FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Mâna care scrie cartea
Text postat de Sergiu Somesan




Mâna care scrie cartea

Când s-au împlinit trei ani de la publicarea ultimului meu roman, un roman horror cu un titlu pe măsură, „Grota însângerată“, am hotărât că trebuie să fac ceva. M-am interesat discret la școală dacă al meu șef a auzit ceva de anul sabatic. „Adică un concediu fără plată de un an?“ întrebă nu foarte sigur de el directorul școlii unde predam istoria de vreo 20 de ani. „Așa ceva“, i-am răspuns eu și am început să fac hârtiile necesare și să caut un suplinitor pentru un an de zile, fiindcă asta era una dintre condiții: ca eu să găsesc pe cineva să îmi țină locul în tot acest timp. De bine, de rău, s-au aranjat toate până la urmă și, ținând seama de sfaturile din manualul lui Stephen King, mi-am făcut un program strict, întocmai după învățăturile maestrului. Dimineața, după ce soția ducea fetița la școală, mă așezam în fața topului de coli albe de hârtie și așteptam. Să vină inspirația, bineînțeles! Unul dintre sfaturile maestrului de care aveam de gând să țin cont era ca după o primă ciornă să urmeze a doua, care să fie cu cel puțin zece la sută mai scurtă. A trecut o lună, apoi au trecut două și eu tot nu trecusem de titlu și de primul paragraf, care avea exact zece rânduri. Dacă tăiam zece la sută aveau să rămână numai nouă rânduri mari și late. Aveam un afurisit de blocaj și nu puteam avansa nici măcar un singur cuvânt peste cele zece rânduri scrise în prima zi. Făcusem o listă de personaje, le caracterizasem pe fiecare ca la carte, cunoșteam și acțiunea romanului până la crima ultimei fantome – era tot un roman horror –, dar asta nu mă ajuta absolut cu nimic. Așa că, deși stima mea pentru maestru rămânea neschimbată, am modificat puțin programul recomandat de el, adaptându-l nițel temperamentului meu. După plecarea celor două femei din viața mea la treburile lor, făceam o cafea mare, trimiteam micul terrier cu nume de prim-ministru să îmi aducă ziarul de la poartă, mă așezam pe șezlongul de pe terasă și răsfoiam ziarul local, fără să îmi încarc memoria cu prea multe știri din micul nostru orășel. Știrile locale treceau prin mintea mea la fel de lin cum trecea adierea dimineții prin copacii pădurii și aveau, cel puțin așa credeam eu, un rol relaxant. După ce sorbeam cafeaua până la ultima picătură, scanam puțin partea creatoare din mine în căutarea unei rămășițe de roman. Cum nu găseam nimic, porneam într-o mică plimbare prin grădina din spatele casei, care se întindea până aproape de pădure, urmat îndeaproape de terrierul care mă acompania cu pași mărunți.
Mă opream mai întâi la tumul – de fapt o simplă movilă care se înălța vreo trei, patru metri într-o pantă lină, complet acoperită de iarbă și în care câinele săpase o mulțime de galerii cu un scop numai de el știut. De fapt acum câțiva ani, când am cumpărat casa și grădina, fostul proprietar – pentru a mări prețul, probabil – a încercat să scoată în evidență eventuala valoare a tumulului. „Sunt sigur că, dacă vă faceți timp odată să săpați numai un metru în tumul, veți descoperi lucruri pe care orice profesor de istorie și le-ar dori!“ Nu i-am dat nici un leu mai mult și am încercat să îi explic că există o mică diferență între un profesor de istorie care scrie romane horror în timpul liber și un arheolog. După ce am bătut palma și am perfectat actele la notar, mi-a spus oarecum triumfător la despărțire:
— De fapt tocmai din cauza tumulului vând așa de ieftin casa și grădina…
La întrebarea mea nerostită a adăugat:
— În nopțile cu lună plină, din tumul se aud sunete de clopote.
Apoi s-a aplecat spre mine și a continuat în șoaptă, ca să nu îl audă notarul:
— Și uneori se aud chiar voci și țipete.
Am zâmbit și i-am răspuns tot în șoaptă:
— Mulțumesc pentru atenționare! Promit că în nopțile cu lună plină vom ține gemurile închise ca să nu ne deranjeze zgomotele.
Bineînțeles că în cei câțiva ani de când ne-am mutat nu am auzit nici un fel de zgomote din tumul și, în afară de interesul constant pe care i-l acorda terrierul, alt efect nu a avut asupra noastră.
Deci, după ce mă opream la tumul și îl lăsam pe câine să își facă numărul de atacuri simulate asupra unor dușmani imaginari, după ce mai săpa zece-douăzeci de centimetri în galeriile lui, ne continuam prin pădure plimbarea. Culegeam absent două-trei fragi, speriam fără să vreau câteva căprioare și veverițe, apoi, după ce mă udam bine de rouă pe pantaloni, mă întorceam spre casă tot cu gândul la roman. Trecuseră trei luni de plimbări zilnice și eu eram tot la primul paragraf, așa că într-o zi, după plimbarea matinală prin pădure, am luat în mână cartea maestrului să văd ce recomandă el atunci când ai un asemenea blocaj. Nici nu am deschis-o bine, că am auzit telefonul sunând.
— Alo, Radu la telefon, am auzit eu o voce mai sonoră ca de obicei și, tocmai când am dat să întreb de care Radu e vorba, mi-am adus aminte instantaneu, dar asta nu mi-a făcut nicio plăcere.
Era vorba despre un fost coleg de-al meu din liceu care acum păstorea ziarul local despre care tocmai vorbisem. Era și patron, și director la ziarul acela și uneori mă întrebam cum naiba face că reușește să scrie zilnic aproape singur cele opt, uneori șaisprezece pagini ale fițuicii lui. Din câte știam, avea numai o secretară și un băiat pe care îl folosea pe post de reporter, dar mort, copt, în fiecare zi își scotea fițuica lui nenorocită. Uneori zău că îi invidiam forța de muncă și capacitatea de a scrie mii de cuvinte zilnic despre subiecte atât de sterile cum ar fi viața cotidiană a unui mic orășel.
— Spune, Radule, dar fii scurt, te rog, pentru că m-ai oprit din scris, am spus eu și am privit la cele câteva rânduri amărâte aruncate pe prima pagină.
— Maestre, am să fiu cât de scurt am să pot…
Dacă mă lua cu maestre, era clar că iar voia vreo favoare. Și, înainte de a apuca să mă gândesc la cine știe ce grozăvii, continuă:
— Am auzit că lucrezi la un nou roman, care bineînțeles că va deveni un bestseller, ca tot ce a ieșit până acum de sub pana ta.
— Lasă vrăjeala și treci la subiect, am mormăit deranjat de premonițiile lui referitoare la un roman din care nu scrisesem nici măcar prima pagină.
Am auzit cum fostul meu coleg își drege vocea, semn că ceea ce urma era fie ceva imposibil, fie o mare gogomănie.
— Păi, m-am gândit, începu el precaut, dacă nu ar fi bine să publicăm un mic fragment din romanul tău în ziarul nostru. Știi, numai câteva rânduri, doar atât cât să-i facem pe oameni curioși, cât să se înghesuie și mai tare apoi să îți cumpere cartea.
Am privit lung cele câteva rânduri de pe coala albă de hârtie. Am așezat apoi foaia altfel, așa, mai pe diagonală, dar tot zece rânduri rămâneau.
— Alo, țipă Radu disperat la telefon, te-ai supărat? Era doar o propunere.
— Nu m-am supărat, Radule, departe de mine așa ceva. Doar analizam
propunerea ta. Va trebui să discut cu cei de la editură să vedem ce părere au. Nu știu precis ce se prevede în contract pentru asemenea situații. Dar am să te sun imediat cum am să aflu vești.
— Bine atunci aștept un telefon, spuse Radu și închise înainte de a apuca să mai adaug ceva.
I-aș fi dat cu dragă inimă, nu un simplu fragment, ci un capitol sau chiar două, numai că nu aveam de unde să îi dau nimic. Furios pe mine însumi, am încleștat din dinți și am terminat de scris prima pagină până au venit fetele. Nu că mi-ar fi folosit la ceva, pentru că spre seară, când am recitit ce am scris, a trebuit să rup foaia de hârtie în bucățele mici și le-am aruncat ca să nu le mai văd.
Cineva m-a sfătuit odată să încerc să scriu la calculator, pentru că posibilitățile de intervenție pe text sunt net superioare, așa că a doua zi dimineață am scos de la naftalină vechiul laptop, dar trebuie să mărturisesc că nu tehnica era de vină, pentru că scrisul tot nu avansa nici așa. Ocupat cum am fost cu laptopul și cu punerea lui în funcțiune, nici nu am observat că terrierul nu adusese ca în fiecare dimineață ziarul. Nu că i-aș fi dus cine știe ce lipsa, dar devenise un tabiet și parcă îmi venea greu să îl încalc așa, pe nepusă masă. Am băut cafeaua și l-am chemat pe Churchill, pe care îl auzeam lătrând ca de obicei prin spatele grădinii, pe lângă tumul.
A venit într-un târziu cu o mutră spăsită și m-a privit de parcă ar fi bănuit că aveam să îl cert.
— Ziarul, Churchill, du-te și adu ziarul!
S-a dus până la poartă și a amușinat ostentativ pe lângă cutia poștală, apoi s-a întors tot fără ziar.
M-am ridicat și m-am dus și eu până la poartă, unde am căutat atât în cutie, cât și în locul unde îl arunca de obicei poștașul, dar nu era, și gata. Ori Radu se hotărâse să-mi sisteze porția zilnică de noutăți locale până îi dau un fragment de roman, ori Churchill găsise o utilizare mai potrivită pentru ziar.
M-am dus iar pe verandă și, deși a doua ipoteză era puțin plauzibilă ținând seama cât de ascultător era bietul cățeluș, m-am hotărât să îl cert puțin înainte de a-i da telefon lui Radu și de a afla ce anume se întâmplă.
Am luat ziarul de ieri și i l-am fluturat amenințător câinelui prin față.
— Ziarul, Churchill, du-te și adu ziarul. Să nu îndrăznești să te întorci fără ziar.
Săracul cățel nu prea era obișnuit să fie certat, așa că mi-a aruncat o privire vinovată și a plecat cu coada între picioare. Mi-era puțin milă de el, dar nu voiam să își facă un obicei din a rupe sau a ascunde ziarele. M-am luat cu scrisul, de data asta chiar am reușit să umplu ecranul laptopului cu un text de care eram mulțumit. Tocmai îl reciteam satisfăcut când l-am văzut pe Churchill că vine tot într-o fugă spre mine cu ziarul în gură. Am vrut să îl cert văzând cât de mototolit și cu foile ude era, dar mi-am adus aminte de privirea lui vinovată, așa că m-am mulțumit să îl scarpin puțin după urechi și apoi am căzut la pace. Împăcat cu mine însumi și cu textul pe care tocmai îl terminasem, am hotărât că merit încă o cafea, așa că mi-am mai făcut una și am luat ziarul la purecat. Mărturisesc că abia la pagina a doua am observat că ceva nu e în regulă și m-am dus glonț la calendarul pe care îl aveam atârnat în holul de la intrare. Pe calendar data era douăzeci și trei mai, pe laptop la fel, la televizor tot știrile din douăzeci și trei mai erau prezentate, numai în ziarul pe care mi-l adusese Churchill era data de douăzeci și patru mai. Și nu a trecut mult până să observ că nu era vorba de o greșeală de tipar. Ziarul era într-adevăr cu o zi înainte și descria evenimentele care abia erau în curs de desfășurare.
Pe prima pagină scria despre o tamponare între două mașini care avusese loc ieri, adică astăzi, la ora douăsprezece, chiar în fața poștei. M-am uitat la ceas și am hotărât că dacă mă grăbesc am tot timpul să ajung chiar dacă merg pe jos, pentru că ar fi fost culmea să iau mașina și să fiu tocmai eu cel care provoacă tamponarea. Am ajuns la doisprezece fără câteva minute, am intrat la poștă și mă pregăteam să cumpăr câteva plicuri și timbre când în spatele meu am auzit o bușitură puternică și lume țipând.
Am ieșit și eu afară și am privit la vânzoleala care se produce în astfel de ocazii. Bine că nu erau victime, pentru că m-aș fi simțit vinovat față de ele că nu am făcut ceva ca să le salvez. Deși stau să mă întreb ce efect ar fi avut dacă m-aș fi proțăpit în mijlocul intersecției de la poștă, strigând în gura mare: „Aveți grijă cum conduceți! În curând aici se va petrece un accident“. Probabil că aș fi reușit să fac în așa fel încât să se producă mai mult de o singură tamponare.
M-am întors gânditor spre casă mergând cât mai încet posibil, în așa fel încât să pot întoarce problema pe toate părțile. Puteam să o întorc și să o răsîntorc, că tot nu îi dădeam de capăt.
În mod sigur, din motive care nu contează, ziarul meu de astăzi nu a fost adus. Iar câinele, micul meu câine, atunci când a fost certat, a făcut cumva rost de ziar. De un ziar, numai că de ziarul de mâine, așa că urma să aflu de unde îl adusese și cu asta rezolvam problema.
Ajuns acasă, i-am dat niște crănțănele din care știam eu că îi plac în mod deosebit, apoi, cu o voce dulce, i-am arătat ziarul pe care tocmai îl adusese.
— Ziarul, Churchill, de unde ai ziarul?
A durat destul de mult până să îl fac să priceapă ce vreau, dar când s-a lămurit a luat-o încet spre grădină și – de ce eram eu oare sigur de asta? – s-a oprit în dreptul tumulului. L-am scărpinat iar după urechi și l-am îndemnat blând:
— Ziarul, Churchill, adu ziarul.
Churchill a intrat în una dintre multele galerii săpate de el, l-am auzit lătrând tot mai îndepărtat, ca și cum ar fi intrat într-o peșteră uriașă de unde lătratul se auzea cu ecou, și după câteva minute a mai adus un ziar. L-am lăudat cât am putut de mult și i-am mai dat un pumn de crănțănele. Bietul câine era așa de fericit că mă mulțumise în sfârșit, încât sărea mereu în jurul meu și părea că nu are de gând să se mai oprească niciodată. Apoi, într-un sfârșit, m-a abandonat, a intrat într-o altă galerie, de unde a ieșit în numai câteva clipe cu încă un ziar. Scărpinat, crănțănele, mângâieri, până am simțit nevoia să mă așez pe o ridicătură a tumulului: ziarul adus a doua oară era de poimâine! Aveam gura uscată, dar nu aveam nimic la îndemână să îmi ud buzele și nici nu mă înduram să părăsesc minunea pe care tocmai o descoperisem. Am stat și am respirat adânc, apoi mi-am forțat norocul și l-am trimis pe Churchill în alte galerii, până când s-au adunat în jurul meu nu mai puțin de zece ziare cu date consecutive. Le-am strâns pe toate și le-am luat cu mine, apoi m-am închis în birou: comoara pe care o aveam nu putea fi cercetată pe verandă, la vedere.
Nu mi-a luat mult să observ că din douăzeci și șapte mai, deci peste numai trei zile, gazeta locală începea să publice în foileton romanul meu, câte un capitol pe zi. În ultimul ziar pe care îl aveam era publicat deja capitolul șapte pe care se presupunea că îl scrisesem. Era stilul meu oarecum, dar în mod sigur nu scrisesem așa ceva. Nu încă.
L-am sunat pe Radu și i-am spus că am vorbit cu editura și că nu are nimic împotrivă să public chiar tot romanul, ținând seama că este vorba de un ziar local cu un tiraj total de numai cinci-șase sute de exemplare. Urma ca de a doua zi să-i trimit primele cinci capitole. Era să mă scap și să zic că pe măsură ce câinele va mai scoate altele din tumul i le voi trimite și pe celelalte, dar știam că nu ar pricepe gluma.
Bietul terrier a ajuns aproape obez de câte crănțănele mănâncă zilnic, eu am reușit să copiez pe laptop din ziarele aduse de câine până la capitolul cincizeci și, după cum decurge acțiunea, cred că romanul se apropie de final. În mod sigur zilele astea îl voi termina de scris, sau ar fi trebuit să folosesc termenul de copiat? Oricum întrebarea finală nu o pot eluda, dar nici nu pot răspunde la ea: din moment ce eu doar copiez cartea din ziar, a cui este mâna care scrie cartea?




Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  În regulă. Succes pe unde vă aflați și contăm pe dumneavoastră la o viitoare ședință.  
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2016-10-09 01:36:36
         
 
  Momentan sunt plecat din țară și am puține șanse să ajung în țară înainte de Sărbători. Dar mulțumesc pentru invitație și sper să pot ajunge altădată.  
Postat de catre Sergiu Somesan la data de 2016-10-09 00:54:20
         
 
  Dacă am înțeles bine sunteți din Brașov. Așa este?

Știu că este dificil dar dacă găsiți vreo soluție v-aș invita să citiți în cadrul Cenaclului la ședința de vineri 28 oct anul curent. Sau la altă ședință.

Mulțumesc.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-10-09 00:48:16
         
 
  Desigur, mâna este a unui spiriduș pus pe șotii și dornic să râdă de visătorii la călătoria în timp... În final, scriitorul va deveni dependent de acest spiriduș și, fără ajutorul lui, va fi incapabil să mai scrie fie și un rând, nu zece. Și, de fapt, lucrul acesta deja s-a întâmplat.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-28 16:57:44
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Bună ziua.
Absolut nici o problemă. Orice text de-al meu poate fi preluat la liber și răspândit precum puful de păpădie :)
 
Postat de catre Sergiu Somesan la data de 2016-07-28 11:32:47
         
 
  Bună ziua. Mi-am permis să vă public și pe blogul meu. Dacă deranjează, șterg... :)

http://elenatomaxxl.blogspot.ro/2016/07/sergiu-somesan-mana-care-scrie-cartea.html
 
Postat de catre Elena Toma la data de 2016-07-28 11:03:14
         
 
  O altă proză bună. Frumoasă ideea. Tot am vorbit pe aici, acum câteva zile, despre reversibilitatea timpului. O variantă deosebită a unei spirale a timpului invers.

Îmi place stilul, îmi place siguranța mânii care scrie.

Felicitări.

PS. Din păcate nu pot lectura așa de mult pe cât ne propui. Însă, încet, încet citesc tot. Celelalte texte la care nu am lăsat semn înseamnă că încă nu am citit.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-27 21:24:48
         
 
  Poate e a ariciului.  
Postat de catre Sergio Manizzi la data de 2016-07-26 23:57:58
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE