FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Maria Prochipiuc
Motto :

''Ce s-au ales din douã vieþi?
O mânã de cuvinte,
Cãror abia le-ar da un preþ
Aducerile-aminte...''

Trãim un timp irepetabil, trecãtor prin aceastã viaþã, stãpânitã de marile umbre ce au dat strãlucire Iaºului. "Ca ieºean, nãscut ºi crescut aici, mi-am iubit, poate mai mult decât alþii, oraºul ºi am citit, ºi am cules tot ce mi se pãrea a avea atingere cu ceea ce a fost sau ceea ce mai este fosta capitalã a Moldovei."

Ne întrebãm astãzi: Ce ar fi fost sau ar fi Iaºul fãrã Eminescu? Sunt întrebãri care nu aºteaptã rãspuns. Ei Iaºul e un loc sfânt, un loc unde vii ca un pelerin. Cu ce vii? Cu ce ai! ªi dacã n-ai altceva de dat, vii cu sufletul în mânã. Dacã ajungi aici, unde poþi poposi? Dacã treci pragul Iaºului te simþi ca o verigã din lanþul de verigi care reprezintã istoria omului celui bun din tine... poþi poposi oriunde!

Universul ieºean îºi etaleazã frumuseþea sub razele plãpânde ale soarelui de ianuarie... Dacã parcurgi drumul pe urmele lui Eminescu, natura parcã îºi schimbã straiele, iarna geroasã se topeºte în primãvarã, primãvara în varã,... iar toamna trece din nou în iarnã... scene pe care nu le poþi vedea decât cu ochii minþii. ªi pentru a intra în atmosfera celor ce vreau sã vã spun vã invit sã urcãm împreunã dealul Copoului, ca acolo pe-o bancã sub un tei bãtrân de poveste, îmbãtaþi de florile cristaline de gheaþã sã ascultãm ºoptele frunzelor deja cãzute despre o dragoste nemuritoare – Veronica ºi Eminescu.

Mã întreb oare ce-a îndemnat-o pe Veronica sã se apropie de Eminescu: dorinþa de aventurã, interese materiale, gloria sau vanitatea ascunsa de a deveni muza ºi confidenta unui poet pe care-l bãnuia mare? Aceeaºi întrebare poate fi adresatã ºi în privinþa lui Eminescu, de ce i-a acordat prietenie Veronicãi ºi nu altei femei? Aceste rãspunsuri le gãsim nu departe de noi, ci undeva, aºternute sub praful vremurilor... "dulcea mea amicã, nici tinereþea, nici frumuseþea ta, nici virtuþile sufleteºti, nici graþiile fizice nu au fost cauza acelei simþiri care a aruncat o umbrã adâncã asupra vieþii mele. Eu nu cutez sã-i dau nume ºi nu i-am dat nicicând". El a iubit-o pe Veronica fiindca nu i-au trebuit mai multe viori pentru a crea o melodie nemuritoare.

Veronica este prima femeie ºi singura care l-a iubit pe Eminescu, sesizând înaintea altora profunzimea geniului sãu. E cea care ºi-a înfrumuseþat nopþile cu vibraþii tainice ale cuvintelor, încercând sã le adauge noi frumuseþi... "Eminescu al meu, singurul ºi unicul obiect al dragostei mele, singurul ºi unicul motiv al durerii ºi fericirii mele... dacã între mine ºi tine e dragoste, noi trebuie sã binecuvântãm împreunã ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sã primim cu inimã bunã o clipã de fericire pe care ne-o dã fatalitatea cu toatã ferocitatea ei rãzbunãtoare."

Apropierea dintre Eminescu ºi Veronica o mãrturiseºte chiar poetul: "Douã inimi a mea urâtã ºi a ta albã ºi subþire... s-au strâns într-o strofã de zece degete." Cum putea oare Eminescu sã nu iubeascã o femeie... " plinã de viaþã, plinã de farmec, dansa perfect ºi avea o voce superbã. În societatea aleasã pe care o vizita, din cauza acestor calitãþi superioare, fãcea umbrã întotdeauna în jurul celorlalte femei."

Uvertura dragostei începutã în timpul petrecut la Viena de cei doi a fost purã ºi neîntinatã, abia dupa moartea lui ªtefan Micle, Eminescu îi scrie pe nume marturisând cã "e întâia oarã cã-þi scriu pe nume ºi cutez a-l pune pe hârtie – nu voi sã-þi spun, dar tu nu ºtii, nici nu poþi ºti cît te-am iubit, cât te iubesc. Tu nu m-ai fãcut fericit, ºi poate nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai fãcut nici atât de nefericit, încât sã mã nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu, privirea ta le-a scos la lumina zilei... Am înþeles cã un om poate avea totul - neavând nimic, ºi nimic având totul."

Veronica Micle l-a iubit pe Eminescu cu o iubire febrilã, completã ºi nimicitoare, aºa cum rar se vede pe pãmânt, sentimentele nu sunt ascunse, se manifestã scriindu-i tot ce fiinþa sa simþea "... de ce mã laºi sã cerºitoresc în aºa mod fiinþa ta? - cînd fãrã multã cheltuialã tu poþi veni..."

În momente de neliniºte, când între ei au intervenit suspiciuni, Veronica a ºtiut exact sã mãsoare dimensiunea iubirii pe care i-o purta poetului... "Tu ºtiu cã eºti supãrat pe mine, dar mai ºtiu ºi alta... îndatã ce vei citi scrisoarea mea... voi fi iertatã de tine mãcar mai târziu".

Nici Eminescu nu se dezice sentimentelor pe care le poartã "...atunci când sunt descurajat ºi sãtul de viaþã, te-am rugat, femeie dulce ºi fermecãtoare, sã ierþi cã am îndraznit a te iubi, sã ierþi cã am aruncat aceastã umbrã de mizerie asupra vieþii tale, care... trebuia sã fie veselã ºi luminoasã... mi-ai dãruit o razã de fericire ce n-o merit... Eu din partea-mi te asigur de un lucru, eu nu te voi uita niciodatã. Tu ai fost ºi eºti viaþa mea, cu tine s-a început ºi s-a încheiat, ºi dacã nu trãiesc pentru a gândi la tine, nu am la ce trãi... Nu voi iubi niciodatã o altã femee ºi tu rãmâi în mintea ºi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieþii mele, singura mea aspiraþie, ºi viaþa cu tine, singura mea speranþã... Te sãrut dulce, femeea mea iubitã ºi dragã, ºi dacã, dupã toate cele zise, tot poþi sã mã mai iubeºti, iubeºte-mã, dacã nu, dã-mã uitãrii, dar nu crede cã vreodatã te voi uita sau voi înceta a te iubi."

Lacrimi de sânge s-au prelins pe frunþile lor sfidând nimbul nemuririi atunci cand poetul în suferinþã fiind îi scria: "Ar fi o zi de sãrbãtoare, ar fi o mare plãcere cã sã vii sã mã vezi unde sunt bolnav, ºi din minut în minut îmi aºtept sfârºitul"... , iar Veronica poartã în ea chipul neîntinat al poetului: "Sã pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta, / Încetul la o parte ºuviþele le-aº da, / Seninã sã rãmâie, curatã ca un crin, / icoana de iubire, la care sã mã-nchin."

Nãscuti în acelaºi an, 1850, au pãrãsit lumea tot în acelaºi an, 1889. Chiar ºi timpul i-a unit în veºnicie. Douã fiinþe formând un singur simbol. Poate nu întâmplãtoare erau cuvintele lui Eminescu pentru Veronica: "de acuma m-am învãþat minte ºi nici nu mai trãiesc nici nu mai mor fãrã tine", o dragoste dincolo de legile pãmântene.

Pe Veronica n-o poþi privi decât aºa cum privim o noapte înstelatã (dar câþi dintre noi ºtim sã privim o noapte înstelatâ?) ... o dulce umbrã , trecãtoare prin viaþa unui mare poet , înseninându-i amãrâtele zile , a pãstrat parcã o blândã aureolã a prieteniei ºi jertfei, iar cele douã destine s-au împletit ºi s-au întâlnit undeva dincolo de coloana infinitului...

Trecand odata pe drumul nemuririi mi-am îndreptat paºii spre "Mormântul genialului ºi nefericitului Eminescu, care a avut o soartã mai bunã decât a poetului. Mâini pioase îl îngrijesc; necunoscute îi aduc flori; odatã am gãsit buchete de viorele, presãrate aºa, pe þãrânã, încât sã alcãtuiascã
cuvântul:
V E R O N I C A."



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Frumoasa si convingatoare aceasta evocare sentimentala, venita la o zi mare, la aniversarea nasterii poetului.
Amintirea povestii de iubire, despre care secolele vor mai vorbi, vine sa ne arate ca, desi traim niste vremuri kafkiene, caragialesti, orwelliene, iata, mai avem o sansa, refugiul in Eminescu.
Un dor nebun de Iasi m- a cuprins ...
Felicitari si multumiri, Maria !
 
Postat de catre Nicolae Alexandru Isaia la data de 2004-01-15 19:42:55
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23823
Comentarii: 120256
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE