FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Cui protest? (partea I)
Text postat de Cristian Vasiliu


Cui protest?



Motto:
„La seule façon de mettre les gens ensemble,
c'est encore de leur envoyer la peste.”
(„Singurul mod de a-i uni pe oameni rămâne tot acela
de a le trimite ciuma.”)
„La seule façon de lutter contre la peste,
c'est l'honnêteté.”
(„Singurul mod de a lupta împotriva ciumei
este cinstea”)
Albert Camus - Ciuma




1. Teza (și concluzia)

Referindu-se la evenimentele din iunie – iulie 2012, în cursul cărora s-a încercat fără succes demiterea președintelui, H. R. Patapievici folosea sintagma oximoronic㠓lovitură de stat legală”. În opinia sa, în acele vremuri tulburi, instituții ale statului încercaseră să răstoarne cu brutalitate – folosind legea împotriva legii – alte instituții ale statului. Deși nu sunt în totalitate de acord cu argumentația (mai ales când se trece din sfera conceptelor abstracte la realitățile românești), ea este perfect aplicabilă și pentru a demonstra că astăzi ne aflăm în fața unei situații similare. Dacă în urmă cu aproape cinci ani președintele fusese asediat de cele două camera ale Parlamentului (cu participarea unor instituții secundare), de curând Președintele a fost cel care (susținut din umbră de alte instituții) a atacat Parlamentul și Guvernul.

(Notă: În treacăt fie zis această situație conflictuală a fost făcută posibilă prin extinderea mandatului președintelui la 5 ani (prin modificarea Constituției), fapt ce a permis ca, în urmă unei desincronizări absolut normale, să ajungă să coexiste un Președinte și un Parlament/Guvern din spectre politice diferite. În practic㠖 cel puțin până acum – s-a dovedit că neutralitatea și rolul de mediator al președintelui sunt doar povești, iar conflictele sale cu Parlamentul/Guvernul – inevitabile. (Vezi Cap 4.7))

2. Rolul de mediator al președintelui

Teoria echilibrului puterilor în stat, (elaborată de Locke, Montesquieu și James Madison) a fost îmbunătățită de gânditorul francez Benjamin Constant în perioada imediat următoare Revoluției Franceze. Dacă în varianta inițială Legislativul, Executivul și Justiția aveau și rolul de a se controla una pe cealaltă, Benjamin Constant propune o a patra putere – Puterea Regală (sau Puterea Prezidențială) – o putere extraordinară (de rezervă) care să intervină doar în anumite situații – atunci când celelalte puteri nu funcționează sau echilibrul lor este afectat.

Este important pentru demonstrație să se înțeleagă că Președintele nu are doar dreptul de a sta de vorbă cu actorii politici, cu instituțiile și cu societatea civilă sau de a intermedia discuții între aceștia. Instituția președinției, chiar și într-un regim parlamentar, este una foarte puternică, (mai ales în anumite situații excepționale). Astfel Președintele este îndreptățit (de Constituție): (1) să dizolve Parlamentul și să convoace noi alegeri, dacă Parlamentul nu poate să legifereze și (2) să primească demisia prim-ministrului, dacă Guvernul nu poate să Guverneze. (Vezi cap. Surse)

În concluzie, dacă Președintele (1) are culoare politică, (2) are dușmani politici în Parlament/Guvern și (2) nu înțelege să își respecte rolul atribuit (de spiritul Constituției) el poate, în cadru constituțional (adică speculând litera Constituție), să profite de puterea extraordinară pe care o are la îndemână în (și pentru) situații excepționale. Situații pe care le poate genera chiar el… (vezi cap. 3 și cap. 11)

3. Litera legii versus Spiritul Legii

Matematicianul Godel a sesizat incompletitudinea oricărui sistem legal (ca un corolar la binecunoscută sa teorema de incompletitudine), iar Wittgenstein a stabilit că există limite insurmontabile ale limbajului folosit pentru a legifera. Există astfel o înțelegere comună a faptului că legislația (textul legii) este un simplu algoritm, infinit perfectibil, (ce trebuie să îndeplinească rigorile unui algoritm: să fie complet, predictibil și non-contradictoriu) dar care nu va putea niciodată surprinde fără rest spiritul legii, intenția sa ultimă, umană. Interpretarea unui legi – pentru a rămâne lege – nu trebuie să se mărginească la textul (la litera) legii. Altfel, “se pot imagina secvențe perfect legale care pot duce la situații legale de contradicție cu spiritul limbajului legal”. “Litera […], dacă e tratată doar că litera, poate trăda spiritul; ba, cu ingeniozitate, dacă e animate de un spirit contrar, îl poate învinge”. (H.R.P.)

După cum prevederile Constituției Americane – după cum era convins Godel - nu exclud posibilitatea apariției unei “dictaturi legale”, tot astfel și Constituția României nu ne poate apăra (ea singură) Democrația de intenții malefice și de crize politice generate chiar de instituțiile statului. Altfel spus, instituțiile statului și relațiile dintre ele constituie un sistem a cărui funcționare nu poate fi descris în totalitate și ținut în echilibru prin legi generate din interiorul sistemului. Deși prezența unei Curți Constituționale este uneori salutară, nici ea nu poate rezolva definitive situația. (Notă: Dacă ne amintim “lovitură de stat legal㔠din 2012 a atârnat de o decizie a C.C.R.-ului).

Realitatea vine să confirme vulnerabilitatea ipotetică a Constituției. În perioada Ianuarie - Februarie 2017, a existat un divorț total între spiritul legii și modul în care președintele Johannis a ales să acționeze (în litera legii). Deși nimeni nu a sesizat în cazul său C.C.R.-ul și putem presupune că nu sunt probleme de ordin legal, președintelui i se pot aduce acuzații de ilegitimitate și imoralitate, de atac la adresa statului de drept cu solide argumente faptice (vezi cap. 11) …

4. Statul de drept și Democrația

Definiția Statului de Drept ca fiind statul în care legea este respectată și aplicat㠖 indiferent de circumstanțe sau persoane – este extrem de răspândită și de clară pentru toata lumea. Consider însă necesară prezentarea unor corolare ale acestei definiții și a unor principii ale statului de drept, pentru a elimina unele viitoare neclarități…

4.1. Politica penală a statului este elaborată de Guvern și Parlament.

4.2. Într-un stat de drept legile nu sunt nominale, dar pot face referire la anumite categorii sociale, de încadrare în munca, etc…

4.3. Deși toți se supun legii, nu toți beneficiază de aceleași facilități/pedepse din lege. (de exemplu: pentru aceeași infracțiune funcționarii primesc o pedeapsă cu o treime mai mică decât funcționarii publici)

4.4. Pedepsele se dau doar pentru infracțiuni dovedite pentru care există hotărâri ale unor judecători (în cadrul unui proces).

4.5. Este de preferat să scape 10 infractori, decât să fie pedepsit un singur nevinovat.

De remarcat că toate Democrațiile solide și stabile au un sistem judiciar bazat pe domnia “oarb㔠a legii. Completez cu un alt set de principii la fel de indispensabile pentru maturitatea țării (atât de clamată și deplânsă).

4.6. Instituțiile care gestionează cele trei puteri sunt construite/populate democratic (măcar unele dintre ele). (Notă: Democratic – adică prin vot cu largă participare).

4.7. (Corolar) Instituțiile care sunt construite/populate democratic ar trebui să beneficieze de un capital de încredere mai mare decât instituțiile care nu sunt construite/populate în mod democratic. În fond ele reprezintă poporul și voința sa. (Ce se întâmplă când se găsesc pe poziții antagonice două instituții perfect democratice?)

4.8. Niciuna dintre cele trei puteri principale ale statului nu poate interveni în vreun fel în sfera de responsabilitate a unei alte puteri.

4.9. Oamenii își pot manifesta opiniile contrare sau susținerea față de declarațiile sau acțiunile Guvernului, Parlamentului, Președintelui în mod liber.

5. Preliminarii

Evenimentele petrecute la începutul anului 2017 mai surprind pe cineva doar prin dimensiune și doar în măsura în care nu pot fi corelate cu alte evenimente recente. Forțele politice (și sociale) care au ajuns să se confrunte într-un mod brutal și cu urmări atât de dăunătoare pentru țară (interne și externe) nu au apărut din neant; ele și-au făcut simțite prezența, și-au anunțat intențiile și s-au tatonat cu ceva timp înainte.

În primul rând eram deja avertizați încă din timpul campaniei din 2014 în privința luptei actualului președinte cu “penalii” și “corupții”(Vezi Cap 15), (luptă ce continua lupta lui Traian Băsescu cu alte periculoase mori de vânt: “comuniștii” și “mogulii”). Întâmplător sau nu, “penalii” și “corupții” – adică răii – erau tocmai adversarii politici ai viitorului președinte. Tema maniheistă simplă, ușor de transpus în sloganuri pline de ură sau ironie, s-a dovedit a fi (într-o prima rundă) o strategie câștigătoare. Deși inițial s-a crezut că această temă nu este decât una benignă, menită să stârnească emoții și să polarizeze votanții, s-a dovedit mai apoi că ea poate fi o armă politică teribil de eficientă și după alegeri. Victor Ponta i-a căzut victim㠖 împreună cu întregul sau Guvern - la sfârșitul anului 2015. Lacrimile vărsate după tragedia din clubul Colectiv s-au transformat repede – sau au fost transformate – în “Corupția ucide!” și apoi în “Jos Guvernul!”; se căutau țapi ispășitori, iar ei erau la vedere în fruntea țării. Președintele i-a arătat cu degetul (direct sau indirect). A fost primul pas. Al doilea pas a fost instaurarea unui guvern tehnocrat – “Guvernul Meu” după cum l-a numit Johannis – cu complicitatea unui Social nervos și a unui Politic slab (Parlamentul) sau obedient (alte instituții). Anul 2016 a fost anul guvernului tehnocrat și al ascensiunii P.S.D.-ul sub conducerea unui “penal”: Liviu Dragnea.

Tema “penalilor” și a “corupților” a revenit în Campania din 2016 pentru alegerile Parlamentare cu virulență. A fost singurul refren al opoziției PSD, fie ea legitim㠖 PNL și USR sau ilegitimă: Cioloș (din postura de prim ministru neangajat în politică) și Johannis (din postura de Președinte “neutru”). Din păcate (sau din fericire) doar o anumită parte a Socialului a mai fost permeabilă la această idee, în ciuda unei imense campanii de denigrare (a Politicului în general și a P.S.D.-ului în special). Al treilea pas a fost un eșec pentru Președinte Johannis; partidul său (și Guvernul său și Instituțiile sale de forță) au pierdut alegerile cu un scor (jenant de) mic. Nu pentru că subiectul moralității a devenise unul minor pentru Societate sau pentru că nu (mai) exista corupție în România, ci pentru că ipocrizia președintelui (el însuși “penal” și “corupt” – vezi scandalul “prima casă din cele șase”) era din ce în ce mai vizibilă. Și (poate și) pentru că PSD-ul își construise conștiincios Campania în mod pozitiv și curat (chiar dacă pe alocuri ipocrit) pe un proiect (fie el și rocambolesc).

Anunțarea rezultatului alegerilor a fost momentul declanșării unui război rece, de uzură între președinte și reprezentanții coaliției câștigătoare (PSD + ALDE). Scenele s-au desfășurat cu rapiditate: (1) mai întâi Președintele a dus o serie de negocieri cu toate partidele (inclusiv ALDE) în speranța că poate crea o majoritate anti-PSD și (2) i-a comunicat lui Tăriceanu că va duce un război total cu social-democrații în viitorul apropiat. După ce a înțeles că nu poate convinge un “penal” – pe Tăriceanu - să trădeze, (3) s-a întors împotriva lui Dragnea afirmând că nu este dispus să nominalizeze un premier “cu probleme penale”, (de dată asta apelând și la un argument legal – o mai veche O.U.G. dată de un alt “penal” - Adrian Năstase). În față provocărilor prezidențiale, PSD-ul a ales să bată în retragere și s-o propună ca prim-ministru pe dna Servil Saiadeh. Fie că PSD-ul și ALDE se așteptau ca Johannis să tragă de timp și să mute împotriva lor, fie că l-au forțat să o facă (pasându-i un cartof fierbinte), cert este că (4) abia după câteva zile de “investigații” și “deliberări” Johannis a respins prima propunere a prim ministru, fără alte explicații. O mișcare în limitele constituției, dar nu în spiritul ei. (5) A două propunere de prim-ministru (nici Dragnea, nici Sevil Saiadeh, ci un cvasi-necunoscut: Sorin Grindeanu) a acceptat-o în bătaie de joc, printr-un scurt SMS: ”Succes” (de remarcat că președintele este un om ce oscilează între Succes și Ghinion) și fără o conferință de presă (după o cum cer uzanțele și un minim bun simt).

Nici odată cu instalarea noului Guvern șicanele Președintelui nu au încetat. Următorul front pe care l-a deschis a fost cel legat de (6) buget. După ce o prima variantă a bugetului a fost refăcută (ca urmare a unei bâlbe a ministrului de Finanțe) și publicată pe 26 ianuarie, (cu un buget diminuat pentru SRI și Administrația Prezidențială), Johannis a luat din nou poziție. Desigur – împotrivă. Declarațiile date de Johannis în acea perioadă sunt lămuritoare: “cu securitatea națională nu are voie să se joace nimeni, nici măcar cei care au impresia că ei conduc acum lucrurile (sublinierea îmi aparține), fiindcă dacă intrăm în zona de revanșisme politice, de tăieri de bugete numai așa, să arătăm cine are ultimul cuvânt, cred că am face o mare, mare eroare.” În afara declarațiilor, Președintele nu a putut face însă nimic altceva decât să tergiverseze procesul aprobării bugetului. În primul rând a cerut 5 zile pentru a obținerea avizul CSAT-ului pe proiectul de buget și alte 5 zile după ce legea bugetului a ajuns din nou pe masa sa de lucru pentru promulgare. În condițiile în care și Guvernul și Parlamentul au lucrat la buget cu celeritate – un termen la mod㠖 acțiunile și declarațiile Președintelui în această privință, deși legale, nu denotă decât rea-voință.

Luate separat toate aceste fapte pot fi considerate fie accidente, fie deraieri politice minore, inerente într-o democrație ce își caută încă matca. Dacă le însumăm însă, ajungem să înțelegem foarte bine contextul în care a izbucnit scandalul ordonanței: lupta pentru putere dintre două alianțe de partide – USR și PNL versus PSD și ALDE și dintre Președinție (secondat de (o parte a) Justiției) și Parlament/Guvern. Într-o astfel de situație tensionată între vectorii politici, era de așteptat ca orice flamă să aprindă atât Politicul cât și Socialul. Mai mult, este evident că oricare dintre faptele enumerate mai sus (cel puțin cele petrecute după alegeri) ar fi putut să fie ea însăși o flamă. S-a întâmplat însă ca flama să poarte numele Ordonanța 13… (vezi cap 13)

6. Cele două ordonanțe

[…]

7. Strada, Președintele și Guvernul

Socialul a fost implicat și în trecut în conflictul politic pe care l-am denunțat mai sus. Episodul Colectiv – mai exact acțiunile ce au urmat tragediei și au condus la căderea Guvernul Ponta – este binecunoscut. Deși mișcările de stradă au fost în esență pașnice și relativ reduse ca prezență și durată (poate și din pricina demisiei rapide a Prim-Ministrului), ele au avut un element de noutate îngrijorătoare. A fost primul caz (serios) din țara noastră în care mobilizarea socialului s-a realizat aproape exclusiv folosind rețele de comunicare online (în special Facebook-ul), iar revolta – dacă o putem numi astfel - a căpătat și o dimensiune virtuală. Ceea ce până la un moment dat a acționat doar ca o memorie externă și o modalitate de a păstra legături cu prieteni și cunoștințe – Facebook-ul – a devenit o monstruoasă conștiință (Vezi Cap Surse) – de sine stătătoare – și un generator și amplificator de emoții negative și pozitive, un perfect mecanism post-modern. În fond sintagma „tânăr, frumos și liber” (TFL) emanată în acele zile descrie exact profilul unei persoane prinse (sau predate fără discernământ) mediului online, ale cărei valori sunt noul și anarhia (deghizată în democrație). Nu vreau să fiu înțeles greșit. Răul – dacă încercăm un diagnostic – nu este faptul că Socialul și-a găsit noi instrumente de expresie, ci faptul că aceste instrumente au fost invadate de forme maligne ale marxismului cultural și au ajuns să ofere viziuni distorsionate asupra realității și în final scopuri politice. Nimeni însă nu a învățat nimic și nu a reacționat în niciun fel. „Vox Populi, vox Dei” a devenit „Vox Facebook, vox Dei”.

Tema aleasă în campanie de (sau pentru) Johannis – malefică, eficace și verificată în istorie – nu a fost una întâmplătoare și a ținut seama (și) de evoluția culturală a societății spre (și prin) sălbaticul mediu online. Dacă pe vremuri poporul – Socialul – avea nevoie, pentru a fi calm și mulțumit, de pâine și circ, (pentru că războiul era regula), în modernitate, (unde pacea este regula), nimic nu unește mai trainic Socialul și nu îi stârnește reacții mai puternice decât prezența unui inamic. (Notă: Ca să fim corecți până la capăt, trebuie să recunoaștem că la circ romanii beneficiau uneori de spectacolul unor execuții exemplare ale diverșilor dușmani: barbari, sclavi răsculați, creștini, etc…, iar astăzi prezentarea – și lupta - cu inamicii ia deseori forma unui spectacol grotesc). Din România dispăruseră comuniștii (rușinați de „Condamnarea comunismului”) și mogulii (prin pușcării: vezi cazul Voiculescu, Adamescu și Măricel Păcuraru – patronul Realitatea), însă pericolul nu trecuse. Rămânea alt rău – întruchipat de corupți și penali, iar Johannis și-a declarat încă de la început dorința de a asana politicul de acest rău. Tocmai pentru a-și atrage de partea sa Socialul. A reușit; foarte repede mediul online a devenit o tribună a luptei politice mascate împotriva Politicului (plin de corupți și penali).

Chiar dacă în momentul ordonanței 13 s-a depășit o barieră, acumularea de energie s-a făcut treptat, iar punctul de la care nicio întoarcere nu a mai fost posibilă putea fi intuit și chiar prevenit. (1) Lupta politică se acutizase – după cum am arătat, (2) existau pârghiile de manevrare a Socialului ((2.1) scopul – lupta cu penalii și corupții și (2.2) mijlocul – mediul online) și (3) fuseseră făcute deja exerciții operative (Colectiv) ce creaseră o serie de sinapse în interiorul Socialului ușor de reactivat. Nu este însă suficient să avem în vedere contextul. Complexitatea situației este dată și de faptul că au existat trei fire distincte ale evenimentelor și trei viziuni – una a Președintelui, una a protestatarilor și o a treia a Guvernului – care s-au împletit într-o mod nefast. Chiar dacă totuși firele evenimentelor și cele trei viziuni s-au influențat reciproc, în cadrul lor au existat dorințe, voințe și forțe separate. Problema care se ridică este aceea a legitimității acestor dorințe, voințe și forțe…

8. Istoria protestelor din Ianuarie/Februarie 2017

Revenind în prezent, mișcările de stradă se împart în două: cele ce au precedat și cele ce au urmat emiterii ordonanței 13. Separarea nu este făcută însă doar de episodul emiterii ordonanței în sine. Deși plângerile și strigătele Pieții au fost eterogene, în general ele au fost expresia unor nemulțumiri punctuale. Până pe data de 31 Ianuarie o parte a Socialului a fost preocupată de proiectul de ordonanță a grațierii (sora mai mică a ordonanței 13) și abia după emiterea OUG 13 atenția a fost îndreptată asupra problemei modificării codului penal. Destul de ciudat ținând seama de faptul că amândouă au fost propuse în același timp…

Primele ieșiri în stradă s-au produs după aterizarea forțată și neanunțată a Președintelui – unii analiști politici au numit acțiunea președintelui „descălecare” – în ședința Guvernului din dimineață zilei de 18 Ianuarie. Motivul invocat: încercarea Guvernului de a aproba 2 ordonanțe de o importanță covârșitoare pentru România, pentru statul de drept și pentru Societate într-o formă toxică și într-o manieră absconsă. Una dintre ele viza modificarea Codului Penal și cealalt㠖 grațierea și amnistia. Câtă vreme la momentul ședinței Guvernul nu publicase agenda reuniunii Guvernului, se ridică întrebarea de unde știa Președintele ce avea de gând să discute Guvernul. Indiferent de răspuns, cert este faptul că la scurt timp după ședința de guvern Ministerul Justiției a publicat proiectele de ordonanță pe saitul său și le-a trimis instituțiilor judiciare relevante pentru consultare. Răul fusese însă deja făcut. Îngrijorarea Președintelui a fost preluată de mediul online și mai departe de Social sub forma: „Scapă infractorii” și “Politicienii își dau legi pentru a scăpa de închisoare”. 5000 de oameni au protestat față de intențiile Guvernului în seară de 18 ianuarie. Pe parcursul zilelor următoare protestele din Piață Victoriei au continuat, iar Guvernul – (1) preocupat cu bugetul și (2) slăbit de plecarea lui Grindeanu și a lui Dragnea în America – a făcut greșeala de a nu le da importantă cuvenită.

Odată cu prezența în stradă printre manifestanți a Președintelui Țării (în dată de 22 Ianuarie) strada a căpătat un suflu nou. De dragul cauzei – (1) oprirea eliberării din pușcării a „violatorilor” și a „corupților” și (2) a eventualei imposibilități de recuperare a „prejudiciilor” – strada nu a amendat comportamentul președintelui, ba dimpotrivă. Raționamentul străzii a fost simplu: România este victima unui abuz, deci nu numai manifestarea pașnică, dar și abuzul (și chiar forța) sunt arme permise; este mecanismul psihic și metafizic al fiecărei revolte. Președintele a întărit cel puțin o parte a acestui raționament scriind pe pagina sa de Facebook: „Am fost în Piața Victoriei alături de miile de români că să-mi arăt indignarea. O gașcă de oameni politici cu probleme penale vrea să schimbe legislația din România, vrea să slăbească statul de drept”. Chiar dacă am putea face apel la explicații ce țin de (1) raportarea la lege a mentalului colectiv românesc (pervertit de ani de comunism), de (2) lipsa de claritate morală în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, nu putem găsi o vină străzii. Fisura dintre cei ce protestau și Guvern s-a transformat după intervenția președintelui într-o falie peste care dialogul nu mai putea crea punți; vocile care acuzau nu numai imoralitatea ordonanțelor, dar și faptul că acestea aveau beneficiari din rândurile politicienilor (din PSD în general și Dragnea în special) au inundat și piață și mediul online.

Guvernul – buimac și lipsit de fermitate – s-a arătat totuși dispus să caute soluții (cu jumătăți de măsură). (1) A hotărât să trimită în Parlament proiectul de lege a grațierii (modificat în urma unor consultări ce mai mult au agitat opinia publică). Și (2) în același timp să forțeze – total neinspirat – aprobarea ordonanței ce modifică codul penal (în dată de 31 Ianuarie, cu o zi înainte de încheierea vacanței parlamentare). Din acel moment acțiunile străzii au reizbucnit (în toată țară), Guvernul Grindeanu fiind acuzat că a încercat „să legifereze hoția și corupția” în general și „să scape un hoț” – pe Dragnea – în special (Vezi Cap 13.8). Nu numai fondul ordonanței a fost criticat, ci și modul – dubios - în care ordonanță a fost aprobată: „noaptea târziu, ca hoții” (Vezi Cap 13.9). Totul pe un fond politic tot mai accentuat : „PDS – Ciumă roșie”. Timp de mai bine de 20 de zile, chiar și după ce Guvernul a anunțat că retrage ordonanță 13 (printr-o nouă ordonanță) pe data de 5 Februarie, în piața Victoriei manifestațiile au oscilat între (1) isterie anarhică (atacurile din seară de 2 februarie), (2) ingeniozitate (mesaje scrise cu laserul pe clădiri, drone), (3) puerilism (manifestația copiilor) și (4) sublim (episodul luminițelor, al tricolorului și al intonării imnului național). S-a țipat cu urechile astupate și cu ochii închiși; pasiunea a închis orice cale de comunicare. Normalitatea s-a instaurat abia după ce și Parlamentul a aprobat ordonanța 14 (ce abroga ordonanței 13), iar președintele a promulgat-o (24.02.2017) cu surle și trâmbițe.

9. Socialul și Protestele

Dincolo de scopul și modul (politic) de activare a Socialului, trebuie totuși recunoscut că mișcările de stradă au descătușat și o imensă energie socială (nu întotdeauna pozitivă, însă imposibil de negat), cu atât mai înduioșătoare și mai ridicolă cu cât a fost irosită (Vezi cap. 13) și/sau manipulată (Vezi cap. 11 și cap. 14). Oamenii care au ieșit în piața Victoriei (1) au fost pătrunși de un sentiment de exaltare, (2) și–au eliberat prin strigat sau zgomot frustrările (nu toate de ordin politic) fie ironic, fie pătimaș, (3) și-au făcut sau și-au regăsit prieteni, (4) au „socializat” (de data asta și real), (5) s-au întărâtat unul pe altul, (6) s-au simțit un grup (pe unele pancarte scria „Ne-ați unit!”). Vremea le-a fost potrivnică și totuși nu au dat înapoi. Iată de ce nici devoalarea luptei politice ce s-a purtat pe deasupra capetelor lor și nici abrogarea Ordonanței nu a redus tensiunea din stradă. Poporul este un monstru pe care poți să îl trezești, dar odată trezit cu greu îl controlezi și îl liniștești. „Oamenii nu mai au încredere” se traduce prin „Nu vreau să mi se ia sentimentul înălțător al luptei pentru dreptate și adevăr și bucuria de face parte dintr-un grup, de a aparține”.

Există fără îndoială un adevăr al străzii ce nu trebuie condamnat sau ignorat oricât de mult se depărtează de la o realitate obiectivă. Și asta nu doar pentru că democrația () o cere, ci și pentru că un adevăr împărtășit de suficient de multe persoane creează o realitate inter-subiectivă, iar lumea în care trăim este în cea mai mare parte alcătuită dintr-o sumă de realități inter-subiective. Națiunea, banii, corporațiile, religiile sunt realități inter-subiective. Iar forță lor este cât se poate de reală...

Totuși trebuie trasată o linie de demarcație între acțiunile și adevărurile străzii și acțiunile și interesele Președintelui (și ale celor ce se află în spatele său), cel puțin la fel de clară cum este linia de demarcație între adevărul străzii și acțiunile și interesele Guvernului. Strada – parte a Socialului – are dreptul să creadă orice, să ceară orice, chiar dacă nu are dreptate și chiar dacă nu este o majoritate. Oamenii sunt liberi și li se garantează dreptul la liberă exprimare (în anumite limite ale bunului simt și ale legii – vezi spre exemplu discuțiile despre prezența copiilor la proteste). Președintele în schimb (și aici fac referire doar la el, deși aceeași judecată li se aplică tuturor celorlalte persoane implicate în scandalul ordonanței) nu are dreptul să joace cartea schizofreniei instituționale. Nu poate fi cetățean când vrea și când îi convine și Președinte când are nevoie de forța instituției, chiar dacă scopul său este același în ambele ipostaze.

10. Excurs – Pentru o înțelegere mai bună a situației României

În finalul filmului „The usual suspects” ologul Roger Verbal Kint afirmă c㠄cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există”. Tot astfel în aceste zile s-a răspândit idea că lupta împotriva Guvernului care a îndrăznit (1) să promulge o OUG „noaptea că hoții”, pentru a salva politicieni „cu probleme penale” și (2) să elaboreze o lege ce prevedea grațierea unor infractori este de fapt o cruciadă sfântă (condusă de Johannis), nicidecum o mizerabilă luptă politică. Răul care ne-a învrăjbit este însă cu atât mai abominabil cu cât a reușit să rămână în umbră și să se amuze pe seama noastră, a tuturor.

Într-un alt articol am arătat cum s-a ajuns aici…

„La momentul Revoluției, puterea comunistă avea trei piloni. Primul dintre ei era Partidul. Rolul lui era unul ideologic: de propagandă, de formare și de control al înregimentării. […]. Rolul activ îl avea al doilea pilon: Statul (cu instituțiile sale fantomatice create în scopul mimării democrației). El administra procesele ce se desfășurau în interiorul țării și tot el gestiona resursele implicate în aceste procese (atât materiale, cât și umane). […] Pe lângă acești doi piloni a apărut la un anumit moment – poate chiar de la început – un al treilea: Securitatea. Rolul ei era să asigure pârghiile de forță ale Partidului asupra Statului (asupra Politicului) și asupra cetățenilor statului (asupra Socialului). […]

La Revoluție nu au picat toți cei trei piloni ai comunismului, ci doar pilonul administrativ – Statul comunist. […] după ce structurile formale și informale ale Statului au dispărut în cavalcada din decembrie 89, Partidul și Securitatea, deși desființate și ele formal, au supraviețuit: Partidul pentru că i-a rămas capitalul uman de relații, cunoștințele politice și palierul deschis spre nouă structură (prin absența unei legi a lustrației), Securitatea – pentru că i-a rămas capitalul de informație și cunoștințele/tehnica de urmărire, manipulare și șantaj. […]

După Revoluție, viața politică și cea economică a însemnat o luptă acerbă între Securitate și Partid. Reprezentații celor două structuri s-au confruntat timp de 25 de ani însângerând România. La început, odată cu apariția – unii o numesc providențială, alții blestemat㠖 a fostului membru al PCR Ion Iliescu, Partidul (deghizat în FSN, FDSN, PSDR și în sfârșit în PSD) a avut câștig de cauza. Primele runde i-au aparținut. […]

După cum numele lui Ion Iliescu este legat de supraviețuirea Partidului după Revoluție, tot astfel supraviețuirea Securității după revoluție este legată de numele lui Traian Băsescu. […]. În epoca nefastă Băsescu – epocă de cădere economică și frământări politice acute – Securitatea, mânată atât de propria agendă de consolidare a Puterii – cât și de frustrarea pe care Partidul i-o provocase – a minat toate instituțiile Statului și mai ales Justiția. În fapt Băsescu a urmat modelul Puțin, liderul politic care în Rusia post-comunistă a condus – și conduce – cu FSB-ul (fostul FSK, fostul KGB) întreaga țar㠖 atât Politicul, cât și Economicul și Socialul. […].”

După plecarea lui Băsescu, Johannis a găsit structurile de forță create de Băsescu intacte și funcționale (dacă nu a fost adus la putere tocmai cu ajutorul acestor structuri). Și le-a folosit (sau a fost folosit de ele) fără remușcări. Să nu ne facem iluzii; am trăit cu toții în România lui Băsescu. Președintele are (acum) la dispoziție nu doar forța propriei instituții (în cazuri excepționale, după cum prevede Constituția), ci – indirect – și forța altor instituții: Serviciile Secrete, C.S.M.-ul, Procurorul General, D.N.A.-ul, etc…. Nu doar Președintele s-a implicat în „scandalul ordonanței” (motiv de fațadă al încercării de „lovitură de stat legală”), ci odată cu el și toate instituțiile de forță (nedemocratice prin modul în care sunt populate) ce îl susțin. Acest lucru a devenit vizibil – pentru prea puțini îns㠖 în cursul evenimentelor din ianuarie 2017, când odată cu protestele din stradă, aceste instituții s-au poziționat (cu totală lipsă de respect față de spiritul Constituției) împotriva Guvernului și Parlamentului. Ceea ce este însă și mai rău este faptul că Socialul, nu numai că nu a amendat aceste acțiuni, ci le-a aplaudat și le-a înțeles ca o legitimare suplimentară a propriilor acțiuni. Pentru asta totuși nu Socialul este vinovat…

11. Toți oamenii președintelui

Toate acțiunile Președintelui (și ale celorlalte instituții ce i-au cântat în strună) au fost puse alături de acțiunile străzii pentru a fi judecate prin prisma adevărurilor străzii și cu mentalitatea străzii. Astfel Președintele a fost prezentat ca un vajnic luptător pentru cauza dreptății și a statului de drept. Dacă însă reflectorul mulțumii este îndepărtat și dacă revenim la rațiune și luciditate, descoperim că Președintele nu este doar omul din mijlocul furtunii, ci însuși generatorul ei moral. Putem înțelege (1) lupta politică (campania „anti-penali”, guvernul tehnocrat, tensiunea post-alegeri, prezența la ședința de Guvern din 18 Ianuarie) și (2) putem trece cu vederea baia de mulțime, însă (3) nu putem ignoră faptul că tot ceea ce Președintele (și oamenii săi) au întreprins după emiterea ordonanței este în afară spiritului constituției.

11.1 Consiliul Suprem al Magistraturii (CSM)

În zori zilei de 1 Februarie (la ora 9), pentru a două oară în decurs de o lună Președintele a „descălecat” într-o instituție a statului de drept – C.S.M.-ul. Conform constituției (articolul 133, paragraful 6) Președintele are dreptul să prezideze lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Nu are însă dreptul (moral) să sugereze membrilor C.S.M. posibilitatea existenței unui conflict instituțional (între Justiție și Guvern și între Parlament și Guvern) știind prea bine că, în eventualitatea unui astfel de conflict, tot el ar fi cel chemat să îl medieze (și am arătat în cap. 2 ce înseamnă medierea Președintelui). Este ca și cum Johannis ar fi cerut să i se dea pe mâna ciocanul Constituției pentru a pacifica situația (la a cărei apariția el însuși contribuise). Iar asta nu este totul. Prezența Președintelui la C.M.S. a avut și alte obiective secundare pe care le amintim pentru a accentua încă o dată gravitatea situației.

În primul rând s-a încercat întărirea ideii că modificarea C.P. era greșită, nu doar ca formă, ci și pe fond (prin (1) zgândărirea temelor populiste „scapă infractorii” și „imposibilitatea recuperării prejudiciului” și prin (2) specularea unei erori de judecată: apelul la autoritate ).

Iar în al doilea rând s-a urmărit blocarea OUG 13 – pentru ca ea să nu producă efecte juridice - și singurul mod legal prin care se putea realiza acest lucru era tocmai declararea conflictului instituțional. (Notă: Ținând seama (1) de faptul că prin neadoptarea O.U.G. 13 abuzul in serviciu a rămas dezincriminat (vezi Cap. 13 bis) si (2) de lipsa de urmări negative asupra persoanelor acuzate și judecate pentru fapte de abuz în serviciu (ba dimpotrivă), intenția de a bloca cu orice mijloace OUG este cel puțin suspectă - (Vezi Cap 17)).

S-a spus că decizia CSM-ului de a sesiza curtea Constituțională cu privire la posibilul conflict constituțional – (1) pentru că nu s-ar așteptat avizul CSM înainte de emiterea OUG și (2) pentru că atribuțiunile Parlamentului ar fi fost încălcate de Guvern - a fost unanimă și a reprezentat punctul de vedere al Justiției. Nimic mai fals. Gabriela Baltag, fosta președintă a Asociației Magistraților din România, membru C.S.M. ce nu a putut fi prezentă la întrunire a adresat o scrisoare deschisă colegilor săi în care și-a exprimat foarte clar poziția: „Politică penală a unui stat nu o redactează magistrații. Puterea judecătorească trebuie să respecte vocația constituțională a celorlalte două puteri, motiv pentru care nu se poate interfera în activitatea acestora pentru chestiuni ce reprezintă strict atributul lor. Am speranța că justiția nu va cădea în capcană întinsă de conflictele politice de moment, de posibile replici pe care și le dau unii sau alții dintre actorii politici. Judecătorii aplică legile, nu le creează. Dacă este bună sau nu o reforma, fie ea și …. penală (așa cum ni se solicită să ne pronunțăm explicit zilele acestea), este cine să ne spună.”

Dacă vocea Gabrielei Baltag ar fi fost ascultată și dacă cineva și-ar fi amintit că C.C.R.-ul se mai pronunțase pe acest subiect în 2009 (pe o sesizare venită din partea aceleași instituții – Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009), C.S.M.-ul ar fi fost scutit de rușinea de a primi răspunsul usturător al C.C.R.-ului și de a se compromite. Din motivația C.C.R. de respingere a plângerii CSM, reținem următoarele: „CSM, ca parte componentă a autorității judecătorești, potrivit dispozițiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenței justiției, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare primară, (sau Guvernului, autoritate legiuitoare delegată), fără a fi afectate valori constituționale precum statul de drept sau principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale”. Mai mult C.C.R.-ul a simțit nevoia – la punctul 109 din motivație – să reamintească noțiunii primare de democrație C.S.M.-ului: „cei care creează legea nu trebuie să se implice în aplicarea ei, cei care o execută nu trebuie să se implice în crearea sau interpretarea ei, iar cei care interpretează și aplică legea nu trebuie să se implice în crearea sau modificarea ei.” – (vezi și paragraful 4.7) (Notă: reținem disidență doamnei Livia Stanciu, protejată dlui Președinte după ce a dat verdictul în cazul Dragnea, în C.C.R., după cum am reținut și disidență dnei Baltag în cadrul C.S.M.). Comparând însă răspândirea total disproporționată pe canalele media tradiționale și online a știrilor ce anunțau pe de-o parte sesizarea curții constituționale de către C.S.M. și de altă parte răspunsul ulterior al CCR-ului, înțelegem că de fapt C.S.M.-ul nu a fost preocupată de Justiție, ci a jucat politic la ordinul Președintelui. Strada avea nevoie de stimulente de legitimitate și Președintele a avut grijă să i le administreze cu mâna CSM-ului...

11.2 Procurorul General

Pomenim în treacăt și prestația lamentabilă a Procurorului General, doar pentru că și vocea și acțiunile sale au avut ecou în stradă.

În timp de Președintele își făcea rondul pe la alte instituții încă nehotărâte, Procurorul General - Augustin Lazăr, a atacat în contencios administrativ OUG 13/2017 cerând 'anularea' și 'suspendarea' acesteia. Desigur OUG nu era un act administrativ, deci nu putea fi nici anulată, nici suspendată, iar P.G. știa prea bine acest fapt. De altfel el și-a retras cererea înainte că instanța să fie nevoită să dea cu ea de pământ. Rămâne însă întrebarea legată de motivele pe care P.G. le-a avut expunându-se fără jenă oprobiului și ironiei propriilor colegi, dar și – în viitor - ale întregului Social. Și din nou singurul răspuns pe care îl găsim este cel politic, spre rușinea procurorului general.

11.3 Avocatul Poporului

Cu Victor Ciorbea (avocatul poporului), Johannis a avut un pic de furcă, pentru că inițial acesta a refuzat – aproape impertinent – să execute ordinul de a sesiza – și el - Curtea Constituțională. Abia după ce președintele a descălecat – pentru a treia oar㠖 în strada Eugeniu Carada nr. 3, sediul instituției A.P., poziția lui Victor Ciorbea s-a schimbat. În ciuda (1) brutalități mișcării politice (efectuate de Președinte) și (2) a modului părtinitor în care excepția de neconstituționalitate (ridicată pe 3.02.2017 la C.C.R. de A.V.) a fost prezentat[ public, trebuie recunoscut că intervenția A.P. a fost în sine nu numai democratică, dar și binevenită. Câtă vreme în Social și în Politic se discuta subiectul delicat al unei ordonanțe (menite să schimbe C.P.), ar fi fost necesar ca un for superior – în acest caz C.C.R.-ul – să se pronunțe – respectând principii și atribuții democratice – și pe fond (nu numai pe formă). Iar singurul îndreptățit să sesizeze C.C.R. în acest fel era Avocatul Poporului. Un răspuns pozitiv sau negativ venit din partea C.C.R.-ului ar fi atârnat greu – dacă nu decisiv – în economia jocului politic din acele zile. Din păcate, CCR-ul a evitat să ofere o rezoluție la sesizarea A.P. motivând că (1) obiectul sesizării (ordonanța 13) dispăruse între timp (prin emiterea ordonanței 14) și (2) el nu produsese efecte juridice de care să se poată ține seama.

Dar chiar dacă sesizarea A.V. nu a primit nici un răspuns, nimic nu împiedică analiza și interpretarea ei (vezi cap Surse și cap 13). Este un exercițiu necesar câtă vreme a adăugat și ea – alături de (1) celelalte sesizări la C.C.R. (a președintelui și a C.S.M.-ului), (2) de plângerea P.G. , (3) de anchetele D.N.A.-ului (vezi Cap 11.4) – un plus de legitimitate Străzii.

11.4 DNA

Indiscutabil, alături de Președinte, D.N.A.-ul a fost vedeta Străzii. Numele Instituției de Lupta cu Hidra Corupției – și a veritabilei Ioana d’Arc ce o conduce – (1) au fost pomenite de toate părțile implicate în conflictul politic (în diverse declarații belicoase), (2) au apărut pe pancarte și în posturi de Facebook și (3) au fost strigăte cu însuflețire de către manifestanți. Reacția puternic emoțională al Socialului la auzul cuvântului corupție (Vezi cap 14 si cap 15), precum și cultul pentru DNA este un indicator al faptului că propaganda – pornită odată cu campania Președintelui din 2014 – a dat roadele scontate și că în mentalul colectiv subiectul corupție a trecut în subsidiar drepturile omului și toate valorile democratice. (Notă: Nu puțini au fost manifestanții din piață (sau rebelii online) care au cerut „DNA! Să vină să va ia!”).

Până la momentul ordonanței 13, D.N.A.-ul (prin vocea dnei Codruța Koveși) s-a mulțumit (1) să emită judecați de valoare cu privire la modificările propuse pentru C.P. (păreri vădit neconstituționale câtă vreme politică penală este făcută de Guvern și Parlament) (vezi Cap 4 și Cap Surse - 16.7. ), (2) să anunțe apocalipsa („închiderea unui număr foarte mare de dosare” și „imposibilitatea recuperării prejudiciilor”) și (3) să pozeze în postura de victima neprihănită (acuzând o încercare de desființare a D.N.A.). După dată de 1 Februarie, D.N.A-ul nu s-a mai mulțumit doar cu rolul de stindard și instigator al străzii (alături de instituțiile menționate mai sus). Folosind un denunț cu privire la posibile fapte de favorizare a infractorilor (redactat anterior – sic! - faptelor denunțate), DNA a trecut în ofensivă. În cursul lunii Februarie (1) au fost chemate la audieri diverse persoane implicate în emiterea Ordonatei 13, (printre care și miniștrii în cabinetul Grindeanu), (2) au fost solicitate acte și (3) chiar înregistrări ale ședințelor de guvern.

Dacă scoatem gândirea de sub imperiul emoției, enormitatea mișcării de forță a D.N.A. devine evidentă. Și totuși, nici în momentul în care C.C.R.-ul (la sesizarea președintelui Senatului) a confirmat că - formulat cât se poate de frust - Justiția a intervenit în activitatea Guvernului (vezi Cap 4.1), o parte a Socialului (conectat pe Conștiința sa virtuală) nu a abdicat de la susținerea anormalității democratice. Au existat voci (în mediul online și pe stradă) care (1) au susținut că de fapt procurorii asmuțiți asupra Guvernului nu ar fi fost interesați de oportunitatea ordonanței, ci de legalitatea emiterii acesteia și că (2) nu ar fi existat vreun conflict instituțional între Guvern și D.N.A. (Parchet). Poziția lui Valer Dorneanu (președintele CCR) a fost însă cât se poate de tranșantă (27.02.2017): „D.N.A. a început […] o acțiune care s-a marcat prin descinderi la Ministerul Justiției, audieri de la cel mai mic până la cel mai mare, în legătură cu felul în care a fost adoptat un act normativ. După cum știți, OUG este un act normativ cu putere de lege. Ea se aprobă în anumite condiții prevăzute de art. 115 din Constituție și practic e o putere delegată din partea autorității legislative. Practic, DNA s-a apucat să verifice în ce măsură au fost îndeplinite condițiile de aprobare a unei OUG, deci în ce măsură s-a întrunit condiția extraordinară, în ce măsură acea stare nu putea fi rezolvată altminteri, dacă s-a motivat sau nu urgența. A mai verificat dacă s-au primit toate avizele de la Consiliul Legislativ, de la CSM, lucruri care exced autorității DNA. Aceste verificări se fac de către CCR, în cadrul controlului de constituționalitate. Pe de altă parte, toate aceste lucruri s-au făcut în timpul desfășurării procesului legislativ. Ordonanță era trimisă Parlamentului, care putea să o aprobe, să o modifice, să nu o aprobe. Prin această, considerăm că s-a perturbat bună activitate a Guvernului și s-au perturbat și relațiile care trebuie să existe între cele trei autorități: judecătorească, executivă și legislativă.”

Chiar și admițând că D.N.A. a acționat legal (în pofida dispozitivului hotărârii C.C.R.) și tot ne împiedicăm de un paradox periculos. Ne situăm în zona interpretărilor (și a modului în care ele ajung și sunt cântărite în conștiințe) și tocmai aici se ascunde diavolul. A contrazice sau a contesta curtea constituțională (și interpretarea ei) este privilegiul exclusiv al Poporului (în general și al străzii în special). Dacă însă și alte instituții ale statului contrazic (sau chiar și mai puțin - ignoră) C.C.R.-ul, putem fi siguri că statul de drept și democrația sunt serios avariate. Iar în acest caz decizia C.C.R.-ului nu a fost urmată de nici un ecou și nicio reacție instituțională, (in afara celei venite din partea Parlamentului, favorizat de decizia CCR-ului. (Vezi Cap 16.10).

Nici critica DNA-ul nu trebuie sa se facă însă în afara rațiunii. Nu putem fi de acord cu demonizarea excesivă a DNA și nu putem să afirmăm – cu siguranță absolut㠖 că există o relație bazată pe interese obscure între Președinte și DNA. Dovezile – momentan – sunt circumstanțiale. Tocmai de aceea sunt necesare (1) o anchetă internă (a C.S.M.-lui) și (2) o solicitare de explicații (remisă de Ministerului de Justiție) către Parchet.

(Notă: În data de 2.3.2017 Inspecția CSM a deschis dosarul disciplinar 1704/IJ/319/DIP/2017 pe numele Procurorului General și al șefei DNA – Vezi (Cap. Surse)).

11.5 S.R.I.

S-a vorbit (excesiv de) mult în presă despre binomul SRI – DNA. Chiar dac[ acest binom este real (vezi Cap. Surse) - și el asculta de Președinte sau si-a subordonat Președinția, totuși S.R.I.-ul nu s-a implicat vizibil în evenimentele din Ianuarie/Februarie 2017. Cauzele pot fi următoarele: (1) existența unei comisii parlamentare de control (condusă de senatorul Țuțuianu) care și-a exercitat cu fermitate atribuțiunile și (2) eliminarea din fruntea SRI-ului a generalului Coldea (ca urmare a unor dezvăluiri făcute de un controversat om de afaceri: Sebastian Ghiță). Cu toate acestea nu trebuie uitat că în trecutul apropiat S.R.I.-ul a fost stâlpul de susținere al regimului Băsescu (după cum însuși Băsescu recunoștea la un moment dat), iar una dintre calitățile primordiale ale S.R.I.-ului este tocmai aceea de a acționa (și de a rămâne) în umbră…

11.6 Președintele (și cealaltă parte a străzii)

După cum era de așteptat, acțiunile președintelui au stârnit în cele din urmă nemulțumire în rândul Socialului (1) ce susținea P.S.D.-ul și (2) se delimitase tacit de părerile și acțiunile străzii. O parte a presei (și poate și P.S.D.-ul însuși în ciuda declarațiilor publice de îndemn la calm) a întreținut – nu în cel mai etic mod cu putinț㠖 această nemulțumire, până când ea s-a transformat într-o (contra)manifestație. Mai multe seri la rând, în paralel cu mișcările de stradă din Piața Victoriei, în față intrării în curtea palatului Cotroceni – reședința Președintelui – câteva sute de oameni (mai slab organizați) au ridicat pancarte și au scandat lozinci împotriva lui Klaus Johannis și a Codruței Koveși. (Notă: O parte dintre pancarte și strigăte transmiteau și mesaje de susținere pentru Guvern). Forța și vizibilitatea acestei mișcări a fost scăzută, însă a arătat că (1) Socialul s-a scindat în două (chiar dacă o parte a Socialului a fost mai tăcută) și că (2) Președintele a greșit calculând că nimeni nu îi va amendă declarațiile și acțiunile politice îndreptate împotriva Legislativului și Executivului ales.

Dincolo de aceste lucruri trebuie reținut însă modul – revoltător – în care președintele s-a raportat la acei oameni care au avut altă părere decât el (și decât camarila sa) și în final au ales să îi și transmită aceasta părere:
(1) după încheierea întâlnirii de la Malta într-un interviu Președintele a afirmat c㠄românii lui” sunt în strada, ca și cum ar fi recunoscut doar o parte a României,
(2) în timpul discursului ținut în Parlament – pe jumătate jignitor, pe jumătate forțat ironic la adresa membrilor Legislativului – nu a pomenit nimic despre cei ce îl contestau la Cotroceni și
(3) deși i se bătea în poartă cu vehemența de câteva zile, a ales ca într-un week-end să meargă la schi și să se fotografieze într-o postură relaxată în vârf de munte.

12. Greșelile Guvernului

(1) Intențiile machiavelice ale Președintelui, (2) pozițiile neconstituționale ale unor instituții sau (3) modul în care Socialul a ales să se manifeste, nu scutesc Guvernul de propria lui vină. Nici incompetența, nici lipsa informării și nici inocența – deși nu ne aflam în vreuna dintre aceste situații – nu pot fi circumstanțe atenuante pentru Politic, (cum sunt în cazul Socialului). Puterea atrage după sine o mare responsabilitate (responsabilitate ce se extinde și în cazul a hazardului), iar Socialul este chemat să tragă la răspundere Politicul nu numai pentru greșeli, ci și pentru slăbiciuni și pentru indecizii.

12.1. Graba Guvernului

Asupra acestui aspect consensul este total, nu numai în stradă și în tabăra Președintelui, ci și în rândul P.S.D.-ului. Executivul a căzut pradă propriului exces de zel. Există explicații atât pentru graba Guvernului de a legifera – (1) ordonanța 13 repara o parte a C.P. afectată de decizii (de neconstituționalitate) ale C.C.R.-ului, cât și pentru ziua și ora alease pentru adoptarea ordonanței – (2.1) întârzierea avizelor necesare pentru legea bugetului și (2.2) încheierea vacanței parlamentare , dar aceste explicații nu sunt de natură să înlăture bănuiala că în spatele legiferării s-au ascuns interese obscure, ilegitime. Proiectul legii grațierii fusese deja trimis în Parlament; proiectului de modificare a C.P. în Parlament putea să urmeze aceeași cale. Nu este sigur că această varianta ar fi liniștit complet spiritele, dar cel puțin ar fi înlăturat criticile legate de (1) grabă, (2) de ora adoptării ordonanței (în stradă s-a strigat „Noaptea, că hoții!”) și de (3) arogarea nejustificată a puterii de legiferare. Vinovații pentru greșeală tactică de a ignora semnele viitorului incendiu social și politic (și – mai mult – de a arunca lemne în foc prin grabă) se află exclusiv în tabăra partidului social-democrat.

12.2. Imposibilitatea de explica Ordonanța 13

Explicarea Ordonanței 13 (sub toate aspectele ei) ținea exclusiv de responsabilitatea Guvernului, iar acesta, avertizat fiind de sensibilitatea (și sensibilizarea) opiniei publice, ar fi trebuit să aibă o strategie de comunicare mai bună. „Eșec” este însă un cuvânt prea blând pentru a descrie rezultatul încercărilor făcute de Guvern în acesta direcție; mai curând putem opta pentru cuvântul „dezastru”. Din cele două conferințe de presă organizate de Florin Iordache (ministrul Justiției), nu s-a reținut decât (1) sintagma „Altă întrebare!” cu care acesta a evitat tirul amețitor al ziariștilor (în seară de 31 ianuarie) și (2) gestul deplasat al unor parlamentari U.S.R. de a sabota discursul Ministrului (cu mici pancarte pe care au scris „Rușine”) (pe 1 februarie). Indiscutabil era deja târziu și prea devreme pentru argumente și nimeni nu mai era dispus să asculte; totuși prestația ministrului – pe care presă a descris-o că fiind la intersecția aroganței, a agresivității și a fricii – nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor.

Nici conferită de presă ținută de Prim-Ministru, secondat de Șeful Camerei Deputaților Liviu Dragnea (sau invers) nu a fost mai inspirată, ba chiar a avut darul să enerveze Stradă și mai mult. (Notă: E adevărat că țintă nu a fost strada, ci Socialul, dar nici Grindeanu și nici Dragnea nu trebuiau să uite că în acele zile se confruntau cu evenimente extraordinare și cu inamici politici). Sub auspiciile unei mișcări anti-Executiv și anti-Legislativ, (1) trecerea în revista a realizărilor Guvernului (pentru mai bine de o oră) și (2) evitarea subiectului fierbinte al „elefantului din încăpere” (atins doar în treacăt, în viteză și într-o notă ușor iritată) a transmis ideea – amplificată și de pres㠖 că se încearca o politică a struțului sau a niznaiului.

(Notă: Pe de altă parte nici ordonanța 14 nu a fost explicată acelei părți a Socialului care a ales să susțină Guvernul în tot ceea ce întreprinde și care s-a simțit ca un jucător în ofside.)

12.3. Lipsa de reacție la discursul Președintelui

Pe parcursul întregului scandal generat de ordonanțe, Guvernul nu a făcut altceva decât să plece capul și să joace defensiv. Mai grav este faptul că a făcut concesii nu doar străzii (și orice concesie a fost interpretată că o recunoaștere a vinei), ci și adversarilor politici. Adversitatea evidentă a Președintelui a fost primită cu stoicism (dacă nu cu o plăcere masochistă), uneori spre exasperarea susținătorilor (care au luat la un moment dat inițiativa în propriile mâini – vezi protestele din față palatului Cotroceni). Această strategia politică nu a adus nici un beneficiu (P.S.D.-ului), doar dacă nu considerăm statu-quo-ul actual – (1) C.P. nemodificat conform cerințelor CCR, (2) capital de încredere scăzut, (3) un Președinte ce jubilează, (4) un Social încă în stradă la pând㠖 o victorie.

Totuși, pentru imaginea PSD-ului (în special și a Politicului în general) cel mai dureros moment a fost discursul prezidențial din dată de 7 februarie. După ce ordonanța a fost abrogat㠖 semn al unei încercări de a ieși din impasul politic și social –, Johannis și-a anunțat intenția de a veni în plenul Parlamentului. Dat fiind momentul ales, nimeni nu se aștepta la întoarcerea președintelui în matcă stabilită de Constituție sau măcar la o întindere de mână; totuși Johannis a reușit să surprindă pe toată lumea mergând mult prea departe. Având în spatele său (sau în fața sa) Strads, o parte a presei (care l-a aplaudat zgomotos) și alte instituții (vezi cap 11) Președintele a ales să vorbeasc㠖 din nou - despre „penali” și despre „corupți”, exersându-și sarcasmul fără șarm și zâmbetul fără haz. De data această însă s-a adresat direct „penalilor” și „corupților” și i-a arăt cu degetul. Membrii Parlamentul – din coaliția PSD-ALDE - (și Președinții Camerelor) au fost victimele unui mic cezar venit să își serbeze triumful în mijlocul Senatului (și a Camerei Deputaților); iar singura reacție pe care aceștia au avut-o a fost părăsirea sălii în ecoul ironiei prezidențiale: „Ați obosit? Ghinion!”. Socialul românesc are prostul obiceiul de a uita și/sau de a ierta umilințele (și pe ce cel ce l-a umilit), dar cu siguranță nu-i va uita și nu-i va ierta pe cei ce au fost umiliți în față lui și în locul lui.

(Notă: Abia cu întârziere – pe data de 08.03.2017 – Parlamentul a ripostat prin adoptarea unei declarații prin care (1) salută clarificările pe care Curtea Constituțională a României le-a adus în deciziile sale și (2) amendeaz㠄abuzul de drept al Președintelui României, care a recurs la sesizarea fără temei a Curții doar în scopul blocării unui proces politic democratic.” (vezi Cap 16.10))

12.4. Lipsa de atitudine în cazul anchetei DNA (în care au fost audiați în calitate de martori membrii ai cabinetului Grindeanu)

Un alt episod umilitor este și episodul anchetei declanșate de DNA în legătură cu Ordonanță 13 și cu împrejurările în care ea a fost adoptată. Este cel puțin periculos servilismul afișat de membrii Guvernului în fața unui demers evident imoral din punct de vedere democratic. O vreme a existat amenințarea că urmărirea penală in rem să se transforme în urmărire penală in personam și poate ea s-ar fi materializat dacă șeful Senatului nu ar fi sesizat în cele din urmă, într-un acces de demnitate, CCR-ul. Dincolo de aspecte ce țin de neconstituționalitatea și de viciile de procedură ale anchetei DNA – tranșate în cele din urmă de CCR (vezi Cap 11.4) – rămân emblematice imaginile (transmise de presă) cu miniștrii chemați la sediul DNA să depună mărturie în calitate de martori. În Social ele au lăsat mai multe urme decât decizia CCR (despre care prea puțini au auzit, iar cei care au auzit au contest-o). Impresia general㠖 iar Socialul operează cu impresii – a fost că puterea arogată de Justiție (mai exact de DNA) a fost una legitimă pentru că ea a intervenit de partea Străzii și împotriva infamei ordonanțe 13; și mai mult – această putere este una normală în general și poate rezolva toate problemele României dacă nu este împiedicată. Încă un pas – ultimul?! - făcut spre o Republica Justițiară și un alt punct pierdut de Guvern (și de Parlament). (Vezi Cap 16.11)

12.5. Demisia lui Florin Iordache (Ministrul Justiției)

Tot la capitolul greșeli se înscrie și demisia Ministrului Justiției. Este posibil ca demisia sa fi fost un act unilateral, după cum este posibil ca Florin Iordache sa fi fost sacrificat de partid. Să nu uităm că însuși Președintele îi ceruse demisia în timpul discursului ținut in Parlament, (ca pe un act necesar - dar nu suficient - de penitență al Parlamentului și Guvernului). Oricum demisia lui Florin Iordache a fost interpretată drept un semn de slăbiciune și o recunoaștere spăsită a vinei, influențând negativ atât Piața cât și acea parte a Socialului care a susținut Guvernul.

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  "Iar prin trecerea averilor Grupului Etnic German de sorginte fascista la Forumul Democrat German, prin contributia sa personala a incalcat flagrant directivele tratatului de pace incheiat dupa infrangerea celui mai odios popor de la acea vreme !"
(Mihail Buricea)

Frate Mihai
Parerea mea este ca nu a existat, nu exista si nu va exista niciodata un popor odios. Exista popoare inselate sau prost indrumate de conducatorii lor care din aceasta cauza au de suferit atat ele cat si alte popoare. Un astfel de popor a fost poporul german, care de-a lungul istoriei a data valori inestimabile culturii universale. Fiindca, asa cum stim amandoi, Goethe, Schiler, Lesing, Thomas Mann, Bethoven impreuna cu toata clasa lui de lautari germani (Schubert, Brahms, Schonberg si atatia alti) ca sa nu mai vorbim de filosofia moderna nu s-au nscut, din pacate, in patria noastra iubita Oltenia, ci in Germania. (Insa nici noi, oltenii nu putem sa zicem despre noi ca suntem un popor de doua parale, fiindca pe timpul lui Gheothe in aveam in plina activitate pe marele poet Ienachita Vacarescu a carui incantatoare poezie "Amarata turturea" eu inca o fredonez cu cea mai mare placere.) Insasi tatuca Stalin prin 1944 a declarat public ca hitlerii vin si pleaca dar poporul german va ramane, ceeace inseamna ca nici cel mai matre dascal al omenirii nu considera poporul german a fi un popor odios. Cat despre Iohannis, cat e el de neamt, la hotie nu ne intrece pe noi oltenii. Fiindca hotia cere inteligenta, curaj, imaginatie, ochi ager, mana iscusita, rapiditate in actiune si alte calitati
de acelasi calibru pe care prusaco-dacul nu le are.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2017-03-11 00:27:44
         
 
  Domnule Vasiliu, teza si concluziile tezei dvs sunt fara cusur in logica lor, asa ca eu sunt de partea dezbaterilor din teza
Iar Mitica Cioaca, nascut pe acelesi meleguri cu mine este de partea neamtului care a incalcat grav Constituti, iesind fatis la revolta strazii contribuind renuntand astfel la rolul sau de mediator si devenind astfel dezbinator, instigator.
Si mai apoi justitia ne-a demonstrat ca nici el nu a fost un sfant, insusindu-si prin falsuri 2 case. Iar prin trecerea averilor Grupului Etnic German de sorginte fascista la Forumul Democrat German, prin contributia sa personala a incalcat flagrant directivele tratatului de pace incheiat dupa infrangerea celui mai odios popor de la acea vreme !
 
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2017-03-10 16:56:07
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Dle Cioaca,

Multumesc pentru lectura. Apreciez deosebit de mult faptul ca v-ati exprimat opinia si v-ati asumat-o. Este un semn de intelepciune si de normalitate.

Cu stima,
Cristi
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2017-03-10 10:26:58
         
 
  Domnul Vasiliu,
Sa stiti ca am citit cu multa cazna (eu nu prea le am cu stiintele juridice) si interes studiul dumnevoastra, care m-a convins ca aveti dreptate; dar eu tot cu prusacul o sa votez. Dumnmeavoastra sustineti, si pe drepatet, ca revansardul nu ar trebuii sa-si bage labele lui mari cat niste lopeti acolo unde Constitutia lui Ilici Iliescu spune sa nu exista nici o gaurica de bagat labele. Exista insa momente cheie cand bagatul labelor in lucruri nepermise devine o necesitate morala, chiar daca acesta actiune incalca toate legile. De asta il admir eu pe neamt, care in loc sa stea linistit la Palatul Cotroceni numarand bambilici si urmarind desfasurarea evenimentelor in fata TV-ului s-a bagat in belea nesilit de nimeni si cu buna stiinta. Simtul lui de neamt debusolat nu i-a permis sa faca altfel.
Dar daca varul Dragnea (ii zic var ca acest dac veritabil se cam trage din aceleasi meleaguri din care ma trag si eu) considera ca teutonul a incalcat cu bagareala lui litera sacra a Constitutiei vatamandu-le astfel, atat lui cat si a sfintilor din PSD nimbul de nevinovatie, este dreptul lui sa incerce a-l da jos printr-un nou referendum; ca doar majoritatea parlamentara, adica painea si cutitul, se afla in mainile domniei sale. Asa cum am mai spus, eu sunt cu trup si suflet de partea necrutatorului cavaler teuton; dar mi se pare nedrept si nedemocratic ca bagaretul nemtalau sa incalce legea iar usa de biserica Dragnea sa nu-i aplice Constitutia.
 
Postat de catre Dumitru Cioaca la data de 2017-03-10 01:47:42
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE