FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Gânduri despre moarte
Text postat de Cristian Vasiliu
Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții. Dacă ignorăm faptul minor că anunțarea unui final al finalurilor are rolul de a ne salva de suferința închipuirii unei lumi care ne uită și continuă veselă fără noi, sfârșitul și într-un caz și în celălalt este o certitudinea reconfortantă. Sfârșitul lumii nu este un evenimentul violent și înspăimântător după care urmează Judecata sau – mai bine zis! – nu este numai atât. Dacă Moartea este un punct terminal din care se poate înțelege destinul particular al Omului, tot astfel și Sfârșitul Lumii este un punct din care se poate înțelege destinul general a Omului. Al umanității. Judecata este una a vieții – a vieții încheiate –, dar nu are sensul de proces, de cântărire a ei, ce precede o pedeapsa, ci pe acela de deslușire a sensului ei.

Tot ceea ce poate fi omul își află piatră de temelie în idea morții (a conștientizării morții), a propriei finitudini. Din acel punct se poate construi și morala, și ideea de libertate, și cunoașterea felurită a lumii - de la trânta încrâncenată a conștiinței cu moartea. Totul nu este altceva decât o strategie de evitare a morții: iubirea, creația, cunoașterea, adică fiecare transcendență. Totul. Până și răul tot în moarte își înmoaie – cu spaima și evlavie – rădăcinile.

Răul e persistent; moartea ar trebui să fie o râvnă, nu o spaimă. Dacă Zeii ar fi drepți, ea ar trebui dată doar celor ce o merită, doar celor ce au făcut ceva demn și bun de a fi luat în seamă de posteritate. Noica spunea că cei ce își trăiesc viața în lupta zilnică cu plictisul, cei ce își ridică în slăvi animalitatea și efemeritatea trupului, cei ce se preocupă de devenire pentru devenire merită să trăiască veșnic; doar cei ce ”au săvârșit” ceva ar trebui să aibă privilegiul de a pune punct și de a-și cere judecata – adică moartea, într-un cuvânt: de “a se săvârși”. De a se desăvârși săvârșindu-se.

Moartea ca principiu al vieții, ca un moment spre care trebuie țintit, ca o încununare a ființei, nu ca întrerupere a unui urcuș, se întâlnește la două civilizații stinse (poate tocmai din această pricină): civilizația vikingilor și civilizația japoneză veche. Doar la ei moartea devine un compas etic și este dorită pentru a încorona un destin glorios și/sau onorabil. Neîmblânziții vikingi își doreau o moarte rapidă în luptă, pentru c㠖 în credință lor – porțile Valhalei nu li s-ar fi deschis altfel pentru a-i primi; la fel, vechii samurai își doreau o moarte eliberatoare în locul unei vieți în umilință. În Hagakure se spune: ”Calea samuraiului este moartea. Ori ce câte ori are de ales, samuraiul trebuie să facă opțiunea rapidă pentru moarte”.

Sensibilitatea occidentală nu este însă mai prejos decât cea orientală. Și ea știe că se va păși mai sigur în viață cu ochii la moarte, căci a privi spre moarte înseamnă a privi fără teamă peste toată viață ce se întinde până la orizontul morții și a o cuprinde în ființă. Capitolul fenomenologiei morții este deschis și în același timp închis.

Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenței. Nu există nicio contradicție între thanatos și eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neștiut și nu ne ascundem și noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viață trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al ființări (al urcușului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viață veșnică și viață instant nu au (și nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a două are scuză că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieții pe orizontală, pe pământ, ființa umană este nevoită să privească în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-și failibilitatea și finitudinea, ființă umană trebuie să știe cu ce să își umple viață; are nevoie de un principiu etic după care să își ghideze devenirea. Singură strategie, pentru a preveni eșecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte și să învingă moartea în fiecare moment. Și cum nu putem ieși din trup în sensul existenței decât cu sufletul – (fiindcă viață minții se desfășoară în interior, chiar dacă cunoaște exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există.

Moartea face posibilă dragostea. Mori și iubește! - iată ordinea istorică a marilor forțe ce se întâlnesc în om, căci dragostea este zbaterea conștiinței de a ieși din finitudinea trupului. Dragostea este posterioară descoperirii și acceptării limitei care este moartea. Din perspectiva conștiinței moartea este o graniță între ființare și nefiintare, iar dragostea este ceea ce umple ființarea. Ca și dragostea, ca și nașterea, și moartea aparține vieții; dacă prin spaimă dăm moartea neantului, neantul ne va înghiți și viața. Iată de ce, dintre toate strategiile propuse de zei singura care poate funcționa este aceea care pune o egalitate de fond între cele două capete ale vieții. Cum se numește ieșirea conștiinței din neant și începutul mirării de sine? Acest moment prim al ființări ar trebui sărbătorit, nu ieșirea animalului ce ne găzduiește mai apoi din pântecul mamei. Ziua de naștere ar trebui să fie o sărbătoare a începutului ființării, nu a începutului viețuirii. Tot astfel ziua morții ar trebui să fie o sărbătoare a sfârșitului ființării, nu o plângere a sfârșitului viețuirii și, în același mod în care începutul ființării nu coincide cu începutul viețuirii, tot astfel sfârșitul ființării nu ar trebui să coincidă cu sfârșitul viețuirii. Singură diferența este că începutul ni se dă cu forța, fără să fim întrebați, pe când sfârșitul este în puterea noastră. Drama apare doar când sfârșitul viețuirii precede sfârșitul ființării, (iar din acest punct de vedere îl invidiez pe Cioran). Poate că totuși nu este greu să purtăm asupra noastră în fiecare moment – că pe un fel de asigurare – sfârșitul ființării, recapitularea și judecată definitivă a vieții și a dragostei ce o conține, în față căreia neantul pălește.

Gândul morții – nu gândul la moarte ca ceva exterior și impersonal –, din această perspectiv㠖 a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi se pare un gând al vieții fără iubire. Gândul morții este în sine un principiu profilactic; el dă însemnătate vieții, scoțând-o de sub zodia modernității hedoniste (adică a noului - frivol, rapid și finit) și așezând-o sub zodia iubirii. Și dacă totul pleacă de la moarte, totul se sfârșește în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viață, altul decât cel pe care suntem îndemnați îndeobște să îl acceptăm, cu un final trist și dezonorant în moarte și, înainte de asta, în gândul morții).

Oricât de mult ai admira culoarea, consistentă sau parfumul unui vin, doar bandu-l îi poți simții gustul – adică atunci când este prea târziu și anestezicul sau otrava încep să își facă efectul. Iubirea și moartea alterează ireversibil persoana căruia îi sunt dăruite; nici una, nici altă nu pot ieși din orizontul ființei; de fapt ele (de)limitează ființă: moartea în parcursul ei orizontal, iubirea în ascensiunea ei pe verticală. Din această tristețe nu se poate evada decât prin eliberarea iubirii și a morți de cele două verbe ce le dau putere asupra ființei: a dori și a dispărea (a nu mai fi!). Tot astfel – ce revelație! - și ființa se poate elibera și se poate realiza dincolo de limite și o va face nu pentru că îi este frică de dispariție sau de lipsă.

Dar ce vină are conștiința că trupul – containerul său – este perisabil? Pentru conștiință moartea este un concept. Trupul moare, dar grija o poartă conștiința. Teamă de moarte este a conștiinței, nu a trupului. Și nu este teama de moarte în sine, ci de neființă, de nimicul senzorial, (în timp ce într-o lume paralelă viață conțină să existe), căci trupul trăiește, dar conștiința nu face altceva decât să ia act de faptul de a există.

Confruntarea rațiunii cu moartea naște o tensiune insuportabilă pentru ființă, pentru existența sa. Dacă rațiunea, urmându-și calea cu spini a lucidității, ajunge la concluzii potrivnice biologicului și lui „a fi”, va fi categorisit㠖 în mod paradoxal! – drept irațională. Limita rațiunii este biologicul. Limita conștiinței este trupul. Altfel nu am putea evita logica anihilării noastre ca specie, în numele salvării noastre că umanitate. Iată ideea generoasă și morbidă din spatele escatologiei: sinuciderea.

Ar fi însă mult prea simplu! Oricât am încerca să mințim (și să ne mințim) afișând mina de cuceritori ai viitorului, de la începutul conștiinței gândul morții lucrează în noi. A fugi de moarte înseamnă a fugi spre moarte. Alungarea ei în subteranele conștiinței (cu speranța că astfel ne salubrizăm viață și o stăpânim ca în paradoxul lui Zenon, clipă după clip㠖 o eternitate) nu face altceva decât să producă în timp pe interior inundații cu umori maligne. Moartea nu poate fi tratată prin negare, prin uitare sau prin ignorare; a nega, a uita sau a ignora sunt verbe ce se întorc ca un bumerang asupra ființei, căci între ființă și moarte, descoperită de ființă ca potențialitate, se produce un fenomen de osmoză. Ființă ajunge să își poarte cu ea moartea ca un condamnat, cu mult înainte ca moartea să îi ia în stăpânire trupul ce o poartă.

Dacă viața nu își găsește raportul optim față de moarte, moartea devine o lungă și neliniștită așteptare a ceea ce o amenință cu anularea. Ce forță i se poate opune? Niciuna din sfera biologicului sau tehnicului (apanajul modernității) – cel puțin până în acest moment! – și niciuna din sfera minții, a raționalității reci (apanajul antichității, al vechilor greci sau romani). Doar travaliul de transcendență (pe care îl aplicăm cu atâta râvnă și altor fenomene ce ne înconjoară) se dovedește salvator. Transcendența nu se poate aplica însă unei idei negate ca formă, pierdută ca expresie sau alungată ca efect din prejma flăcării (alchimice) a conștiinței. De aici nevoia de a aduce gândul morții viu în față eului și de a-l transformă din inamic al vieții în atribut al vieții (ce o îmbogățește, precum o face și iubirea). De fapt gândul morții este cel ce poate pregăti cu adevărat ființa pentru iubire.

Confruntată cu spaima morții, conștiința are înaintea sa, în orizontul său de-acum mărginit, două căi: fie scapă de spaimă (prin căutarea fericirii - ce produce o inflație a fiecărei clipe, aducând eternitatea în clipă), fie scapă de moarte (prin căutarea nemuririi – ce readuce eternitatea la relevanța unei clipe). Ambele strategii sunt de legate de frumos și de bine, dimensiunile pozitive ale vieții : una de posesia frumosului, respectiv cealaltă de zămislire a frumosului. Între moarte și iubire nu este o relație antagonică, ci una de filiație; antagonismul ar fi introdus un maniheism etic nu doar inutil, ci și distructiv, pe când filiația restaurează numele tatălui – al morții – și confirmă fiul – iubirea, conservând întocmai și rezolvarea oedipiană a tensiunii: uciderea tatălui de către fiu – adică moartea morții.

Totuși, insistența de a reda moartea gândurilor diurne nu poate fi, după o anumită limită, decât pernicioasă. Ca și în cazul iubirii, gândul morții, mestecat încontinuu de conștiință, distrage atenția de la viața însăși. Pascal spunea: “Atașamentul pentru unul și același gând istovește și ruinează spiritul omului”; se referea cel mai probabil la uitarea gândului asupra actului de iubire – nu la neglijarea actului de iubire în sine – ca o modalitate de a reîmprospăta iubirea. O ingenioasă mecanică a iubirii: acumularea prin departare a unei energii potențiale, necesară mai apoi pentru a fi transformată în energie cinetică. Aceleași considerații se pot aplică și gândului morții. De abia după ce din el țâșnește luminoasă iubirea, poate fi injectat – inactivat de-acum - în subconștient, pentru a produce imunizarea.

***


Somnul ca o repetiție înaintea morții și noaptea ca un simulacru de neant și neființă… Pentru că atâtea lucruri rămân neîncheiate, atâtea gânduri sunt irosite și încă un strop de vigoare mai rămâne în trup mă lupt cu somnul cu o disperare crescândă. De ce mă las încă legat de zi, chiar dacă mâine sunt blestemat cu reînvierea? Îmi trădez propriile gânduri și respectiv propria etică. Cer un răgaz pentru mine și mă închipui înaintea unei eternități pe care acest răgaz ar răscumpăra-o. Mă întreb, cuprins de spaimele înecului în negură, dacă conștiința mea în aceste momente este hrănită cu timp și spațiu, timpul și spațiul din ea vor crește. Pot să sfârșesc înainte de sfârșit, adică pot să îmi contemplu destinul ce se închide și să mă las cuprind de liniște? Poate rămâne pe peretele istoriei – și ea amenințată cu sfârșitul! – o zi sau o viață fixată într-o clipă, oricât de inspirată, de plină de grației și har divin ar fi acea clipă? Iată clipa mea: momentul în care, înainte repetiției pentru moarte îmi arăt slăbiciunea și cerșesc încă un dumicat de timp și de spațiu, închipuindu-mi că acel dumicat de timp este ziua și viață întreagă…
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  D-le Vianu, una dintre tacticile diavolești, prin care demonii încearcă să-i facă pe oameni să treacă de partea lor, este să-i convingă pe oameni că deja sunt de partea lor. Ceea ce nu este adevărat. Dar spuneți-mi un singur om nebăgăcios, educat, bine crescut și neobraznic... Cumva dvs? În nici un caz!  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 14:02:26
         
 
  Sunt de acord asupra certitudinii morții, doar că încă nu am căzut de acord asupra a ceea ce înseamnă moartea. Iar echivalarea morții cu putrezirea este o greșeală de logică și de optică.
De ce sunt un om religios practicant? Tocmai am explicat în textul ”Revelație”: pentru că am pus la încercare aceste practici religioase iar practica lor mi-a adus liniște sufletească (și nu sunt singurul care a experimentat această liniște în urma urmării acestor precepte). Mai mult, în urma liniștii sufletești căpătate, mintea mea a devenit mult mai ascuțită, judecățile mult mai pătrunzătoare și multe întrebări și-au găsit și își găsesc răspuns logic.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 13:59:49
         
 
  De unde stii tu pe ce cale ma aflu eu, ma bigotule?
Faptul ca esti bagacios si needucat, prost crescut si obraznic nu ti se pare diabolic? Pe astea le ai din plin, si nici nu dai semne ca te-ai putea schimba. Asa ca, hai siktir, canta pe la alte mese, aici esti in plus.
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-15 13:54:37
         
 
  Moartea există și este o certitudine. Moartea biologică mai abitir. Învierea? Posibilă. Dar, cel puțin până acum, doar credință ori ipoteză de lucru. Cu sofisme și speculații nu putem rămâne decât în spațiul lui "crede și nu cerceta" Care pentru mine, este inconfortabil. Vă doresc succes. Am intrat prea mult în zona religioasă care, pentru mine, nu prezintă un interes major. În principal, pentru că a fost confiscată și preluată pro domo de către niște oameni ca și mine care își arogă relația directă cu un Dumnezeu ipotetic. Știu, sunt sigur, lumea evoluează după niște reguli și nimic nu este ori nu pare a fi întâmplător. Dar mai Însă nici explicațiile de tip religios nu pot oferi certitudini. Eu caut și mai aștept. Respect Biserica pentru rolul ei fundamental (cu toate păcatele) în construcția și existența Statului Român, respect tradițiile și credințele religioase, dar cam atât.

A propos, dumnevoastră, domnule MTL de ce sunteți un om religios, de ce respectați preceptele religioase, de ce faceți fapte bune?
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-15 13:33:42
         
 
  ”Revenind la tema noatră, într-o abordare sistemică, la modul cel mai general vorbind, am putea defini "viața" ca pe o proprietate a tuturor sistemelor ontologice (obiecte și sau fenomene) de a avea o existență limitată în timp și spațiu și de se transforma în alte sisteme ontologice" Este o definiție pe care am inventat-o acum pentru a avea un referențial. Mi se pare cea mai generală în raport cu toate definițiile cunoscute de mine. Dacă puteți invoca o altă definiție sunt deschis la analiză.”

Dup㠔sistemul de referinț㔠dat de dvs, transformarea nu înseamnă moarte, ci viață. Tocmai pe o astfel de definiție mă bazam când spuneam că de fapt corpul fizic nu moare, doar se desface în elementele componente. Cred totuși că ar trebui să mai lucrați la definiție și să începeți să faceți distincție între momentul morții și procesul morții, învierea fiind de fapt procesul invers procesului morții. Și fac referire la Biblie nu ca propagandă religioasă, ci pentru că operează cu niște concepte logice ușor de înțeles și filozofic valabile. Deci, dacă Lazăr a înviat fiind încă putred și mirosind a hoit, este clar că nu trebuie confundată putrezirea cu moartea, putrezirea fiind doar o consecință a morții, ba încă una cât se poate de reversibilă.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 13:13:33
         
 
  D-le Kosta Vianu, faptul că știi că Dumnezeu există nu-ți acordă nici un merit, pentru că și dracii știu aceasta și tot draci rămân. Deci, faceți diferență între a crede în Dumnezeu, cu sensul de a crede în existența lui Dumnezeu și a crede în Dumnezeu cu sensul de a crede în avertisementele date de el că, urmând calea răului, vei ajunge în locuința răului, adică Iadul. Și cale de mijloc (calea pe care dvs păreți a vă afla) de fapt nu există, aceasta ducând doar la moarte. Deci, faceți distincție între cele trei căi: calea binelui, care duce în Rai, calea răului, care duce în Iad și calea binelui și răului, ce nu duce nicăieri, ci este o fundătură care va duce întâi la moarte, apoi la judecată și în final vei fi expulzat fie pe calea binelui, fie pe cea a răului, singurele căi care există și vor exista la nesfârșit.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 12:44:16
         
 
  1. Porniți de la premisa greșită că Adam nu poseda capacitatea cunoașterii până în momentul când a gustat din fructul oprit.
2. Ca să înțelegeți cel mai bine avertismentul dat de Dumnezeu lui Adam, acesta este similar cu avertismentul dat de zâne fiului de împărat din ”Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” că, imediat ce va părăsi tărâmul lor, va muri. Lucru care s-a întâmplat urmare a faptului că, părăsind ”pământul făgăduinței”, fiul de împărat a renunțat și la protecția împotriva morții asigurată de acesta. De aceea cred că ar trebui să faceți distincție între evenimentul morții, care a avut loc în momentul când Adam și Eva au gustat din fruct, respectiv momentul când fiul de împărat a părăsit tărâmul fermecat, și procesul morții, care este unul îndelungat, sinonim cu învechirea unei haine, care la Adam a avut loc pe parcursul unei vieți, iar la fiul de împărat pe parcursul unei călătorii, lucruri care în esență și în final sunt sinonime.
3. Deasemeni ar trebui să faceți distincție între ”chipul lui Dumnezeu” și ”asemănarea lui Dumnezeu”. Astfel, doar Adam este făcut ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, Eva este făcută doar ”după asemănarea lui Dumnezeu”. Pentru că, doar despre Adam mărturisește Biblia că este ”chipul lui Dumnezeu”. Și uitați că doar Adam a fost făcut inițial, Eva a apărut doar ca urmare a cererii tăcute a lui Adam de a avea un tovarăș. De aceea și în finalul mântuirii nu vor exista două tipuri de ființe, ci nu va mai exista nici bărbat și nici femeie, ci toți vor purta chipul lui Iisus Hristos și asemănarea Lui. Deci, vă întreb, unde este atunci ”inconsistența biblică”? Și da, sunt de acord cu dvs, dacă aș găsi o singură inconsistență, nici eu nu aș mai crede. Doar că eu, în timp, am descoperit că toate inconsistențele pe care credeam că le descoperisem se datorau unui defect de vedere și nu realității.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-15 12:35:14
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  "Vă propun să meditați asupra avertismentului făcut de Dumnezeu lui Adam, că va muri în aceeași zi în care va mușca din fructul cunoașterii binelui și răului."

Nu știu cum sună exact averismentul biblic. Însă presupun că averismentul ar trebui să fie unul preventi și nu unul constatativ. Adică odată ce ai cunoscut binele și răul ești deja un "mort". Pentru că atunci am avea de-a face cu o metaforă în mod practi operând conceptul de "mortul viu". Având sensul că deși, biologic vorbind ești viu, etic ești mort.

De aceea cred că avertismentul este unul preventiv. Adică până acum, religios vorbind și nu filosofic, erai nemuritor pentru că nu aveai capacitatea cunoașterii. Acum, ca urmare a dobândirii acestei capacități, ai fost înzestrat cu potențialitatea morții. În sensul finitudinii existenței tale. Mai mult, operând liberul arbitru, prin urmare, apărând posibilitatea de opțiune există două vsrisnte în care poți evolua.
1. aceea a viețuirii în păcat care te va duce implacabil la moartea eternă.
2. aceea a posibilității mântuirii dacă te înscrii în valorile morale pe care, având cunoștință de ele și având posibilitatea de opțiune alegi să le respecți.

Mistic și poetic este frumos și, mai ales este pragmatic. Pentru că, într-un posibil haos comportamental se introduc reguli. Dar adevărat? Dar validat gnoseologic? Dar științific?

Se cunoaște principiul raționamentului logic deductiv: oricâte lebede albe ai vedea, nu ai dreptul să afirimi că toate lebedele sunt albe. Însă o singură lebădă neagră dacă vezi ai dreptul să spui că nu toate lebedele sunt albe. Mutatis mutandis, pornind de la acest principiu, aș putea spune, riscând includerea în categoria a doua invocată de domnul Kosta Vianu, că oricâte principii și valori religioase valide aș vedea nu am dreptul să spun că toate acestea, pe care le utilizează religia și operează cu ele sunt valide. Unul singur dacă văd a fi incogruent, am dreptul să spun că, ansamblul ar putea fi incongruent.

Mitul creației (aceasta nu înseamnă că, personal aș fi anticreaționist ori un evoluționist sadea. Sunt un om deschis, curios și cu aplecare către cercetare) ne vorbește despre creația omului de către Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Ori rezultatul este, în fapt omul în două ipostaze și anume "bărbat" și "femeie" Unde ar fi eroare de inconsistență a mitului? În spunerea însăși? Ori în factologie? Pentru că Dumnezeu, potrivit mitului, pare a fi o atotputernicie solitară.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-15 10:21:58
         
 
  Capacitatea de a fi viu este proprie oricarui sistem (de orice grad de complexitate ar fi el) de a face schimb de materie cu mediul inconjurator. Scara temporala la care are loc procesul respectiv nu are importantza. Cele mai bune exemple sunt sistemele animale, si cele vegetale. Exista insa probe ca si rocile ar fi capabile de devenire si transformare prin schimburi de substanta cu mediul in care se afla. Nu stim si nici nu putem verifica daca acest lucru este adevarat. Nu la scara temporala la care functionam noi, oamenii. De aceea nici nu pot crede in teoria evolutiei, deoarece omul, spre deosebire de alte sisteme vii, e capabil de ratiune. Nu de comunicare, deoarece si alte sisteme "comunica" aparent intre ele. Ratiunea exprimata prin cuvinte, imagini sau simboluri este proprie exclusiv omului. De aceea cred mai degraba in ipostaza de lucru creat, in dauna celei de lucru devenit. Moartea parte sa fie incetarea activitatii de schimb relatate mai sus, si implicit a rationarii. Totul se petrece intr-un ocean de energii si de radiatii din care noi oamenii am descoperit (sau ni s-a descoperit!) doar o infima parte. Cat despre reluarea acestor activitati in alt spatiu, transcendental, pe ceea lume, nu avem, deocamdata decat presupuneri. Si, Doamne, bine ca este asa! Revin la o concluzie mai veche, pentru care am fost facut altadata, in fel si chip: dumnezeu exista, indiferent de ce parere au prostii despre chestia asta! Restul e doar poveste.  
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-15 09:50:58
         
 
  Da, au fost prea multe greșeli așa că am corectat textul și îl repostez:

"îmi permit să vă contrazic și să spun că, din argumentele mele, nu rezultă nicidecum existența ”morții componentei fizice”"

Dacă m-ați contrazice la modul consecvent și nu ați cădea în autocontradicție ar fi în regulă. Dar când folosiți conceptul de "Înviere" automat induceți ideea unei morți. A-ntâia, a doua, a n-a, ca expresie a biblicei morți a doua "Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.”

Prin urmare, aveți de ales: renunțați la conceptul de Înviere și avem posibilitatea să discutăm, filosofic, despre limitele existenței sau non-existenței morții. Însă, atâta timp cât vorbiți de "Înviere", vă atenționez că acceptați în mod direct existența morții. Altfel vă aflați în contradicție. Pentru că nu poate exista înviere decât din...moarte!

Însă, distinse coleg, cum am subliniat de nenumărate ori, nu vreau ca Europeea să devină spațiul unor dispute religioase. Sunt suficient de mute spații specializate în această direcție.

Dar, evident, cunoașterea filosofică și dezbaterile pe această temă sunt binevenite.

Revenind la tema noatră, într-o abordare sistemică, la modul cel mai general vorbind, am putea defini "viața" ca pe o proprietate a tuturor sistemelor ontologice (obiecte și sau fenomene) de a avea o existență limitată în timp și spațiu și de se transforma în alte sisteme ontologice" Este o definiție pe care am inventat-o acum pentru a avea un referențial. Mi se pare cea mai generală în raport cu toate definițiile cunoscute de mine. Dacă puteți invoca o altă definiție sunt deschis la analiză.

Am introdus în discuție alte două concepte, spațiul și timpul. Definirea lor este destul de complexă. Precizez doar că acestea nu au sens în haos. Ci pot fi introduse în teorie doar odată cu apariția sau introducerea unui vector anentropic adică a unui vector informațional care introduce, în haos, cuante de ordine.

Prin urmare, domnule coleg, orice sistem existențial este caracterizat spațial și temporal de doi parametri "început" adică "apariție, naștere" și sfârșit, adică, "dispariție, moarte" După cum observați am spus orice sistem. Prin urmare și cel mai complex sistem biofiziologic și psihosociologic, sistem care definește omul, are această proprietate: se naște și moare. În cazul acestui sistem particular, observați particula "bio" care face trimitere la sistem biologic, ar trebui, cred, făcute anumite particularizări privind timpul, locul, condițiile, respectiv parametriii mediului care permit existența vieții, etc. Și, ajunși aici, nu avem niciun motiv rațional să afirmăm că viața terestră, adică aparținând corpului ceresc "Terra" ar fi singurul model de viață biologică. Pe ce altă parte, în definiția "omului" am inclus și componentele fiziologică, psihologică și socuiologică. Toate extrem de complexe, parțial cunoscute (deși omenirea are aroganța unei cunoașteri aproape de absolut!) toate se înscriu în conceptul general de noosferă. Și, dacă mai coroborăm acest aspect cu reversibilitatea timpului (nimic rațional nu ne oprește să spunem că timpul nu ar putea fi reversibil) iată, întrăm în acel fabulos teritoriu al cunoașterii către care tindem, ne apropiem dar, din păcate, nu-l putem atinge niciodată. Matematicienii denumesc acest proces prin conceptul "asimptotic".

Așadar, dacă intervenția mea v-a mai lăsat vreo umbră de îndoială că moartea ființei umane (ca și, la modul general, moartea tuturor sistemelor existențiale, ființa umană fiind un caz particular al acestora) ar fi o certitudine, nu ezitați și spuneți.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-15 08:01:23
         
 
  Erată: ”Dumnezeu a mințit”, nu ”Dumnezeu a murit”.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-14 16:50:23
         
 
  Doamnă Elena Ștefan, discuția cu dvs reprezintă un adevărat regal spiritual pentru mine pentru că, în sfârșit, am găsit un om capabil și doritor să analizeze nuanțele. Drept urmare, îmi permit să vă contrazic și să spun că, din argumentele mele, nu rezultă nicidecum existența ”morții componentei fizice”. Da, sunt de acord cu existența morții, dar nu sunt de acord cu cei care echivalează moartea cu moartea componentei fizice, la fel cum faceți și dvs. De aceea afirm că, deși moartea este o certitudine, încă nu știm ce anume moare, dar în nici un caz componenta fizică despre care chimia ne spune clar că nimic nu moare în sensul de dispariție, ci totul se transformă. Astfel, corpul fizic fiind format, în ultimă instanță, din elemente chimice, nici un astfel de element nu dispare, totul rămâne în acest plan fizic. Deci, aș spune că este tocmai pe dos de cum afirmați dvs, anume că tocmai nemoartea componentei fizice este o certitudine, nicidecum moartea ei.
Vă propun să meditați asupra avertismentului făcut de Dumnezeu lui Adam, că va muri în aceeași zi în care va mușca din fructul cunoașterii binelui și răului. Ori, cum bine știm, ”moartea” componentei fizice a lui Adam (moarte în sensul înțeles de dvs, nu și de mine) a avut loc nu în ziua când a mușcat din fruct, ci cam cu o mie de ani mai târziu. Caz în care, ori acceptăm că Dumnezeu a murit și Adam a murit peste o mie de ani, ori Dumnezeu a spus adevărul și Adam a murit în aceeași zi, iar ”deschiderea ochilor” de care vorbește Biblia reprezintă de fapt trezirea, din moarte, în alt plan fizic. Și iată cum ajungem la conceptul celor două morți de care vorbește Biblia, adică de moartea percepută ca un proces în două etape: prima moarte și a doua moarte. Privit din acest punct de vedere, avem de a face, la prima moarte, cu o componentă fizică rămasă practic nemodificată, componentă fizică ce urmează nu a dispărea, ci a se desface în elementele componente atunci când intervine și a doua moarte, desăvârșind procesul morții.
Cu respect și cu speranța că regalul meu va continua,
MTL
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-14 16:48:44
         
 
  Evident, "conceptele lingvistice"  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-14 02:52:32
         
 
  Demonstrația existenței "morții" recte a morții componentei fizice, este extrem de ușor de făcut utilizând chiar argumentele dumneavoastră, domnule MTL. În spațiul logicii formale, atâta timp cât ați folosit termenul "înviază" acesta, logic este precedat de...? E simplu nu? Chiar și cei mai puțin obișnuiți cu raționamentele nu pot decât să constate că "învierea" orice înviere, este posibilă doar din moarte. Prin urmare, că vreți ori ba, că înțelegeți ori nu, moartea componentei fizice a ființei umane ESTE O CERTITUDINE. La care raționamentul logic ne conduce fără nicio îndoială. Însă, cum spuneam anterior, în spațiul fizic, moartea reprezintă și ceritudinea observației empirice de natură factologică. Adică, pur și simplu, este vorba despre constatarea pe care orice ființă umană individuală precum și colectivitatea de ființe umane poate să o facă utilizând conceptele linvistice și propriile simțuri și percepții!

Problema, fabuloasă, cum spuneam, constă, în opinia mea, în:

1. existența componentei noesice care, in statu vivandi, este ușor constatabilă și perceptibilă. Ca un fel de funcție complexă a ființei umane însertate în ființa socială și în noosferă.

2. posibilitatea existenței componentei spirituale, o anumită perioadă, finită de timp, ca un fel de reverberație, de ecou, al componentei fizice în stare de moarte.

3. posibilitatea existenței componentei spirituale ad infinitum în sfera noesică. În care mistica, revelația, cunoașterea paranormală etc. pot aduce dovezi și argumente. Dar care, pentru mulți nu au fost și nu vor fi fiind suficiente și nu vor fi reușit să făcă o riguroasă demonstrație de natură ontologică.

4. există o componentă spirituală nevie, în sens clasic, stocată la nivel de suporți de stocare (de exemplul textul acesta, cărțile, mediile de stocare de natură pragmatică și culturală, etc.

5. existența componentei spirituale ca parte a Marelui Tot. Pentru religioși perceptibilă prin credință.

6. Alte ipostaze pe care nivelul cunoașterii actuale încă nu le-a descoperit și definit la nivelul paranormalității și normalității.

7. alte ipostaze pe care nivelul revelației și credințelor actuale nu le-a putut pune în evidență. Deși la nivel individual sau chiar colectiv pot fi percetibile. De exemplu, pentru Hașdeu, Castelul de la Cîmpina servea la "contactul" componentei spirituale a fiicei sale a cărei componentă fizică moartă se afla (și se află) la Bellu.

Iată, așadar, și nu exhaustiv, ce domeniu investigativ rațional, irațional, revelațional și escatologic fabulos ni se deschide! Între "căci morți sunt cei muriți" și "Înviere" în sens biblic, spiritualitaea ființei umane se poate manifesta, fără limite, gnoseologic (includ aici și cunoașterea de tip religios) și creativ (în sensul creației artistice.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-14 02:43:42
         
 
  Dacă desfaci un corp fizic în unitățile lui componente, înseamnă că acel corp fizic a murit?
Am în minte un tablou biblic cu niște oase care se adună unele lângă altele, apoi pe ele cresc vine și carne, iar la urmă oamenii ce au fost cândva înviază. Deci, în acest caz, componenta fizică a murit sau nu a murit? Că, de dispărut, după cum se vede, nu a dispărut și nici un corp fizic nu dispare câtă vreme mai rămâne un os sau o urmă de cenușă.
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-13 23:55:13
         
 
  Moarte feisbukcistă
Iov: „Împărăția morții este casa mea, culcușul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu ești tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteți mama și surorile mele”.
Îmi place
Ador
Haha
Uau!
Tristețe
Furie
 
Postat de catre latunski criticul la data de 2016-07-13 13:06:43
         
 
  "Moartea este tocmai lipsa oricarei iubiri," spuneți, domnule, Kosta. Da,spun eu, dar iubirea, (și nu numai) își are motivația, justificarea în, cum spune autorul, "o strategie de evitare a morții" Prin urmare, anticipativ, eul uman își ceează o astfel de strategie motivată de certa și implacabila finitudine fizică. Sigur, mă delimitez de această idee și consider iubirea ca făcând parte din zestrea genetică a eului uman în statu vivendi. A,conștientizarea morții, aprehensiunea față de aceasta ori alte sentimente cu care viul se raportează în față de moarte, cu siguranță, stau la baza pentru "creația, cunoașterea, adică fiecare transcendență" ale ființei umane. Poate și al acelui tip de iubire care se definește ca "iubire de aproape". Iubirea de tip erotic, repet, în viziunea mea se află în gena ființei umane în vectorul său informațional.  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-13 01:04:00
         
 
  În al doilea comentariu am scris: "Ființa umană, pe lângă componenta fizică are și una spirituală. Oare ce se întâmplă cu această componentă odată cu dispariția componentei fizice?"

Prin urmare, evident, rezultă că atunci când spun "moartea ființei umane este o certitudine" mă refer la un fapt cunoscut de toată lumea și care privește, evident, componenta fizică. Pe ce mă bazez? Pe aspectul factologic al miliardelor de morți, consemnate ori nu, dar care au avut loc, de-a lungul existenței lumii definite ca umanitate.

Mai este ceva neclar?
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-13 00:45:53
         
 
  Sunt curios ce știe K Vianu despre divinitate...  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-12 23:57:09
         
 
  Doamnă Elena Ștefan, când faceți afirmații de genul ”moartea ființei umane este o certitudine” pe ce anume vă bazați? De unde această certitudine? Ce înțelegeți prin ”ființă umană”? Doar corpul fizic? Și cine spune aceasta? Dvs?  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-12 23:41:36
         
 
  Iar divinitatea, ca intrupare a perfectiunii, vine sa suplineasca aceasta foame de absolut si de perfectiune a omului, ca fiinta pieritoare. Religiile lumii n-or fi toate simple manere de manevrat masele, casa cum vad, unilateral si limitat, unii.
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-12 11:52:02
         
 
  Nu suint de acord cu ideea ca iubirea ar avea in vreun fel legatura cu moartea! Moartea este tocmai lipsa oricarei iubiri, neant, disparitie, putem spune, indsa ca, iubirea divina face posibila (singura posibila!) existanta dupa moarte. Daca nu amestecam un pic ideea de divinitate, topata discutia devine searbada si fara sens. Sunt gata sa primesc epitetul de "bigot", de "mistic", sau oricum vreti dumneavoastra, dar, inainte de a o face, va rog sa reflectati la nevoia permanenta, stringenta, a omului, de a admira ceva! La toate formele de arta, care au decurs din aceasta nevoie imperioasa. Apoi, mai vorbim!
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-12 11:49:48
         
 
  Asa cum deja ne-am obisnuit, autorul aduce in discutie probleme sensibile, de natura filosofica si parca si un pic...sociala, daca imi este permis sa ma exprim astfel. desigur, ideea similitudinii dintre moartea individului si moartea universului are o problema de...dimensiune, macar. sau, ca s-o citez pe mama, care nu avea decat cinci clase primare, "seamana, dar...nu rasare!". De acord cu determinarea intregii atitudini umane fatza de viata pe care moartea sau, mai precis, constiintza propriei limitari a existentei in timp, o poate produce. dar, imi permit sa atrag atentia, omul, ca trestie ganditoare, a nascocit si o scapare din aceasta stricta determinare, anume lumea de apoi.
De acord ca lectura textului ar trebui sa lase loc de discutii, nu neaparat contradictorii. Suntem deschisi oricarui dialog, dar nu cu prostii, evident...
 
Postat de catre sters sters la data de 2016-07-12 11:44:55
         
 
  igur, la nivel de explicare, de încercare de explicare aș sublinia eu, de fapt propria explicare, ne situăm în plin subiectivism relativizant. Și problema devine una metaforică și stilistică. În care, așa cum am subliniat încă din prima intervenție, avem de-a face cu "O încântare [la]lectura acestui text. Prin stil, ingeniozitate și argumentație. Pare un fel de poem filosofic"

Intervenția mea intenționează (intenționa) să depășească perspectiva strict culturală, cel mai adesea, mitizantă. Aceasta pentru că sunt multe aserțiuni în text cu care nu consonez. Aserțiuni care par a avea, ori măcar se doresc a avea, o anumită validitate științifică. Și, presupuneam eu, o dezbatere deschisă, lipsită de orice partipris de altă natură decât cel al argumentației bazate pe idei, principii și factologie, dezamăgitoare sau nu, nu poate fi decât benefică.

Pe de altă parte, creația, orice creație trebuie să aibă o anume validitate. Ori aceasta, validitate, se argumentează, în primul rând pe coerență și pe deducție. Astfel încât nicio propoziție să nu fie ori să pară izolată, arbitrară. Ori, lecturând cu mare plăcere și bucurie acest text, (mai rare în ultima vreme astfel de texte pe Europeea) prima propoziție de a cărei validitate m-am îndoit a fost aceasta „problema sfârșitului lumii este similară problemei morții.” De unde și intervenția mea. Și textul mai conține multe, multe astfel de disjungeri conceptuale între concepțiile mele și concepțiile textuale care se relevă la lectură.

Acea intervenție era numai prima dintr-o lungă listă. Care, nu "critică textul" ci, dimpotrivă îi descoperă valențele și poate limitele. Oferind autorului, șansa, posibilitatea dezvoltării subiectului.

"Habent sua fata libelli" spune necunoscutul Terentianus Maurus. Și această celebră spunere i-a supraviețuit. Se pare singura. Prin urmare, publicând aici, distinse coleg, v-ați asumat și posibilitatea unei interrelaționări. dacă vă deranjează bifați căsuța prin care nu admiteți comentarii. Însă, în viziunea mea, ar fi păcat ca un asemenea text, frumos și bine scris să nu poată interelaționa cu membrii site-ului.

Un text, orice text, axiologic vorbind, nu-și va putea releva valoarea în cadrul unei "sere lectoriale".

PS. Uitați-vă la multe dinte revistele literare. Sunt "sisteme închise". Autorii nu au curajul să iasă în arena cu lei. Preferă spațiul aseptic al unei izolări care, în opinia mea, nu le face bine.

Închei spunând că autorul este suveran și că, efectiv, a fost o încântare să lecturez acest text.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 11:31:12
         
 
  Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții.

1. Sfarsitul lumii din perspectiva culturala este, dupa cum si frazele urmatoare o clarifica, viziunea escatologica.

2. Similaritatea imi permite explicarea unei teze, nu demonstratia ei. Folosesc aici similaritatea ca suport pentru un procedeu poetic (metafora), nu pentru unul rational (inductia).

Un pic dezamagit,
Cristi
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2016-07-12 10:24:19
         
 
  Scuze, titlul corect este "Am stat la masa cu moartea"  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 07:41:04
         
 
  În contextul topicului de mai sus, poate n-ar strica să ne introspectizăm fiecare reacțiile în caz de!

Hint: vedeți textul colegului nostru Mihai Enescu!

Am stat de vorbă cu MOARTEA
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 07:39:22
         
 
  Câteva întervenții

Cum spuneam, textul colegului nostru, este dens și îndeamnă la refecție. Pornind de la aserțiunea „problema sfârșitului lumii este similară problemei morții.” Voi face câteva considerații.

O similaritate văzută cam din avion. De altfel similaritatea, cu un termen comun, analogia, nu reprezintă cea mai bună metodă de demonstrație. Am spus-o cândva: cu metoda analogică pot demonstra orice teză dar, atenție, pot demonstra și antiteza oricărei teze. De unde și limita metodei.

Voi da un exemplu: se spune c㠄în unire stă puterea” Și, în multe cazuri este adevărat. Dar nu în toate. Unirea face ca în celebra pildă cu Moș Ion Roată, bolovanul să poată fi mișcat de mai mulți dar unirea este necesară însă nu și suficientă. Tot unire avem și în cazul celebrei fabule „Racul broasca și o știuc㔠în care „sacul” nu poate fi mișcat! Așadar similaritatea este corectă și operează până la un anumit nivel.

Așadar, aserțiunea de mai sus trebuie acceptată cu anumite precauții și definiții prealabile.

Dacă pornim de la cea mai generală definiție a lumii „ Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos” afirmația poate fi adevărată dar poate fi și falsă. Și, personal, urmare raționamentului de mai jos, înclin să cred că afirmația, abordată prin prisma cosmologică actuală sau nu, adică oricare ar fi ea, este total falsă. Întucât acest „tot” („univers” „cosmos”) în viziunea mea, nu poate „muri” niciodată în integralitatea sa. De altfel, poate, mă hazardez, mintea umană nici nu poate gândi ori imagina așa ceva. Sigur, teoria big bang-ului vorbește despre acea „singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie infinită. La momentul "zero" acest punct a ieșit din starea lui de singularitate (încă nu se știe din ce cauză) și și-a manifestat uriașa energie printr-o inimaginabilă explozie”,[Wikipedia] Ori, prin analogie, dacă se poate imagina un punct „zero” de ce nu s-ar putea și un punct „terminus”? Adică, un Big Crunch (marea contracție)? Ne situăm, așadar, în domeniul ipotezelor. Și oricât ar avansa știința nu va putea răspunde la întrebări infinit reiterativă.de tipul: și înainte de „singularitate” ce a existat? Și cât și până unde? Și după Big Crunch ce va exista? O nouă singularitate? Șamd. Prin urmare „lumea” în accepțiunea cea mai generală, cosmică, nu poate avea un început și un sfârșit la modul în care definim și percepem aceste concepte. Putem, desigur, într-un spațiu conceptual n-dimensional, să admitem că anumite „secvențe de lume” au avut ori au anumiți parametri de stare. Și aceșt parametri pot fi aduși în discuție într-o abordare sistemică introducând în starea existențială de parametri (p1, p2...pn) care ar putea defini neordinea, haosul, vectori anentropici în urma cărora putem defini parametri de ordine. Cred că foarte bine a sintetizat aceast tip de stări Eminescu în celebrele versuri: „Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarasi soare” [Luceafărul] Putem înțelege astfel „Universul” ca un ansamblu de „universuri” care, interrelaționând pot trece din unele în altele potrivit legilor entropiei și sintropiei. Așadar, cred, putem afirma c㠄lumea” la modul cosmic, nu „moare” niciodată. Pentru că și singularitățile de ordinul -1, -2, -n sunt tot „lume.”

Restrângând la diverse nivele aria de definiție a lumii, în principiu, cu particularități specifice raționamentul se menține. (Nu am făcut efortul de a reflecta mai mult pentru că, acum ar fi nerelevant. Dacă va fi cazul îl voi face)

Prin urmare „moartea”, ca dat individual al „ființei umane”, este analoagă morții „lumii cosmice” într-o proporție relativ restrănsă. Cu toate că, lumea cosmică include și lumea vie de natură umană.

Din aproape în aproape ajungem la conceptul „lume” cu înțelesul de „lumea uman㔠adic㠄lumea de oameni” Și aici analogia are limite. Dac㠄moartea ființei umane” este un dat cert moartea „lumii umane” stă sub semnul incertitudinii. Adică lumea umană poate muri dar poate și viețui ori supraviețui la infinit. Repet, singura certitudine, cel puțin având la bază cunoștințele de până acum, este că ființa umană, orice ființă umană, mai devreme ori mai târziu MOARE. Adică sistemul complex biofiziologic și psihosociologic „OM” încetează în plan fizic să mai funcționeze. Și, într-un timp relativ mare, componenta fizică, urmare a unor principii entropice bazate pe principii fizico chimice se descompune, se transformă și se reintegrează (reciclează) lumii nevii. Aceasta în ceea ce privește componenta fizică. Însă, atât omul ca ființă individuală cât și lumea umană, ca ansamblu interrelațional de ființe umane, au capacitatea prelungirii lor prin continuitate. Prin urmare, putem considera că nu avem de-a face cu o moarte totală. Ci cu una parțială. Viața prelungindu-se prin urmași. Aceasta este o direcție de abordat. Însă mai există o direcție fabuloasă. Ființa umană, pe lângă componenta fizică are și una spirituală. Oare ce se întâmplă cu această componentă odată cu dispariția componentei fizice?

Poate vom reflecta și la aceasta într-o intervenție viitoare.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-12 05:26:54
         
 
  Din păcate, pentru mine ”sofistica argumentației” (acolo unde există totuși o argumentație) este atât de evidentă, încât nu mă pot bucura de text, oricât aș încerca. Îl percep doar ca pe o risipă de cuvinte și talent, în sensul că totul se putea spune în mult mai puține cuvinte și aceasta este părerea mea, chiar dacă nu-mi convine să fac notă discordantă cu cei care apreciază cele scrise mai sus.  
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-07-12 00:27:54
         
 
  Un text dens și problematizant. O încântare lectura acestui text. Prin stil, ingeniozitate și argumentație. Pare un fel de poem filosofic prin care autorul ne invită să ne apropiem de moarte cu toleranță, înțelegere și, mai ales, nu cu teamă, disperare ori neliniște. Iar această apropiere este justificată și, de multe ori, stilistic vorbind, încântătoare deși, tot de multe ori, sofistica argumentației sare în ochi.

Dacă timpul îmi va permite, poate, voi reveni cu exemple.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2016-07-11 12:37:39
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE