Am fost poet odată...

Am fost poet odată... şi am sudat în boltă
Cu electrozii coastei devreme-naripaţi;
–Pereţi retorici, iubi, doar pieptu-mi vă dezvoltă,
Când fruntea vă izbeşte, de ce mă atacaţi?
Abandonat de vrere şi adoptat de vise –
Doar astfel agonia mai poţi să o măsori.
Pe undele pierdute şi ţărmurile-nchise
Ce simplu-i podul palmei când ştii să te strecori.
Amnezică nălucă cu monturi perforate,
Sunt ultimul isteric şi ludul cel dintâi,
Păşeşc prin dinţii fricii s-ascult de încă bate
Călcâiu-nchis în suflet şi sufletu-n călcâi.
În scaunul electric al cerurilor arse
Cât de sublim sfârşeşte sudorul. –Nu mă crezi?
De ce mă strânge albul cu mânecile-ntoarse?
Eu sunt Poetul! Iubi, de ce mă injectezi?

Încercări filosofice

Fiecare om are dreptul de-a căuta fericirea prin altul şi datoria de-a afla suferinţa prin sine.

Noi vorbim despre moarte, ea tace despre noi.

Limita gândirii este principiul.

Cu siguranţă există ceva mai înfricoşător decât moartea – uitarea.

Ura este mai statornică decât iubirea.

Cea mai reuşită glumă a umanitaţii este morala.

Să nu fii întreţinut de iubire ci să întreţii iubirea – iată dificila sarcină a fiecăruia.

Durerea se desăvârşeşte doar atunci când nu se mai poate plânge.

Când se arătă cu degetul, se strânge pumnul. Nimeni nu vrea să-şi piardă integritatea.

Mişcare, mişcare, mişcare. Oameni, încotro?

Viceversa

Lunea abia făcuse ochi. Şi, ca de fiecare dată, de sub pleoapele ei, parcă tot Iaşiul inundase Podu Roş închegându-se în acei treizeci de metri pătraţi din faţa staţiei de autobuz. Metastaza lui ianuarie, eterna oră fixă şi euforia secundarului îl calcă lesne în picioare pe Aristotel cu tot cu etica lui şi, implicit, îmi linişteşte şi mie orice pornire sau deprindere civică. Inferenţa-i simplă –ori calc pe oase ,fără discernământ, ba chiar cu nesimţire, ori deger cu simţire şi nu mai ajung nici să mă iscălesc pe foaia de prezenţă a seminarului constipat în antipatia profesorului.
Cu preţul încasării unui ultim cot perfect plasat în splină, prind şi-n dimineaţa asta un loc pe buza ultimei trepte a unui 28 deşelat. Uşile se închid mulându-şi graţios profilurile cauciucate pe spatele meu iar vocea feminin robotizată din difuzoare, enervant de calm, anunţă: „urmează staţia Sala Sporturilor!”... unde, bineînţeles, nu coboară nimeni. Deci, nu urcă nimeni.

„Hotel Moldova!”. De data asta, vocea-mi pare impertinentă. De parcă n-aş sti. „Acu-i momentu’”, îmi zic. Aici se întâmplă cel mai pronunţat schimb de călători. Hora înaintează circular printre sfinţi si dumnezei, arhangheli şi cristelniţe, organe şi destinaţii mamare. Eu, ca un veritabil motan, îmi unduiesc toate extremităţile şi, în sensul invers giratoriu al horei, reuşesc să ajung din gura uşii în fundu’ autobuzului. Primesc cu îngăduinţă gentila bară metalică sub coaste şi-mi proptesc ochii, platonic, în doi centimetri de geam liber. „Urmează staţia Hotel Europa!”
”Nu zău!”

Apelând cu disperare la toată voinţa, reuşesc să-mi dezmorţesc capul înclinându-l în stânga. E cert, a fost doar o nevoie fizică deoarece priveliştea de-acu’ e mult inferioară bucăţilor de clădiri alergând dinaintea peticului de geam. În raza privirii mele sărace, sprijiniă de compostor, o bătrână cu părul vâlvoi şi baticul în mână. Pesemne i-o fi fost smuls de îmbulzeală. Îsi trece lent mâna peste obraz. Şi din nou. Oftează... a uşurare parcă. În dreapta, lipit cu pieptul de umărul băbuţei, un tinerel cu privirea fugară, vicleană, închis la ten, mestecând gumă cu gura deschisă. Dacă la ora aia aş fi avut încă vreun strop de civic în mine, l-aş fi numit rom. Aşa...
Privind în ansamblu singurul tablou pe care-l puteam vedea, mă încolţea o idee. Parcă erau victima şi călăul într-un film prost, regizat, fireşte, de-unu de pe la hollywood. Judecând după faptul că...
„Urmează staţia Bucegi!”
Şi s-a dus dracu’ raţionamentul meu.

Între Bucegi şi Spital Sfântu' Spiridon am încercat să urmăresc fără să fiu turnat cum se desfăşoară chestia asta despre care tot auzisem, dar al cărei martor nu fusesem niciodată. Mă prinsesem de fază atunci când am surprins, într-un mod norocos, şi portofelul şi uitătura complet dezinteresată a călăului. Apoi mi-a fost uşor să-i descopăr trăsăturile, gesturile şi postura ce dezveleau o experienţă accentuată în domeniu. Ultima întrebare careia nu-i perforasem învelişul era „când”. Mă rog, penultima. Ultima era „cum”. Când vocea anunţă, de data asta mai melodios, „Urmează staţia Piaţa Independenţei” astfel dându-mi seama că autobuzul se va goli considerabil, am ştiut că voi afla curând. Şi am ştiut că nu voi interveni. Îmi lăsasem spiritul etic la îmbarcare.

„Piaţa independenţei!”.
Totul a decurs mult mai simplu decât m-aş fi aşteptat. Fiind sub influenţa amintirilor cinematografice, m-am aşteptat la un întreg ritual ingenios. Dar nu a fost aşa. O bruscă împiedicare, o aterizare în pieptul victimei, un „scuze, mamaie!” piţăgăiat... şi portofelul îşi pierdu respectul aflându-şi noul stăpân.

Mă uitam evaziv la biata fiinţă mai sărăcă c-un portofel. Nicio tresărire. Nici o bănuială. Doar un oftat şi-o destindere a muşchilor feţei după ce autobuzul se mai aerisi. Brusc, eram vesel. Nici vocea care anunţa „Universitatea” nu-mi perturbă această stare. Am coborât aruncând o ultimă privire victimei şi, ajuns pe trotuar, am dat drumul rafalei chinuitoare de râs. Pe retină îmi persista incă imaginea bătrânei sustrăgând portofelul tânărului, infofolindu-l în batic şi coborând ca o umbră din autobuz. Faţa tânărului mestecând gumă şi făcând baloane impasibil nu e nici ea de lepădat. O întreagă generaţie de pensionari tocmai fusese răzbunată. Deci nu-mi făceam prea multe mustrări de conştiinţă.


 

Îţi bat din nou, nebuno, poeticele stepe

Îţi bat din nou, nebuno, poeticele stepe
Şi-aceloraşi evlavii încep să mă repet
Încovoindu-mi firea spre a putea pricepe
Cum mi-ai învins tăria de-a nu mai fi poet.
Mă ferecă-aşteptarea în braţu-i de rugină
Cu fiece mileniu hrănind eternul ghimp
Tot astfel cum hrăneşte nevinovata vină
Schiloada amintire sculptată de răstimp.
Redă-mi al umbrei strigăt şi capătul speranţei
Ciopleşte-l cu tăişul trecutelor nevoi,
Adu-ne pribegia-n repaosul balanţei
Bârfeşte-mi de iubire bârfindu-ne pe noi,
Aţâţă-mi îndârjirea ispitelor răzbite,
Jertfeşte-te cu milă de vers când mă dezic,
Şi să ne laşi, nebuno, privirile unite
Când ne trezeşte somnul... neaşteptând nimic.

Învins

O gârbovită noapte în mine se coboară,
Îndoliate clipe mi se-odihnesc pe gât;
Îmi voi sfida suflarea pentru întâia oară,
Un rând mai tac, şi gata... mai mor un rând, şi-atât!
Păgân mă pierd în vraja delirului isteric,
Speranţe gătuite în măduvă trosnesc;
Târziu, sangvina matcă se umple cu-ntuneric
Şi oarbele icoane, în sânge, putrezesc.

Din ce în ce

Din ce în ce mai singur, mă îngrozesc pereţii
Ce suflu’ mi-l îndeasă din ce în ce mai des,
E clipa-aceea-n care se amăgesc poeţii,
Strivind imagini şterse, dar pline de-nţeles.
Vorbind de unul singur, din ce în ce mai tare,
Ne-ascult, ne tac cu pizmă, şi totuna îmi e –
Fiindu-ne aproape, ne-ndepărtăm, şi-mi pare
Că tu m-auzi de-acuma mai rar din ce în ce.
E-o linişte uitată pe-un petec de cărare
Ce scutură din pietre cântări ca la priveghi,
E-un vifor mov în vene din ce în ce mai moale,
Şi toate, toate-acestea îmi par doar basme vechi.
Să-naripez poema, să spânzur zburătorul,
Să mă împart în suflet cu visul unui sclav?
Din ce în ce mai sadic se simte călătorul,
Pereţii se-nnoptează din ce în ce mai grav.