascultat. ar trebui să te las să îngheţi... but i am kind... - şi eu... şi de aia, în loc să îţi cer haina, mă mulţumesc să mă ţii în braţe. şi râsul ei se dezlănţui, spărgând clarul rece al nopţii şi vreo câteva felinare mai slabe de duh, care bombăniră în surdină. măcar mi-a acceptat mănuşile. - ce ziceai de îngeri? - eu? aa, ziceam că sunt... inumani. şi reci. - deci să presupun că nu eşti unul dintre ei. - nici vorbă... eu sunt un drăcuşor. cu corniţe. - nu-s de la mine! - bine, bine... ştiu asta. nici nu ai îndrăzni. drăcuşorii sunt ştrengari, ştiu să glumească, să ne facă să râdem. nu ştiu cine spunea că râsul îl avem de la ei... - da, dar cu toate astea sunt răi. în Biblie cel puţin doar chestii nashpa fac. - ţi se pare că eu sunt rea? - păi, mă duci încetişor spre pierzanie de fiecare dată când mă priveşti. şi nu ştiu dacă asta e răutate sau sunt eu prea slab de... înger. ha! - extremele se atrag... îngeraş. - bine, împieliţato... - vrei să zici ‚îmblănito’. - tot aia! trei minute de ger. - mă tot întreb, de ce a trebuit să fie şarpe... - hăă?! - adam şi eva... pomul... şarpele... - aha... interesant. continuă. - de ce a trebuit să fie un şarpe? mie îmi plac şerpii. nu putea să fie un... păianjen? ăia-s urâţi de tot! - păi, şarpele personifică viclenia, parşivenia, uită-te numai la ei cum se strecoară, neauziţi şi ne-simţiţi. iar când îi vezi, e prea târziu: fie te otrăvesc, fie te strâng până îţi iese creierul pe nas. - dar mie îmi plac... - da... păi, abia ai spus că eşti un drăcuşor, aşa că e normal. - zici tu? - nu, tu ai zis. - no, bine... asta însă nu schimbă nimic. uită-te tu la câţi şerpi buni există şi câţi feţi-frumoşi le datorează viaţa şi cosânzenele. - îhîm... uite-l şi pe pe moş crăciun... - unde? au... daa... un drăcuşor decăzut în zăpadă, care se uită îmbufnat la mine şi strâmbă din nas şi parcă-parcă scoate abur pe urechi... - hai sus. ţi-au îngheţat şi urechile... gluga unde e? - me and myself hate u sometimes... acasă... şi mă priveşte ca un şcolar care a luat o notă mică. - gluga... „acasă”. mănuşile... „acasă”. bine că te-am convins să nu te tunzi scurt, că acuma rămâneai şi fără urechi. una cădea pe drum încoace, cealaltă la întoarcere. - de ce faci discriminare? poate cădeau amândouă... - of... nu am viaţă cu tine... - cum să nu? „dead man walking” se aplică doar condamnaţilor la moarte. şi nu există zombie. vreau să spun, nu de-ăia cu care ne sperie filmele de groază. ce să mai zic... e foc şi găseşte replică la orice. „replici deştepte” care ne plac amândorura. mă lasă cam des fără cuvinte, totuşi. trebuie să fac mai multe rebusuri. din nou zâmbeşte. cu gura, cu obrajii, cu ochii. până şi mâinile ei ştiu să zâmbească. e conştientă că nu am nicio şansă să mă împotrivesc când face asta. ştie bine... i-am spus-o chiar eu de atâtea ori, îi simt surâsul în fiecare os şi în fiecare muşchi. nici sclavii antici nu erau atât de supuşi, se mai răzvrăteau uneori. se desprinse uşor de lângă mine şi mă îmbie... - hai acasă... ia stai! - ce? uf, mi-ai rupt spatele. - cineva a făcut aici un foc, uite... un petec de zăpada lipsea lângă soclul statuii şi o mulţime de chibrituri arse erau împrăştiate pe jos. unul încă fumega. - oare ce au sărbătorit aici? şi cine? - gândeşti prea mult. crezi că... - să nu începi... nu mai am farduri să îţi repar faţa din nou. mi-e dor de patul nostru cald... e destul de mers până acasă dar suntem împreună, ca de fiecare dată. suntem doi... şi noaptea ne pierde în îmbrăţişarea sa rece şi întunecată. * * * - la ce te gândeşti? - la tine. - ce frumos... mulţumesc. eu cred că am să adorm şi... nu mai am chibrituri, micule prinţ. - iar eu nu mai am nimic de vânzare. aş vrea să te cuprind în braţe, chiar dacă sunt de plumb. culcă-te. am să dorm cu tine dar... e prea frig şi nu ne vom mai trezi dimineaţă, ştii asta. - nu îmi pasă. chiar nu îmi pasă. vreau doar să fiu cu tine pentru totdeauna. rândunelul căzu mort, cu aripile desfăcute, ca o cruce întârziată. - sărmanul... oare ne va primi cineva sufletele îngheţate? întrebă în şoaptă fetiţa. şi închise ochii. - sunt sigur... şi glasul statuii tremură. - măcar de dragul tău... Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   multumesc :) a LEX   Postat de catre Alexandru Ionescu la data de 2008-04-01 20:10:36               Lăsasem un semn aici, se vede că n-a avut loc cineva de el. Ce lume...   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-04-01 19:25:16               Frumoasa proza. Mana sigura, ferma. Poate doar finalul e usor patetic. Sau e doar o impresie. Ai un typo: recognoscibile. * Liviu Bordas   Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2008-04-01 09:39:46	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23932 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE