Ierbar cu apusuri de soare

Mă prefac că te iubesc şi chiar te iubesc.
Îţi păstrez tâmplele-n palme
ca pe nişte flori uitate într-un ierbar de pistruiat –
unde toate-s lăsate în urmă.
Răsfoitul metalic al filelor subţiri şi galbene,
săruturile umede pe furiş de Dumnezeu,
întrebările care uneori ne-au desfăcut trupurile
în Iuda.

Mă prefac că te iubesc şi chiar te iubesc.
Până la acelaşi şi acelaşi apus de soare,
cu petale lungi ca nişte gene de prinţesă fandosită,
uneori ameţită de un amurg ce i se întinde pe degete
în toate culorile providenţei.

Nu mai ştiu de ce dar chiar te iubesc!

Cu tot cu început.
Cu tot cu sfârşit.

aport(mostra1)-pentru prietenii mei

motto: “şi va veni ceasul în care am să mă scutur de ei cum un câine lăţos
imediat ce atinge uscatul
după primul aport “


În noaptea aceasta îmi vine să mă gândesc la tine, Lilianne.
Cum îmi spuneai adeseori, printre dinţi,
că sunt plin de oameni. Peste tot oameni.
Sunt în fiecare celulă din mine. Ei. Oamenii.

Nu ştiu ce mi-a venit, dar aşa se întâmplă uneori. Noaptea.
Când gândurile sunt nişte bolovani care îmi sfredelesc creierii,
Când craniul meu devine mină.
Mă gândesc la tine. Cum cuvintele tale mă îmbibau de trupuri.
Îmi curgeau pe bărbie, apoi se prelingeau pe gât, reci. Pe piept
Ca nişte cuburi mari de gheaţă-ntr-un preludiu fierbinte.


În noaptea aceasta nu am somn, Lilianne.
Lacul din faţa casei e plin cu stele.
Aruncă-mi băţul!

tăcere orfană

desigur că nu îmi pot găsi liniştea, musette
în scurtă vreme, voi putea ajunge în ghearele tale
îmi vei acoperi podeaua cu sânge
de la plintă la plintă
ne vom rostogoli într-o luptă inegală
până când se va lăsa bezna

ne vom mai putea privi în ochi, musette ?
să nu orbim
să nu orbim, măcar

prin întunericul bufniţelor albastre aştept
începutul
într-o tăcere orfană
fără cer fără pământ cum suntem noi
e o linişte desuetă
care îndeamnă trecătorii
să-mi scruteze ferestrele
care mă face să mă întreb
dacă nu cumva o să îmi baţi iar în uşă
dacă nu cumva ai să mă ispiteşti ca de fiecare dată
cu aromele tale de flori sălbatice

şi afară se fac prinsori pre fericire…

am să-ţi deschid musette
am să te las să intri
fiindcă nu mi-a fost teamă niciodată
de uşi larg deschise
ci de slăbiciunile mele
în faţa cărora iată, îngerii aţipesc
în faţa cărora toţi stau cu ochii mari şi nu văd nimic
în faţa cărora eu visez mai frumos decât un copil
care se închipuie în mijlocul unei arene de circ

desigur că nu îmi pot găsi liniştea, musette
să nu orbesc
să nu orbesc măcar

amnezie

tot ce am învăţat despre mine
am uitat
dar o iau de la capăt cu oasele roşii
cu pământul verde
şi cu tine
am urme de nori pe tot trupul
şi nu mai ştiu
dacă am zburat cumva împreună
sau Dumnezeul a coborât
pentru o vreme furtunile iadului

tot ce am învăţat despre mine
nu o să-mi fie vreodată
amintire


am uitat

pentru totdeauna

târgurile de sclavi îşi au şi ele poveştile lor
pozele lor de grup
lipiciul din podul palmelor
ineditul din aer

târgurile de sclavi sunt o bursă roz la negru
ploi cu soare
porţi încuiate prin care damnaţii intră şi ies
cu pumnii încleştaţi


chiar acum să ne vindem iubito
ţine-mă de mână strâns
inseparabili
pentru totdeauna