PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
UIND sau Un român prin Italia Text postat de Cosmin Bighei Sărmane muribund ce te căieşti, De ce-ai dat drumul corbilor să zboare? Sau ai crezut că fi-vor de cadavre atraşi?! …………………………………………. Zadarnic cauţi să fugi dintre cei morţi, Curând şi tu din astă lume te vei duce, Iar corbii croncănind nu te vor plânge, Ci-ţi vor cânta şi bate din aripi! Şi eu am fost emigrant… 6 octombrie 2006, ora 09:00. Fumez…Mă uit la pachetul de ţigări aruncat pe masă: “Pall Mall”, pachet roşu, cartonat, pe care într-un dreptunghi mare, alb, încadrat cu linii negre, groase, scrie cu litere mari, negre: “Il fumo invecchia la pelle” . Ĩl întorc pe cealaltă parte. Acelasi dreptunghi mare, alb, încadrat cu linii groase şi bineînţeles tot negre: “Il fumo danneggie gravemente te e chi ti sta intorno”. Nu înteleg mare lucru din cele două înscrisuri, dar nici nu am curiozitatea de a răsfoi cărticica pe care o am la îndemână, “Italiana rapidă”, cu care aş putea să mă descurc. Pe coperta cărţii este înscris “progrese vizibile în 2-3 săptămâni” .Eu am pe-a patra săptămână de când am răsfoit-o şi ştiu tot atâta italiană ca atunci când am plecat în Calabria… Acum aproape şapte săptămâni…Era sfârşitul lui august 2006… Golesc scrumiera de chiştocul pe care tocmai l-am stins. Mă uit la pachetul de ţigări şi recunosc că pricep că acele înscrisuri se referă la nocivitatea fumatului. Şi mă gândesc şi la faptul ca preţul lui este de 3,30 euro, adică circa 120.000 lei la noi. Ĩnghit în sec şi mai aprind o ţigară. Şi nici măcar nu mă satisface ca “SG”-ul pe care-l fumam acasă şi care mă costa mult mai puţin. Nici nu mă pot aduna să-mi aduc aminte exact cât. Mă concentrez: 25.000 la magazin, unde câteodată o mai înlocuiam ca gestionar pe nevastă-mea, sau 17-18.000 în piaţă, la rusoaice. Ĩnghit în sec. Mai trag un fum. Mă uit pe geamul deschis al bucătăriei. Priveliştea e searbădă. O vilă, cu geamuri şi jaluzele maro şi câţiva pomi verzi. Se aud croncănind nişte ciori. De pe frigider aparatul de radio mă sâcâie. Cred că pe “Radio Italia”. O emisiune de dimineaţă cu un bărbat şi o femeie care vorbesc, vorbesc, vorbesc… în italiană. Punctat de muzică…Poate de asta îl las deschis… Mihai e plecat la muncă. Şi Cătălin, şi Ionuţ. Şi Iulia. Toti sunt plecaţi la muncă…Ĩn apartamentul din Milano, cartierul Cinisello B, strada Corindoni nr. 51 am mai rămas doar eu şi Petru, băiatul Iuliei, care încă doarme în camera lui. Are vreo 19-20 de ani. Nu munceşte nici el deocamdată. Nu munceşte de când am venit eu şi de când nu muncesc nici eu…De vreo patru săptămâni. Sper să nu tâmpesc sau îndrăznesc să cred că încă nu am derapat prea mult. Periculos… Mai aprind o ţigară…120.000 lei pachetul! Mai am patru tigari…Imi vin in minte nişte versuri negre pe care le-am scris când eram prin clasa XI-a de liceu, adică acum vreo 35 de ani… “Sărmane muribund ce te căieşti, De ce-ai dat drumul corbilor să zboare? Sau ai crezut că fi-vor de cadavre atraşi?! …………………………………………. Zadarnic cauţi să fugi dintre cei morţi, Curând şi tu din astă lume te vei duce, Iar corbii croncănind nu te vor plânge, Ci-ţi vor cânta şi bate din aripi!” Nici nu sunt sigur dacă sunt versurile mele. Că le-am scris eu, atunci când eram în liceu, sunt sigur. Fără să fi citit prea multe volume de poezie, în afara celor obligatorii la şcoală, şi mai ales fără să-l fi citit pe Edgar Poe (deşi mi-ar fi plăcut, cred, şi atunci, şi de atunci…), când profesorul de română, citindu-mi două din cele vreo 50(?) de poezii pe care le-am compus şi pe care le-am scris îngrijit pe un caiet studeţesc, în decurs de vreo câteva luni, mi-a spus că l-am copiat pe Edgar Allan Poe. Chiar dacă am ştiut că nu-i aşa, am mers acasă şi am distrus acel caiet studenţesc. De ce — nu am ştiut niciodată. Ĩmi pare rău şi acum… Mi-au mai rămas întipărite în minte aceste versuri. De ce astea?!...Or fi având vreo legătură cu viaţa mea ulterioară?... Golesc mucul de ţigară din scrumieră. Aprind o altă ţigară. Mi-au mai rămas doar trei…”Pall Mall” — 3,30 euro, adică circa 120.000 la noi… Mai am vreo trei euro în borsetă. Bani împrumutaţi de la Mihai, cumnatul meu. El lucrează. Greu, pe şantier, dar lucrează. Zece ore pe zi, fără pauză de la 12:30. Opt euro pe oră. Lucrează aici de vreo doi ani. Zilnic zece ore şi sâmbăta până la 12:30…Şi eu am lucrat pe acelaşi şantier, acum vreo trei zile….Am lucrat o zi, adica luni. Program normal. De la 7:30 la 18:30 cu pauză la 12:00. Seara, la terminarea programului, eram frânt. Muncă de şantier! Dar aveam o satisfacţie: credeam că m-am descurcat, dacă nu bine, măcar acceptabil pentru prima zi. Am făcut ce mi s-a cerut, cu stângăcie poate, dar nu am crâcnit. Ştiam de la alţii că la italieni nu trebuie să răspunzi că nu ştii sau nu poţi. Şi am făcut tot ce mi s-a cerut…. Dimineaţa m-am prezentat pe şantier, înainte de 7:30. Aşa mi-a spus Aliodor la telefon: ”Mergeţi luni dimineaţa la muncă, cu tăticu’…”. “Dar tatal tau nu stie nimic!”, i-am răspuns. “Nu trebuie să ştie el!....Mergeti aşa cum vă zic eu!”, mi-a replicat Aliodor, nepotul meu, băiatul lui Mihai. El, Aliodor, a lucrat mai mulţi ani în Italia. A plecat în Italia dupa ’90 cu lotul de Karate din care făcea parte şi nu s-a mai întors. Acum este realizat si materialiceşte, finalizează şi o facultate, este pe punctul de a se şi căsatori. Cu Luminiţa. Au lucrat amândoi, din greu cred, câţiva ani în Italia. Acum şi-au deschis afaceri în Cluj. Afaceri imobiliare. Este prieten cu Andrea, patronul şantierului pe care lucrează şi Mihai. Trei săptămâni am sperat şi eu să pot lucra pe acest şantier. Ĩn această perioadă a fost Aliodor în Italia. Vineri dimineaţă s-a întors la Cluj. L-am ajutat să-şi ducă bagajele la maşină. Era maşina lui Andrea şi pleca cu ea la aeroport. Trebuia, bineînţeles, să treacă pe la şantierul lui Andrea, să-i lase maşina. L-am întrebat din priviri cum rămâne cu mine. Ĩnainte de a se urca la volan mi-a spus: “O să vă zică tăticu’ ce să faceţi!”…Şi a plecat. Scurt. Este foarte scump la vorbă! M-am întors în apartament. Apartamentul lui Aliodor şi Luminiţa, în care mă găzduiesc şi pe mine, fără chirie deocamdată. Mănânc de la Mihai….”De sufletu’ lui taică-meu, până începi şi tu lucrul!” mi-a zis, când, odată, stânjenit, i-am spus că o să mă revanşez. Bani pentru ţigări şi telefoane îmi împrumută. Am acum o datorie de 90 euro. Din aceştia mai am vreo 3 euro, cu care mâine o s-o sun din nou pe nevastă-mea… Eram cu sufletul îndoit, dar cu speranţe. Cu o seară înainte de a pleca, mi-a zis el, Aliodor, că o să lucrez, probabil de luni, pe şantier. “O să vă spun exact mâine dimineaţă!” Şi vineri şi sâmbătă l-am aşteptat cu sufletul la gură pe Mihai: — Nu ţi-a zis Andrea nimic? — Nu!... — Nu l-ai întrebat nimic?! — Nu vorbesc eu astea cu Andrea…Aşteaptă…Să vedem ce zice Aliodor. — Nu-i dai un telefon? — Aliodor abia a ajuns în ţară, crezi că grija asta are el acum?!....De telefonul meu?! — Dă-mi zece euro, mă duc la arabi să-i dau eu un telefon…Ce zici, să-i dau? — Dă-i dacă vrei… — Şi dacă-mi răspunde că nu se poate, o sun pe nevastă-mea şi-i spun că vin acasă! Şi-am plecat la “Blue Center” , la arabi, să dau telefoane. Era locul de unde telefonam, fiind cel mai ieftin. După telefonul plin de speranţe de la Aliodor, am sunat-o pe nevastă-mea, e drept, cu o strângere de inimă…. — Lenuţa….Salut!...Ce faci, ai clienţi, poţi vorbi, ai timp?”… — Salut…Da…Sunt singură, nu am nici un client. — Am venit sa-ţi dau un telefon… o veste proastă…. — Vasile! — Stai, stai… Ce-ai visat aseară?... — Nici n-am timp să visez noaptea…Atâta-s de obosită, după o zi de asta de muncă, pic când mă aşez în pat!...Da, spune! — Ţine-te tare!...Luni mă duc la lucru!.... — Da?! Serios?! Vorbeşti serios?! — Da, tu!...Da’ nu te entuziasma prea tare… Am vorbit cu Aliodor la telefon şi mi-a zis sa merg de luni… — Ĩn sfârşit!...Eu am vorbit şi aici…Cu Florin…El are nişte probleme la vamă, dar cum trece, te ajută şi pe tine. Mi-a promis… Am vorbit şi cu Mihaela, ea a plecat, urma să vorbească cu băiatul babei la care lucrează…e patron, avea nevoie de un şofer… — E bun şi la măsline, portocale, nu neapărat şofer….Da’ deocamdată… — Tu ai să te decurci pe şantier?...Vezi că e greu! — Cred că am să mă descurc…nu-ţi fă griji!...Da’ nu trebuie să ne entuziasmăm prea tare… Nu l-am prins încă pe Dumnezeu de-un picior. Trebuie să ne rugăm să fim sănătoşi, voi să fiţi bine acasă, să aveţi grijă de voi, eu să pot şi eu să muncesc aici…. şi poate va fi bine…Da’ nu rupe legatura cu Florin şi cu Mihaela, că nu se ştie… — Bineînţeles…. — Elvis, ce face? Mai lucrează? — Da, i-a mai mărit salariul cu un milion, e singur acum pe maşină, nu mai are însoţitor…Acum e pe rampă la nea’ Costică cu maşina… — Pe acasă ce mai e? Vânzările cum merg? — E bine, vânzările ca de obicei, aşa şi aşa… A vorbit Elvis cu Cristi, o să-i are în grădină… — Şi restul?... — Restul rămâne pârloagă!... — Nu, te rog, Elvis să facă cum i-am spus, să vorbească cu nea’ Viorel, să-i are şi să semene secară…Sămânţă aveţi…De plătit…eventual…mai târziu, vorbeşte cu el… Când? Poate când o să trimit eu… — Bine, dar numai secară… — Cosmin ce face? Cum s-a acomodat la Cluj?... — Se simte cam singur, străin…Da’ o să se acomodeze el!... — Bine, hai că termin…Mai am câţiva bani, îl sun şi pe Cosmin să-l încurajez şi să-i zic şi lui vestea…Pa…Vă pup… — Pa ! Pa!... — Te mai sun eu săptămâna viitoare. Sper să fie bine! Şi l-am sunat şi pe Cosmin la Cluj. Este student în anul I. S-a bucurat când i-am spus şi lui că de luni voi lucra şi chiar a glumit: “Ĩnseamnă că de acum pot cheltui mai mult!”… Fără a intui nimic din ce se va întâmpla, l-am temperat la a se limita, deocamdată, la cât i-a zis maică-sa. Şi luni de dimineaţă au venit pe şantier şi ceilalţi muncitori, vreo şapte în total, din care un italian şi ceilalţi români. Mihai şi Cătălin, nepotul lui Mihai, au ajuns cu bicicletele. M-au încurajat. Cătălin m-a prezentat şefului de echipă, Vasile, un băiat înalt, bine făcut. — Aşteptă-l pe Andrea, să vedem ce zice el când vine… Toţi s-au împrăştiat care încotro, la muncile lor. Şantierul era într-un castel vechi, renovat deja pe dinafară, cu vreo trei etaje. Ĩn interior se amenajau apartamente, unele deja vândute, altele în curs de finalizare. Am fost cu o seară înainte în recunoaştere, cu cei doi fraţi, Cătălin şi Ionuţ. M-au plimbat peste tot în interior şi am văzut şi traseul pe unde trebuia să vin de acasă. Vreo jumătate de oră de mers pe jos. Noaptea am dormit foarte rău, agitat, aveam emoţii pentru ziua cea mare: luni! Plus emoţiile pe care le aveam în timp ce aşteptam venirea lui Andrea, toate mă făceau să mă simt într-o lume difuză. M-a scos din starea asta Vasile, şeful de echipă: — Ce-a zis Andrea, să vii la muncă?! Am bâiguit câteva cuvinte, cât mai pe scurt, din telefonul cu Aliodor. Nu ştiu cât m-a ascultat şi ce a înţeles din ce i-am spus, cert este că mi-a dat o sarcină. Prima mea sarcină! De când aşteptam eu să încep lucrul!... Şi m-am întins hotărât la muncă. Trebuia să aranjez o grămadă de pachete de “piastrele” (gresie, faianţă) pe tipuri si mărimi. Numai bine am început şi Vasile, şeful de şantier, a venit din nou la mine. Să nu le mai pun afară, să le car într-o cameră, la parter, “în oficiu” – a zis el… “Care o fi oficiu’ ?!” L-am căutat pe Mihai, el lucra cu un coleg, undeva la subsol. L-am rugat să-mi arate el “oficiu’”. Şi mi l-a arătat. Era un apartament cu tot felul de materiale de construcţii, puse alandala. Am căutat un locuşor mai liber şi am început să car câte un pachet de “piastrele”. Era destul de greu pachetul, cred că avea vreo 10-12 kg, şi traseul nu era chiar scurt, ba mai era şi întortocheat printre materialele de construcţii. Căram cu simţ de răspundere. Din multe motive. Unul era acela că mă simţeam urmărit de ochii şefului Vasile, de undeva de la geamul unui apartament de la etaj. Dar nu ridicam privirea să mă conving!... Gândeam că poate ar fi fost bine să car cu o roabă, dar, tot eu gândeam, poate nu este una disponibilă, sau nu este deloc, sau se pot sparge piastrelele, aşa că… Ĩmi întrerupe “frământările” vocea lui Vasile, de undeva de la un geam de la etaj: — Mişule, daţi-i, mă, o roabă să care piastrelele!... Se adresase lui Mihai, care tocmai muncea şi el ceva prin curte. Şi m-a ajutat Mihai cu o roabă, cam veche ea, dar oricum, altă treabă. Era şi mai usor de cărat, şi duceam 2-3 pachete odată. Căram şi iar mă frământau gândurile… “Oare şefu’ a vrut să mă ajute în muncă, ori s-a gândit că nu-s eficient?!” Şi cum intram în clădire, pe un hol mai îngust, era să dau cu roaba peste cineva care tocmai ieşea dintr-o încăpere. Parcă m-a electrocutat. M-am oprit, m-am dat într-o parte şi a trecut acea persoană. Era un bărbat tânăr, cu un pic de barbişon, îmbrăcat îngrijit, cu borseta legată de gât. “Ăsta e Andrea!”, gândesc, dar nu sunt în măsură să mă hotărăsc dacă să mă opresc din muncă, să vorbesc cu el. Şi el m-a străfulgerat cu privirea, sunt sigur că a observat că sunt EU, unchiul lui Aliodor. Şi EU am continuat să car piastrelele cu roaba, iar el şi-a văzut de treaba lui “Ce să vorbesc eu cu el ?! Italiană nu ştiu… O să-i spună Vasile.. sau Mihai…”. După puţin timp m-a oprit “şefu” Vasile, cu roaba plină cum era, chiar la intrarea în “oficiu” : — Lasă asta deocamdată, şi vină-ncoa!... Şi aici să pui un panou, că uite ce faci!... Şi-mi arată urmele lăsate de mizerie de pe roata de cauciuc a roabei pe şapa de ciment de la intrarea în “oficiu”. <> oftez eu în mine, şi-l urmez pe “şefu’ ”, într-un alt apartament, tot la parter. Ĩmi arată într-un colţ de cameră, sus, începută a fi spartă, o gaură, în beton armat, pe unde mai jos, cu câţiva zeci de centimetri, înţepa un burlan de tablă, probabil pentru hotă. — Te ridici cu spărtura până la cinci centimetri de grindă… Uite aici ai picamărul şi flexul… Uite cheia, schimbaţi discul… Cănd nu mai ai ce face, mergi ‘napoi la piastrele… Şi-a plecat. Mă uit la picamer, mă uit la flex, văd lângă acesta încă un disc şi zic eu, “asta-i cheia pentru schimbat discul”. Nu văd prin apropierea “spărturii” pe care trebuia să o fac nici o priză. Nu am pus mâna în viaţa mea pe aşa utilaje, dar cum să-i fi zis şefului ?! Ĩl caut iar pe Mihai. Ĩi spun despre marea noua mea “misiune” şi-l rog să mă ajute s-o pornesc. Ĩmi dă el cablul care alimenta betoniera, undeva în curte, la care tocmai el avea treabă, îl trag în apartament. Vine şi el, îi arăt că am schimbat şi discul la flex, se uită, încearcă cheia, însă abandonează:… “piuliţa-i înţepenită, sau merge cu asta…” şi pleacă. Ĩmi dau seama că va reveni să mă rezolve. Pun cablul picamărului în priză şi, mai mult pe bâjbâite reuşesc să văd cum funcţionează. Mă urc pe schelă şi încerc cu picamărul în beton. Urgie… Ĩncet, încet, deprind cam ce am de făcut. Mă zgâlţâie din toate mădularele. Ĩncep să se desprindă bucăţele din beton. Simt că-s mare!... Mă duc şi schimb tricoul ud de pe mine, şi de la cărat piastrele şi mai ales de aici, de la picamăr. Imi iau cămaşa pe care am lăsat-o pe bicicleta lui Mihai, afară la intrarea în clădire. Acolo unde l-am aşteptat pe Andrei şi unde am făcut cunoştinţă cu “şefu’ ” Vasile. Mă duc pe schelă şi reiau activitatea. Picamărul duduie sacadat, zdruncinându-mă din toate încheieturile şi, când şi când, se desprind bucăţele mici din betonul armat. Transpiraţia îmi curge şiroaie şi pe faţă, şi pe spate, trebuie sa-mi păzesc şi ochii de scântei şi de pietricelele de beton. Mă simt fericit şi mândru de mine. Intră Mihai cu nişte scule în mână. Se uită la mine, şi râde: — Ai vrut Italie !... Ĩmi schimbă discul şi pleacă. Eu continui să mă “bat” cu picamărul si betonul. Transpir. Ar trebui să schimb şi cămaşa. Sunt iar mândru de mine! Fac o scurtă pauză şi-mi arunc privirea pe geamul deschis. Ĩn curte, un grup de câţiva oameni printre care şi bărbatul cu barbişon. Cred tot mai mult că e Andrea. Nu mi-a făcut o primă impresie plăcută. Dar pe mimica lui cred că am sesizat aceeaşi antipatie a lui faţă de mine. Dau cu picamărul mai abitir. Gaura s-a mai mărit. Ĩntre timp în apartament a venit şi Cătălin. Avea alte treburi. Aveam impresia că ar fi fost mai indicat să fi inversat rolurile. El avea experienţa unui an de şantier… Intră pe uşă italianul din echipă. Ĩl văzusem dimineaţa, la intrare. Era primul sosit. Cătălin mi-a zis : “Ăsta-i Giovani… “ Un bărbat scund, îndesat, cu o faţă inexpresivă, brunet, ca mulţi alţi italieni pe care îi văzusem. A vorbit ceva cu mine, se uita şi la Cătălin, n-am înţeles nimica. Cătălin mi-a zis să iau “marteletul” şi să merg cu italianul. M-am uitat tâmp, şi Cătălin mi-a arătat să iau picamărul. L-am urmat pe italian afară, în curte, cu picamărul, adică cu “marteletul”. I l-am dat bărbatului cu barbişon, adică lui Andrea, eram acum sigur. Fără vorbe. Acesta încercă să scoată dornul. S-a fript la mână. M-am bucurat. M-am bucurat şi mă lăudam că l-am folosit fest, “vede şi el că nu am stat degeaba…”. Mi-am zis să sar eu să-l desfac, cu riscul de a mă arde dar tot atunci m-am gândit că poate nu trebuie să mă arunc prea tare. Poate că deranjez…şi…nici nu ştiam cum se scoate dornul… A luat Andrea un şerveţel, s-a folosit de el, şi a scos dornul, s-a uitat şi la acesta, şi la picamăr… Şi le-a montat la loc. “Poate nu-l exploatez ca lumea, poate l-am solicitat prea tare…” gandesc eu, stând stingher în preajmă. Giovani ia marteletul, vorbeşte ceva cu Andrea, şi-l pune lângă camionetă. Mai stau câteva momente, nimeni nu mă băga în seamă, mă retrag uşor, întâi cu spatele, apoi mă întorc şi plec la locul meu de muncă. Fără martelet “O să lucrez cu flexul, tai sârmele… Da’ cum ?!.... Văd eu cum!...” În holul apartamentului mă ajunge Giovani. Vorbeşte iar ceva, iar nu înteleg mai nimic. Cătălin îmi spune că trebuie să merg cu Giovani să luăm nişte materiale de nu ştiu unde şi să lucrez cu acesta. O să mă aducă mai târziu înapoi, să-mi iau şi mâncarea cu mine. Ĩl urmez pe Giovani, disciplinat, cu dorinţa de a intui cu ce-i pot fi de folos. Ĩmi arată că trebuie să luăm două panouri de schelă. Erau întinse pe jos, pe coridor. Mă aplec imediat să iau unul. Ĩmi face semn că nu de acolo. Am înţeles, “Astea sunt necesare aici!” , şi-l urmez pe scări, la etaj. Am pus în camionetă panourile, doi suporţi metalici pentru schelă, nişte scule şi alte câteva obiecte. Oricum n-am văzut nici în cabină şi nici în lada caroseriei picamărul. Mi-am luat şi punga cu mâncare, am urcat în cabină şi Giovani a scos camioneta din curte. Repede, s-a dat jos şi a închis poarta cu un lacăt, cheia punând-o undeva pe interiorul gardului, pe un cui. Gândesc: “Trebuia să inchid eu poarta!”. Da’ nu ştiam de unde şi unde să pun cheia… Giovani a pornit camioneta. Şi-a pus centura. Mi-o pun şi eu. “Ar fi trebuit să mi-o pun înainte!” . Mă frământă iar că n-am văzut picamărul. “Ĩn ladă nu era sigur” . Mă uit discret prin cabină. Sunt două cutii, nu cred că a încăput picamărul în vreo una. “Da’ poate nu trebuia să-l ia…” gândesc eu cu îndoială. Şi cum să-l întreb, am uitat şi cum îi zice… Giovani conduce degajat. Răspunde la telefon, opreşte la semafoare, facem ocolul şantierului; îsi aprinde o ţigară. Aş fuma şi eu o ţigară “şi cu ochii !”… Cât am lucrat n-am fumat. “Să fac impresie bună !” Rup câteva vorbe stâlcite, nici româneşti, dar nici italieneşti, îi arăt pachetul de ţigări, şi Giovani îmi încuviinţează că pot să iau. Aprind ţigara, fumul umple cabina. La el geamul e deschis. Nici nu ştiu cum să procedez. Dau geamul în jos, iese fumul, dar se face curent. Ĩl închid înapoi şi-l deschid câte un pic, numai din când în când, pentru a scruma, şi atunci expir şi fumul afară. Pe şestache toate; poate Giovani nu bagă de seamă… Deodată opreşte maşina. Se uită în stânga, în dreapta, în spate pe geamul care dă spre lada caroseriei. — Martelet!?... Şi mai bodogăneşte ceva. Ĩnteleg că l-a uitat şi că ne întoarcem să-l luăm. Fac şi eu o mimică prostănacă, un amestec de neputinţă de comunicare şi părere de rău, că nu l-am atenţionat chiar la ieşirea din şantier, chiar dacă am sesizat ceva. Ĩntoarce maşina “Semn rău!..” gândesc. Ĩn chestii de astea sunt destul de superstiţios. “Da’ nu pentru mine, poate” mai gândesc. Şi autocamioneta opreşte în faţa porţii şantierului. Sar repede din cabină, fără să mai aibă Giovani timp să coboare el. Ştiu ce am de făcut. “Aduc marteletul!”. Giovani încuviinţează din priviri să mă duc. Deschid poarta, cu cheia de pe cuiul din gard şi-ntr-o fugă mă duc la locul unde credeam eu că găsesc marteletul. Cu inima cât un purice că nu-l voi găsi, mă îndrept înspre acolo. Răsuflu uşurat. Era acolo. Revin tot în fugă la maşină. Văd pe faţa lui Giovani că am rezolvat problema. “Unde să-l pun, în cabină sau în ladă ?!...”. Din privirea lui Giovani, îmi dau seama că în lada camionetei. Ĩl pun cu grijă, închid repede poarta, pun cheia la locul ei, urc în cabină, trag portiera şi, bineînţeles, îmi pun imediat centura. Răsuflu uşurat. Giovani porneşte camioneta. Am sentimentul datoriei îndeplinite. Aş aprinde o ţigară. “Prea mult, poate forţez nota…” Şi încerc să memorez traseul… “dacă m-aş întoarce pe jos oare m-aş descurca?!”. Clădiri mai deosebite, magazine, terase, străzi, intersecţii, semafoare, toate într-un adevărat vacarm de maşini şi oameni. După o bucată de drum mi s-au amestecat toate în minte, îmi dau sema că nu mai ştiu nimic.Abandonez. Mă las dus de maşina şofată de acelaşi Giovani sigur pe toate. “Tot el o să mă aducă ‘napoi.” Am mai luat pe traseu, de la un magazin, depozit de materiale de construcţii, vreo patru cutii de carton, cu nu ştiu ce în ele. Giovani a fost înăuntru, a comandat , a plătit, eu le-am cărat şi pus în maşină. Şi-am continuat drumul spre destinaţie. Giovani a încetinit, nici nu se putea circula altfel, am intrat pe o alee îngustă, am trecut printr-un grup de vreo câţiva zeci de chinezi, şi imediat am oprit pe o platformă, în preajma unei clădiri, impunatoare, moderne, proaspăt construite. Avea vreo şase etaje, geamuri mari cu termopane. Mi-am zis eu, şi aveam să constat că nu greşeam, că era un complex comercial chinezesc. Opreşte camioneta. Giovani coboară. Cobor şi eu. Ne întâmpină un tânăr îmbrăcat în haine de lucru. Vorbesc. Giovani îi prezintă ce am adus cu camioneta. Vorbesc în italiană. Mă uit la tânăr şi-l recunosc. Dimineaţă, când căram piastrele cu roaba, mi-a cerut un foc. Cătălin mi-a spus atunci că-i Ady. Ne-am urcat toţi trei în maşină şi-am înconjurat o parte a clădirii. Ne-am oprit într-un loc unde un intrând ca un gang ducea la o scară verticală, din schelet metalic. Urca vertical, pe lângă zidul clădirii, cu scara în rotire elicoidală. La fiecare nivel era o platformă metalică, care da printr-o uşă înăuntru. Era să număr treptele un pic mai târziu, cu aproximaţia de rigoare. Cam o sută… Am descărcat materialele, inclusiv marteletul. Ady era unul din echipa de români care lucra pe şantierul lui Andrea. “La uşa aia trebuie să ajungem!...” şi-mi arătă o uşă deschisă, la ultimul etaj. Am înţeles. Aveam o lucrare aici. Alta decât pe şantier; şi Ady era şeful punctului de lucru; şi eu eram echipa. — Trebuie duse astea sus, nu ? întreb eu şefu’, care mă asigură că da. Iau şi eu ce pot şi-o iau pe scară, în sus. Roată, roată, mă uit în sus, văd numai grilajul metalic şi scările care dispar şi iar apar din rotirea lor elicoidală. Toate de culoarea aluminiului. Mă ameţesc. Mă opresc şi mă uit în jos. Aceeaşi senzaţie de ameţeală. Cel mai bine mă simt când arunc ochii în afară, peste balustradă, spre maşină. Giovani şi Ady au luat şi ei câte ceva şi urcă agale. Eu am ajuns sus, pe ultima platformă. Gâfâi din greu. Imi trag sufletul şi intru pe uşă, în interiorul clădirii. O încăpere imensă, cât un teren de fotbal, cu stâlpi interiori, cu pereţi despărţitori şi fel de fel de panouri şi tablouri, cu aparatură electronică, şi câte şi mai câte altele. Las chiar la intrare ce-am adus şi cobor după alte obiecte de lângă maşină. Am făcut încă trei drumuri sus-jos. Ady discuta sus cu Giovani, măsurau, chibzuiau. La a patra urcare simţeam că nu mai pot să ridic “cramponii”. Mi i-a dat Mihai de duminică seara. A zis că nu mă primeşte cu adidaşi în şantier. Aceşti “cramponi” erau cu talpa mai groasă, aveau bombeul cu tablă, oricum erau mai de protecţie, nu-ţi intrau nici cuie în talpă. Şi oricum erau mult mai grei şi mai puţin flexibili. Mi i-a dat că lui îi erau mici, îl strângeau, a lucrat numai o zi cu ei. Mie îmi erau cu vreo două numre, cred, mai mari, dar am strâns bine şireturile şi erau O.K. Urma să-i plătesc 15 euro pe ei, un chilipir. El dăduse vreo 25. Mi i-a văzut dimineaţa şi şefu’ Vasile: - Uite, s-a dotat si cu cramponi !... a remarcat, uitându-se la picioarele mele. N-am sesizat daca în zeflemea sau cu simţul şefului, care are grijă de subalterni şi nu m-ar fi lăsat să lucrez în adidaşi… Oricum i-am răspuns că-i am de la “Mişu”, că lui îi sunt mici. Giovani a plecat. Am rămas în imensitatea aia doar cu Ady. Mi-era sete. Pachet cu mâncare mi-am luat, dar apă nu. Ady mi-a arătat baia. Era foarte modernă, situată undeva pe la mijlocul acelei imensităţi de încăpere. Ady a apăsat pe robinet, a dat drumul la apă şi a plecat. Am băut un pic de apă. Era albă la culoare, parcă ar fi fost cu clor, caldă şi rea la gust. Am vrut s-o opresc. N-am găsit nici o modalitate. Am încercat să răsucesc mânerul curbat al robinetului, să-l trag, să-l apăs, nimic. Intrasem în oarecare panică. Nu puteam să plec, să las aşa apa să curgă, putea să se facă inundaţie. Chiuveta era pe un sfert cu apă. Nu se golea prea bine, cred că era şi înfundată. Pe Ady, îmi era jenă să-l întreb. Am mai răsucit eu mânerul, fără ca acesta să cedeze, dar deodată apa s-a oprit. Am zis că-i bine. Şi apăs şi eu ca Ady. Iar curge apa la robinet şi iar nu pot s-o opresc. “Dracu’ m-a pus…” O las aşa şi dau să plec. Apa s-a oprit. Mi-a zis mai târziu Ady că “robinetu-i cu temporizator !”. Mi-a arătat şi ce aveam de făcut. Trebuia să facem nişte găuri rotunde în perete, la vreo doi metri înălţime. Pe acolo trebuie să scoatem, roata la toată clădirea, scurgerea apei de pe acoperiş, pe lângă pereţi, în afară. Acum apa colectată din ploi curgea prin conducte interioare, care traversau de sus în jos, toate nivelele, inclusiv şi sala de proiecţii cinematografice care era situată la etajul imediat de sub încăperea unde eram noi. Bineînteles, zgomotul apei deranja spectatorii. Mă gândeam la situaţii întâlnite frecvent la noi, când după cei care asfaltau frumos străzile, veneau alţii, cu picamere, şi găureau transversal sau longitudinal pentru a înlocui nu ştiu ce conducte sau cabluri. “Se mai întâmplă şi la case mai mari”… Erau deja însemnate cu creionul pe perete, două din aceste găuri, de o parte şi alta a uşii pe unde aveam acces noi. Ady studiază problema. O fi discutat mult înainte cu Andrea. Este în temă. Eu nu mă implic deloc în partea concepţională. “Sunt eu subinginer, da’ nu în construcţii, sunt TCM-ist…” — Să începem, să facem măcar o gaură până la pauză… Dacă vine Andrea… Să vadă că am făcut ceva. Tresar. Ştie Ady ce ştie ! Schimbăm dornul marteletului cu un cap cu freză. Mă urc pe un scaun şi bag freza marteletului în activitate, pe semnul făcut, cu creionul, de Ady. Acum eram meseriaş! După ce pătrunde câţiva centimetri, rotund, după profilul şi dimensiunea ţevii care urma să treacă prin acea gaură, marteletul sare afară. Am dat de bolţarii zidului. Prin tencuială a mers, dar mai departe nu. A încercat şi Ady. Nu merge. Ĩmi dau cu părerea: — Să dăm cu dornul şi să rotunjim după. Ady a încuviinţat. — Ĩncepe tu, eu mă duc la “mercat” să-mi iau ceva de mâncare… Tu ai? — Da, mi-am luat de acasă… Aveam două ouă ochiuri, puse între două felii de pâine. — Bine, vin imediat… Şi a plecat. Şi a venit imediat. Adică după mai bine de o jumătate de oră. Eu am schimbat din nou capul marteletului. Am montat dornul. Acum ştiam toată tehnologia. Şi-am dat şi gaura prin zid. Destul de greu, dar nu ca dimineaţă, în şantier, în zidul de beton armat. Ĩn bolţarii ăştia mergea mai bine. Doar în nervurile acestora îmi mai arunca marteletul. M-am străduit şi am reuşit o gaură destul de rotundă. “Cred că o să-i placă şi lui Ady…” Şi i-a plăcut când a venit. A lăsat jos sacoşa plină cu tot felul de pacheţele şi sticle de suc. A încercat cu o bucată de ţeavă din plastic, a văzut că trece numai bine prin gaură, s-a mai uitat şi pe interior, şi pe exterior. — Bun!... Se uită la ceasul telefonului mobil. — 12:20!... La dracu!... Hai să mâncăm…. Pauza era pauză! De la 12 la 13 ! Ia sacoşa şi-mi face semn să-l urmez. — Rămân aici… zic eu. El pleacă undeva, în alt capăt al acelei imensităţi de încăpere. Ĩmi scot pachetul şi mănânc cu poftă. Se aud paşi pe scări. Era Andrea. Mă scol în picioare. Intră, se uită la mine. Las jenat, pe lângă corp, mâna în care aveam pachetul. Am înghiţit cu greu, şi discret, îmbucătura din gură. — Ady ?!... — “Mangeare”… zic eu, şi-i arăt cu mâna direcţia în care a mers acesta. Ĩl strigă, şi merge într-acolo. Eu continui să mănânc. “Doar e pauză…” Dar nu mai am aceeaşi poftă… Revin amândoi, discută, se uită la gaură. Nu înteleg ce vorbesc. Oricum Ady îl convinge că-i bine aşa. E stăpân pe situaţie. Fumează. Eu, mişcându-mă câţiva paşi, în spate sau în faţă, funcţie de deplasarea lor, păstrând cam aceeaşi distanţă, înghiţeam tot mai stânjenit ultimele îmbucături. Am terminat şi-mi aprind o ţigară. “Doar e pauză…” Nu prea îmi tihneşte nici asta… După ce pleacă Andrea, Ady se întoarce să-şi continue pauza de masă. Şi mai fumez şi eu o ţigară. Dar acum stau jos şi o savurez în toată savorea ei!... Şi meditez. “Nu o să-mi dea mie, chiar de la început 8 sau 7 euro pe oră, ca lui Mihai sau celorlalţi… Da’i bun şi 5… 50 pe zi… 275 pe săptămână… 4 săptămâni… 1100… 200 chiria şi celelalte cheltuieli, vreo 300 mâncarea cu tot cu ţigări… Hai maxim 350! Tot mai rămân 550 să trimit acasă…19- 20 milioane… Anul trecut, la şcoală, ca profesor câştigam un pic mai mult de 6 milioane… Bun!... Excelent… La primul salariu, o să le trimit fiecăruia şi câte o mică atenţie… Poate câte un telefon mobil… Lenuţei unul cum i-a luat Mihai nevesti-si… Şi un parfum… Lui Cosmin şi câţiva bani… Şi le pun în pachet şi poza pe care mi-a făcut-o Cătălin cu telefonul lui, acolo lângă catedrala din DOMO… Ce catedrală!... Cea mai mare din Europa, cum au zis Cătălin şi Mihai… să o arate şi la alţii.. Pe verso o să scriu, ca-n cântec:«Nu mor caii când vor câinii/ Nici câinii când vor stăpânii!...» Care-s caii, care-s câinii, cine-s stăpânii?! Ştiu eu…“ Mă întrerupe Ady: — Gata ?... Continuăm ?... — Da, sigur… Am terminat… Mă ridic, iau marteletul şi trec la a doua gaură. Ady s-a pierdut pe undeva printre nişele încăperii. Trebuia să studieze şi să plănuiască pentru alte găuri. A revenit şi Giovani. A adus o camionetă de ţevi de plastic şi coturi pentru îmbinare. Am mers să le descărcăm. Toţi trei luam câte două ţevi odată şi le duceam undeva lângă scara metalică. Ady a luat trei odată. — E greu cu trei… zic eu. Şi într-adevăr, nu prea putea să le ţină pe toate, nu că erau grele, da’ era incomod, se răsuceau. Şi am descărcat ţevile, tot câte două şi eu, şi Ady, şi italianul. Giovani a plecat, iar noi am luat câte două ţevi şi-am urcat scările. Când am ajuns sus, Ady mi-a zis că el merge să continue la găurit, să car eu. Am fost de accord. “Normal, doar nu o să mă duc eu să găuresc şi el să care!...” Am făcut vreo două drumuri sus-jos, cu câte două ţevi şi câte un cot. Grămada de jos rămânea parcă neatinsă. Am făcut nişte calcule aproximative. Trebuia să fac peste 40 de curse. Deja îmi tremurau genunchii. Am hotărât să eficientizez munca. Luam câte trei ţevi odată şi câte un cot. După vreo două curse nu mai aveam probleme cu manipularea lor, le stăpâneam. Se mai răsuceau ele când schimbam sensul scărilor, pe platformele de la fiecare etaj. Dar treaba mergea. Ĩn schimb picioarele deveneau de plumb, tot mai grele. La coborâre era cum era, dar când urcam, pe la etajul trei-patru, simţeam că nu mai pot să le ridic. Au apărut în zonă şi doi chinezi. Eu mi-am continuat activitatea. Cred că aceştia erau beneficiarii. Chiar m-au întrebat, în italiană, ceva. Ce-am înţeles eu era că de ce nu trăgeam ţevile cu o funie sus, ar fi fost mai uşor. N-am ştiut să răspund. De întrebat, l-am întrebat şi eu acelaşi lucru pe Ady, care mi-a replicat că ”de unde aşa o funie de lungă ?!...”. Şi m-au mai întrebat chinezii câţi suntem. Am răspuns că doi. Şi eram noi doi, dar cred că ei s-au referit la cărat ţevile pe scări, şi eu am minţit. Dar mi-a părut rău că n-am răspuns că suntem trei sau chiar mai mulţi, să concluzioneze că nu vom tergiversa prea mult lucrarea… Când mai aveam vreo opt ţevi, a coborât şi Ady. Credeam că vine să mă ajute. I-am şi zis: — Dacă pun scările cap la cap, câte drumuri am făcut, cred că ajungeam la Dumnezeu!... — Chiar la Dumnezeu ? mi-a replicat şters. S-a întors peste câteva minute, fără să ia măcar o ţeavă sub braţ, deşi avea mâinile libere. A urcat şi şi-a continuat activitatea lui. La penultima urcare simţeam că mi se taie şi respiraţia. Mă gândeam că “ce bine ar fi să vină acum Andrea, în urma mea, să vadă ce ispravă fac..” Grămada de ţevi se mutase sus! Dar n-a venit. Am terminat. Băusem în acest timp vreo două sticle de doi litri cu apăde la chiuveta buclucaşă. M-am aşezat pe o cutie, şi mi-am aprins o ţigară. Ĩmi tremura între degete. “Pot să fumez acum o ţigară, chiar dacă vine şi Andrea…” Se aud paşi de undeva din încăpere. Sar în picioare. Era Ady. — Am terminat !... zic eu . Vin la găurit ? — Da, hai că eu am altă treabă. Nicio remarcă la isprava mea. Nici măcar nu mi-a zis să stau să termin de fumat ţigara! Eu găuream şi Ady iar măsura, chibzuia, cobora o ţeavă metalică de pe plafon, un pic mai jos. Ştia el ce are de făcut! Apare Andrea. Gâfâie. Lângă grămada de ţevi pe care am cărat-o eu. N-o bagă în seamă. Ĩl cheamă pe Ady şi iar discută. Eu continui să lucrez cu picamărul. — Lasă un pic!... îmi zice Ady. Ĩncetez. “E zgomot prea mare... Ĩl deranjează pe Andrea… Nu se aud, nu se înteleg… Sau poate schimbă planul, găurim în altă parte… Aştept până pleacă Andrea” Ĩmi caut altă activitate. Nu prea am ce, dar trebuie să dau impresia. Mă uit pe sus, mă uit la un tablou electric, iau patentul şi-l mut. Duc scaunul dintr-o parte în alta. Timpul trece exagerat de greu. Andrea parcă nu mai are de gând să plece. Au dispărut undeva după un colţ. Răsuflu uşurat. Iar apare. Iar iau şurubelniţa , mă uit la picamăr, îl examinez… Ĩn sfârşit pleacă. Aştept să vină Ady, să văd dacă continui gaura, sau facem alta în altă parte. — Poti continua!... — Tot aici ?... E bine aici ?... — Sigur… El pleacă la ale lui, eu termin gaura. Şi mă mut la alta şi la alta. La un moment dat, la una din găuri, picamărul impinge aproape o jumătate de bolţar care dă, gata gata, să cadă. Mă opresc. Până acum au mai căzut jos, şi în afara clădirii, bucăţi de materiale, dar mici. Fără vreun pericol. Ĩl strig pe Ady şi-i explic noua situaţie. Ia el picamărul şi găureşte cu dezinvoltură. Bucata de bolţar cade în afară. “Treaba lui, el e şefu’ , el a făcut…” Glumesc : — Dacă a căzut în capul cuiva ?!... Poate omorâm vreun chinez!... Ady râde sigur pe el: — Mai sunt alţii vreo 500… Am terminat de găurit. A mai rămas doar una nefăcută. Ady încă nu-i chiar sigur dacă acolo unde a făcut semnul, sau în altă parte. Va hotărî mâine! Eu mătur materialele căzute la găurile date, le car cu două găleţi jos, iar pe scările metalice. Mutăm două ţevi şi un cot chiar la intrarea în încăpere, să vedem cum vine: — E bine… concluzionează Ady. Gata, închidem aici şi rămâne pe mâine. E deja aproape 19:00. Şi stinge luminile. Eu nu prea ştiu ce am de făcut a doua zi. Merg întâi la şantier sau direct aici, la complexul chinezesc “Aici nu cred că am să nimeresc singur… Dar, mă descurc…” Ĩl întreb: — Vin şi eu direct aici ? Ady este destul de stânjenit. După o pauză, îmi răspunde cu întreruperi… — Ştii, mi-e ruşine să-ţi zic… Matale eşti om bătrân… Andrea mi-a zis… I-am spus că nu mă bag… Mi-a spus că el n-are mărunt… Să-ţi dau eu 50 euro şi să nu mai vii mâine… Să rămâii acasă… Am îngheţat. Parcă m-a pocnit o bâtă în cap. N-aveam aer. Abia am îngânat: — Cum adică ?... — Nu i-a plăcut de tine… Răbufnesc: — Da’ ce dracu’ a vrut să-i mai fac ?!... Ţi-a plăcut cum am lucrat azi ?!... — Eu n-am nimic… El a zis… A zis că nu i-a plăcut de tine de dimineaţă… Eu i-am zis să te mai lase 2-3 zile, poate te dai… — Da’ ce n-am făcut bine ?!... Trebuia să car cu roaba răsturnată ?! N-am cărat toate materialele? Am dat găuri… ce dracu’ trebuia să mai fac … N-am stat, n-am tras chiulul… Nu înţeleg! — Nu ştiu… A zis că vrea “mână făcută”… Eu n-am bani.. Ĩi dau un telefon lui Mişu şi-i zic… — Da’ eu nu mă duc acasă ?! Mă întâlnesc eu cu el şi-i spun. Mă simt epuizat, dar nu aşa de mult fizic, cât mai mult nervos . Plecăm la autobuz. Ĩn staţie fumăm din ţigările lui. Ady gândeşte la ale lui. Poate la ce va face mâine la serviciu. Eu gândesc la ale mele. Nu pricep în ruptul capului cum el, Andrea, patronul, care m-a văzut în cursul zilei doar în trei rânduri în momente de activitate, a concluzionat că nu-s bun. Eu cred ca am făcut, cel puţin, tot atât cât au făcut alţi colegi de-ai mei! Colegi de o zi… Cade cerul pe mine!... Ce-o să zică Mihai ? Dar ce-o să gândească el? Că nu-s de nimica… Ĩmi sună în cap vorbele lui, spuse acum câteva zile, ca o seceră interogatorie, care îmi tăia răsuflarea: “Crezi că-n Italia sunt câini cu colaci-n coadă ?!...” Ĩntr-adevăr, n-am văzut nici un câine cu colac în coadă! Câtă dreptate avea! Dar câini am văzut si aici în Italia. De toate naţiile… Dar nici unul din cei pe care i-am văzut nu avea coadă.. N-avea coadă pe care să stea agăţat colacul, dar nici din care să mişte a prietenie, a dragoste, aşa cum făceau câinii adevăraţi, pe care-i aveam acasă. Şi care se gudurau prietenos când şi tu le arătai prietenie… Ce-o să zică nevastă-mea?... Ce-o să gândească băieţii mei?... N-am fost în stare de nimic… După ce alţii s-au zbătut pentu mine, eu n-am fost în stare câtuşi de puţin să arăt că pot face ceva… Toate mi se învălmăşesc în cap… Nici nu ştiu când a venit autobuzul. Păream teleghidat de Ady, am urcat şi eu, am mers câteva staţii, n-am compostat nici un bilet, am coborât. Ĩn jurul meu lumea fremăta. Mi se părea că toţi erau mulţumiţi de ziua care tocmai era pe sfârşite… Mai aveam în buzunar exact 1,70 euro . Am intrat în tutungerie, am luat un pachet mic de ţigări, am aprins o ţigară. Deşi nu-mi place să fumez pe stradă. Şi m-am îndreptat spre casă… Corindoni,53… Ĩn bucătărie Cătălin şi Ionuţ. Cred că mâncau. Erau gălăgioşi ca de obicei. Obosiţi după muncă, dar mulţumiţi şi plini de sine. Mă-ntreabă cum a fost. Le-am răspuns că nu bine şi că “Andrea nu mă mai vrea…”. N-am mai aşteptat reacţia lor. Am plecat în camera lui Mihai. Am bătut la uşă. Mihai tocmai făcuse duşul zilnic după ziua de muncă şi, întins pe pat numai în slip, se uita la televizor. Se răcorea din nelipsita cutie de-un litru, de carton, cu vin. — Salut… zic eu moale. — Salut! Ce faci, tinere ? — Fac pe dracu’!... Se uită la mine, dar nu prea mirat. “Mi-a zis el că-n Italia nu umblă câinii cu colaci în coadă…” — Nu i-a plăcut de mine. Mâine nu mai merg la lucru. Şi i-am povestit succint discuţia cu Ady… N-am mai mâncat nimic în seara aceea. Am fumat vreo câteva ţigări. I-am explicat şi Iuliei, chiar dacă deja ştia de la Mihai. Nici de dormit nu prea am putut. M-am zvârcolit toată noaptea . A doua zi m-am dus la arabi, la telefoane. Greu, tare greu. Mai greu ca oricând. Şi ce bucuros trebuie să fii când iei legătura, chiar şi la telefon, cu cei dragi de acasă!.... Dar eu, eu trebuie să dau un telefon acasă, la nici trei zile după acea veste plină de bucurie şi speranţă… Acum trebuie să spun la telefon că totul s-a terminat. Am vrut să amân momentul, dar nu puteam să-i las să trăiască în iluzii deşarte. Nu era drept!... Chinuitor era acest drum. Abia îmi trăgeam şi picioarele, şi sufletul. Picioarele mă duceau la propriu. La fiecare mişcare simţeam în toţi muşchii junghiuri dureroase, ca nişte cuţite înfipte des, des ca toate scările, puse una lângă alta , cap la cap, pe care le-am urcat şi coborât ieri… Şi-n suflet mă ducea ca un cuţit înfipt în coşul pieptului. Aş fi vrut să n-ajung la telefon niciodată sau cât mai târziu. Dar am ajuns! Intru în cabină, iau receptorul, scot fiţuica cu telefoanele utile mie, îmi pun ochelarii şi formez numărul… Numărul de pe celularul nevesti-mi… Sună ! Mă furnică tot corpul. Nici nu ştiu cum voi începe. — Da ? — Salut!... I-am recunoscut vocea. Era aceeaşi, dragă mie, un pic poate tremurată. — Da’ nu eşti la lucru ? Nu era răutate în întrebarea ei. Nici chiar prea multă mirare. Semăna mai mult cu o acceptare a ceva rău ce trebuia să se întâmple. Aveam aceeaşi stare sufletească, un amestec al neputinţei mele şi al agresivităţii vieţii, ca atunci când, sunând-o pe Lenuţa, îmi răspundea robotul, o voce feminină, inflexibilă şi fără menajamente: “UIND!...” Se întâmpla acum patru săptămâni, în regiunea Calabria, oraşul Paula, la peste 2500km de-ai mei. Şi nu mai aveam de lucru, şi-n buzunar aveam mai puţin de 5euro… Şi aveam nevoie de ajutorul cuiva şi robotul îmi răspundea sec: “UIND!...”. Adică linia telefonica pe care eu o apelam se termina acolo, la robot… Aş fi vrut sa fiu mai ocolitor, în răspuns, dar n-am fost în stare. - Ştii, Lenuţa, speranţa moare ultima. La noi, acum, a murit şi speranţa… Şi i-am explicat cum a fost şi cred că ea a priceput. Dar nu cred că şi a înţeles totul. A rămas să mai aştept câteva zile , poate se rezolvă pe celelalte căi, abordate de ea. O să mă întorc în apartamentul din Cinisello, nr. 51 şi o să priveghez speranţa moartă pe masă “Poate-i în moarte clinică…” Fumul ţigării, care mi-a ajuns aproape la unghii, se ridică în rotocoale, ce se disipează spre tavanul bucătăriei şi de aici se pierde pe fereastra deschisă… Îl urmăresc cum dispare în zare şi cu ochii minţii ajung departe, departe, în spaţiu şi timp… Acasă… Atunci când am hotărât plecarea mea în Italia… Era sfârşitul unui august măiestuos al anului 2006… — Lenuţa, după masă merg în oraş să mă-ntâlnesc cu individul… Stabilim ultimele detalii. Marius s-a văzut cu el şi a zis să-l caut… — Vezi cum discuţi… Să nu-ţi tragă vreo ţeapă. — N-are cum, nu dau nimic înainte.. Eram cu nevastă-mea la cafeaua de dimineaţă. În bucătăria de vară, construită din lemn de brad… Băieţii încă dormeau. Prin uşa larg deschisă, aerul curat, filtrat şi mirosind încă a verdele verii târzii, umple încăperea şi sufletele noastre. Afară, în câmpul meu vizual, prin uşă, un tablou fascinant de culori şi flori se desfăta până mai sus cu câteva sute de metri, unde linia unduită a orizontului dădea câştig de cauză unui cer albastru-străveziu… Prin curte, găinile şi raţele îşi făceau matinala lor gimnastică de înviorare… Mă pregătisem intens pentru acest eveniment. Din toate punctele de vedere. Cu vreo şase săptămâni în urmă m-am operat de-o hernie abdominală, să fiu în plenitudinea forţelor fizice acolo, adică aici, în Italia… Am vândut vaca să nu rămână prea multe de făcut acasă… Nevastă-mea cu serviciul care încă trebuia păstrat (cât?...până mă aranjez eu…), băieţii cu ale lor… Cosmin va pleca la Cluj, şi Elvis cu serviciul lui…distribuitor de pâine pe o maşină… Doar are pregătire în domeniu: facultatea de turism-“servicii”!... Am pus şi bani, unul peste altul, vreo 350 euro şi lei vreo trei milioane. După-masă am mers la întâlnire. Am vorbit în prealabil la telefon şi Hani ne-a spus să-l căutăm pe terasa barului din staţia de autobuz. La ieşirea din Siret spre Suceava. La ora 19. L-am luat şi pe Elvis cu mine. Ne uitam pe terasa plină de tineri gălăgioşi. La o masă un individ singur, spilcuit. Îmbrăcat sumar, cu pantaloni scurţi, dar elegant. Grăsuţ, scund, proaspăt bărbierit şi cu părul tuns îngrijit. Un bărbat cam la 40 de ani care degaja siguranţă în jurul lui. Fuma preocupat. Pe masă o cafea şi un pachet de “Marllboro”. — Ăsta trebuie să fie… Mergem la el la masă. — Bună ziua… Domnul Hani?! Se uită încruntat la noi: — Da… — Sunt Vasile… El e băiatul meu. — Da?... — Salut! Dă mâna cu noi fără să se ridice: — Staţi jos…. Luăm loc şi noi. Intrăm direct în subiect. Poimâine, adică joi, dimineaţa, plecarea! 200 de euro drumul. Să-mi fac bagajul cu cele necesare, nu multe, strictul necesar. Acolo am asigurate cazarea şi masa la un hotel. Voi lucra în construcţii. Cam 700-800 de euro pe lună. Cazarea e gratuită, mă interesează numai mâncarea. Nu mă întreabă ce ştiu să fac în construcţii. — Paşaportul îl ai la tine? — Nu, n-am ştiut că-mi trebuie acum… — Îmi trebuie neapărat. Pentru viză… Mâine dimineaţă merg cu toate paşapoartele la Suceava… Şi 10 euro! — Banii îi dau mâine, iar după paşaport pleacă Elvis… Cât rămân singur cu el îl servesc cu o bere. Mă refuză iniţial, nu prea consumă băuturi alcoolice… În sfârşit, cedează insistenţelor mele şi acceptă un “Ursus verde”. Vine şi Elvis. Îi dau paşaportul. Imaculat. L-am scos acum câteva zile “la urgenţă”. Cu taxa aferentă!... Rămâne să ţinem legătura telefonic. — La revedere! — Noroc! Noi ne retragem, iar Hani rămâne pe terasă. În drum spre casă intrăm pe la servici’ la nevastă-mea, la magazin. Nu prea e încântată că am dat paşaportul. — Nu miroase a bine… Şi eu începeam să am îndoieli. Dar nu i le destăinuiam şi ei. — Mâine mi-l dă înapoi… A doua zi îl telefonez pe Hani. Pe la amiază, când consider că s-a întors de la Suceava. Îi solicit o întâlnire. Mi-a zis să-l aştept pe la 14 în centru. În drum trec şi pe la farmacie, de unde cumpăr o sumedenie de medicamente… De vreo cinci sute de mii de lei. Am făcut lista cu nevastă-mea. Antinevralgic, aspirină, pastile pentru stomac, pentru ficat, extraveral şi altele. Strict necesare la nevoie. În Italia medicamentele sunt scumpe şi poate dificil de procurat… Să nu-mi trebuiască… Farmacista stivuieşte medicamentele pe tejghea şi tot marchează în casă. Mă simt stânjenit: — Ştiţi, merg în afară, în Italia… — Nu vă faceţi probleme, mulţi alţii au procedat la fel… Şi se uită îngăduitoare la mine. La 14 fară vreo 15-20 de minute mă învârt prin centrul mic şi gol al oraşului. Hani nu mai este atât de punctual ca ieri. Cam la un sfert de oră după 14 văd o domnişoară care se îndreaptă nu prea hotărâtă spre mine. — Domnul Vasile?! — Da. — …Sunt fata lui Hani… Tata nu poate veni, e bolnav, nu se simte bine… Spuneţi-mi mie despre ce este vorba… Mă furnică tot corpul. — Vreau să vorbesc personal cu el. E acasă? Fata ezită să-mi răspundă… — Hai la el! Vin cu tine… Am neapărată nevoie de el! Ajungem în faţa unei case mari, vechi, împrejmuită cu gard de fier forjat. — Aşteptaţi aici, mă duc să-l chem… Şi domnişoara dispare în curte. După o aşteptare de câteva minute bune, cu tot mai multe îndoieli în minte, intru în curte. Fac colţul clădirii şi dau peste două femei în vârstă,aşezate la o masă şi care pălăvrăgeau destul de tare. Erau de-ale casei. — Vreau să vorbesc puţin cu domnul Hani. — Dar cine sunteţi dumneavoastră? …mă întrebă una dintre ele. — Un … prieten, bâigui eu. Între timp iese din casă Hani, coborând întrebător cele câteva scări. Nu mai este aşa “fresh” ca ieri. E palid la faţă şi are la frunte o zgârietură. — Care-i problema? mă întreabă şi, fără a aştepta răspunsul, o ia înainte spre poartă. Îl urmez. Am emoţii. — Ştiţi… am nevoie de paşaport! Se opreşte la portiţa deschisă: — Paşaportul nu-i la mine… N-am mai plecat eu la Suceava. I l-am dat lui Viorel. Cel cu busul ăla negru. El avea să-şi ridice şi paşaportul lui… Cu el mergem… Parcă m-a plesnit o bâtă în cap! De fapt prima ofertă de plecare în Italia am avut-o de la acel Viorel. Şi nu am acceptat-o; nici eu, şi nici alţii. Aveam oarecare îndoieli. — Cum? Cu el plecăm?! Cred că Hani a sesizat îngrijorarea mea. — El e cu transportul… De restul mă ocup eu… — Da’ am nevoie acum de paşaport. Trebuie să ataşez o copie la cererea de concediu fără plată, să fiu mai convingător, să pot să plec… Minţeam, dar voiam să recuperez paşaportul. Şi mi s-a părut pe moment că-i mai înţeleaptă diplomaţia decât fermitatea… — Să vină Viorel de la Suceava… Tocmai am zărit busul negru, urcând pe o stradă mai în sus, printre blocuri. — Uitaţi-vă…tocmai a venit! Se uită într-acolo: — Iau eu legătura cu el!... Aşteaptă-mă la “Oaza”. Vin imediat… — Sper să n-aştept în van! Şi cobor abătut pe strada cu castani. Am fumat vreo trei ţigări… Într-un sfârşit a apărut şi Hani. Ne aşezăm pe pervazul geamului clădirii, de unde, din interior, răzbăteau voci de oameni beţi. Din cârciumă. Hani bagă mâna în buzunar: — Ai adus 10 euro?... Taxa… Eu am plătit-o… Gândesc: “Îi mai dau 10 euro?!... Destul m-a păcălit cu paşaportul!...” Ştiam acum sigur că nu se mai plătea nicio taxă. Mă interesasem între timp. Devin mai agresiv, îl iau la persoana întâi… Deja începusem să-l citesc… — Auzi, Hani, taxa nu se mai plăteşte! Îmi dai paşaportul imediat, altfel mă supăr. A început să şovăie. Nu mai era aşa de sigur pe el. — Ştii, eu banii i-am dat… Ce încredere pot avea eu în tine? Ca să-ţi rezolv problema mă costă şi pe mine… Şi nici eu nu fac pe degeaba… — Spune-mi cât mă costă? Şi ce-mi garantezi?! Eu nu-ţi dau banii înainte… Iar paşaportul stă la mine. Nu sunt sechestrat acolo… — Dai banii după prima lună de lucru… Dai 300 de euro şi-ţi garantez trei luni… Depinde de tine, cum te descurci. — Bun, rămâne aşa… Dă paşaportul! — Şi ce garanţie am eu? — Cuvântul meu. Discuţia s-a mai lungit puţin, după care mi-a înapoiat paşaportul. Mi s-a părut că am rezolvat nu ştiu ce lucru mare. De fapt am rezolvat ceva ce nici nu trebuia să se fi întâmplat!... — Poţi să dai acum o bere… Şi dau o bere. Intrăm în cârciumă. El ia un “ Ursus verde” şi eu o cafea. Îşi dă drumul la gură. Nu mai este cel de ieri. A făcut aseară o băută cu nişte prieteni, de nu a ştiut cum a ajuns acasă. Şi câte şi mai câte a povestit, sărind de la un subiect la altul. Nevastă-sa e în Italia, nu s-au văzut de vreo trei ani, aventuri cu poliţia şi altele. Dar mă asigură că “totu-i O.K.”. Nu prea sunt eu convins de asta, dar rămâne plecarea aşa cum am stabilit. — Diseară îţi dăm un telefon, eu sau Viorel. Am plecat acasă. Şi iar n-am vrut să-i dezvălui neveste-mii îndoielile care mă măcinau. Şi nici băieţilor. Ei erau cei mai încrezători în reuşita mea. Bagajul era pregătit cu meticulozitate; îmrăcăminte de strictă necesitate, lenjerie intimă, cosmetice, mâncare pentru vreo săptămână, mai mult conserve şi, bineînţeles, punga cu medicamente. — Ţigările le împarţi în amândouă bagajele… Ştii, ai voie numai un cartuş… — Iau vreo două pachete în buzunar… Şi nevastă-mea a împrăştiat în bagaje şi cele două cartuşe de ţigări “SG”, mai puţin două pachete, pe care le-am luat eu. Am mai sporovăit noi câtva timp; m-a sunat Hani şi mi-a comunicat că Viorel mă ia la ora 7:30, a doua zi, de la magazin de la nevastă-mea. Şi a doua zi, joi, la ora 7:30 eram la magazin. Am venit cu Dacia lui Elvis. M-a condus şi Cosmin… Bagajele le-am lăsat în maşină, “să nu fac prea multă vâlvă, să vadă toată lumea”. Clienţi la magazin nu prea erau, aşa că am mai stat doar noi patru. De vorbă, de una, de alta, că de!, cine ştie când ne mai vedem?! După vreo oră de aşteptare intru iar la îndoieli. Dau telefon lui Hani. Nu ştie nimic. Dau telefon lui Viorel. Îmi răspunde nervos. Este încă undeva pe drum între Siret şi Suceava. Trebuie să rezolve cu paşaportul! “Iar?!” Îmi spune să stau liniştit acasă să aştept telefonul lui. — Sigur azi? — Sigur, măi omule, dacă-ţi spun… Stai fără grijă! Şi a închis telefonul. Şi noi ne-am întors acasă. Şi-am stat “fără grijă”. În bucătărie; cu bagajele la uşă. Şi am fumat aproape un pachet de ţigări. Pe la prânz a sunat telefonul. Era Viorel. Să-l aştept la intersecţie la Sporică, vine imediat. Ne-am fiinţat, iar cu maşina lui Elvis, şi eu, şi băieţii, la locul stabilit. Imediat. Am lăsat bagajele iar în maşină. Şi-am mai fumat vreo două ţigări. Mă uitam la crâşma lui Sporică: “câte şahuri am jucat aici; cu Liviu, cu Fănică… Cine ştie când va mai fi?!” Şi eram bucuros că nu trecea nimeni prin preajmă să dau “explicaţii” ce fac, unde merg… …Apare şi busul negru… În trombă. Frânează brusc. Un văl de praf ne învăluie pe toţi. Viorel se precipită, de parcă eu aş fi întârziat: — Pune bagajele în spate, şi hai, urcă, că plecăm! Mă execut imediat. Îmi dau întâlnire cu băieţii “în deal, la magazin la mămica”. Ei vin cu maşina lui Elvis. În bus, pe locul din faţă era nevasta lui Viorel, o tânără blondă, “tăt o viaţă”, iar în spatele şoferului, sta pe un sfert de scaun un bărbat de vreo 30-40 de ani, obosit, mahmur, şifonat şi la propriu, şi la figurat. Îl chema Mihai. Oprim, la solicitarea mea, la magazin. Cobor numai eu. — Nu te încurca, măi omule! îmi strigă Viorel. În magazin iar nu sunt clienţi. Mă bucur. Dar nu mă bucur că mă despart de-ai mei. Ştiu eu pentru cât timp?! Schimbăm câteva vorbe. Dau mâna cu băieţii, îi pup. Nevastă-me iese de după tejghea. Ne îmbrăţişăm. O pup şi pe ea. Începe a plânge în hohote. Lacrimile mi se urcă şi mie în suflet, până sus, ca un fior, imediat, până sub pleoape. Mă abţin din greu. Evit chiar şi gestul de a duce mâna la ochii umezi… — Nu trebuie să plângi… Pa, aveţi grijă de voi! Şi ies repede din magazin, fără să mă uit în spate… Mă urc în maşină. Viorel demarează în trombă. Îmi şterg ochii. “Zarurile au fost aruncate”. Liniştea din maşină este sfârtecată din când în când de zgomotele maşinii, care sare din groapă în groapă. Aproape de intrarea în Siret, intervine Mihai. Îi solicită lui Viorel să tragă un pic pe dreapta. — E naşul meu, să-mi iau rămas bun şi… poate îmi dă ceva bani… N-am mai fost la el de-o grămadă de timp… Naşu’ lui – un tip solid, cu o fizionomie parcă tăiată în piatră, grizonat – fuma pe terasa casei cu etaj, stâlpi de susţinere în stil bizantin şi multe flori în ghivece suspendate cu lanturi artizanale. Este vameş de-o viaţă. Stă în picioare, nemişcat, ca o stâncă, cu o mână în buzunar. Mihai s-a apropiat la vreo doi metri de el şi au schimbat câteva vorbe. S-a întors în maşină, s-a aşezat bleg pe scaun, şi, deodată, l-au podidit lacrimile: — N-are mărunt… Are numai valută şi n-are timp să meargă la “bişniţari” să schimbe… Viorel a demarat din nou. — Şi nu i-ai spus că pleci în Italia şi că n-ai niciun ban? — I-am spus… măcar să-mi împrumute până mă-ntorc… Şi n-a putut să mai spună nimic, mult timp… Din oraş am mai luat doi pasageri cu destinaţia Calabria. Pe Cătălin, un băiat la vreo 23 de ani, înalt, bine legat, blond, cu ochelari de vedere. Este văr cu Viorel. L-a condus la maşină tatăl, emoţionat şi el. Ne cunoşteam. — Şi tu mergi, Vasile? s-a bucurat. — Da… — E bine că sunteţi amândoi… Cel de-al doilea “pasager” era… Cine altul?! Bineînţeles, Hani! Îmbrăcat elegant, la costum, cu o geantă mică de voiaj şi cu ochelari de soare fumurii, care îi acopereau jumătate din faţa rotofeie, dar şi o parte a zgârieturii cicatrizate deja. …Este spre seară. Viorel dă bice maşinii şi ne luăm zborul spre alte zări. Siretul rămâne în urmă. Mai facem o haltă în Suceava, la “Metro”, de unde Viorel şi nevastă-sa au ieşit cu o grămadă de produse alimentare şi sticle de sucuri şi apă minerală. — Le duceţi cuiva anume? Întreb eu naiv. — Nu, sunt pentru drum. Răspunde fără vreo nuanţă în glas Viorel. Pornim din nou la drum. Viorel conduce foarte degajat, ca un adevărat profesionist. Îmi place teribil cum şofează. După câţiva kilometri parcurşi am căpătat încredere totală în el ca şofer. Şi asta era bine; aveam de parcurs aproape 3000 de kilometri. Copilot în dreapta lui, soţia blondă, care-l completa în pilotarea maşinii, i se potrive ca o mănuşă pe mână. În spatele copilotului vegeta Hani. Pe două scaune în linie, în spatele acestuia, pe stânga şi pe dreapta maşinii, la geamuri, admirau peisajul Mihai şi Cătălin. În spatele lor, pe toate trei scaunele, mă tolăneam eu. Traseul din ţară îl cunoşteam; nu după mult timp s-a lăsat şi întunericul. N-aveam altceva mai bun de făcut decât să dormitez. Şi aşa, dealtfel, am dormitat mai tot drumul, până la destinaţie. Eram într-un fel de transă continuă. Mă mai trezeam pe la câte un popas şi, bineînţeles, în punctele vamale. În această lâncezeală mai ciuleam urechile la frânturi de discuţii din maşină. Mihai se plângea cum cu o seară înainte, fiind la crâşmă, cineva l-a prăduit, luându-i toţi banii din buzunar. Vreo trei sute de euro pe care-i avea din vânzarea a trei animale, tocmai cu scopul de-a merge cu ei în Italia. Viorel îl repede: — Te-ai îmbătat ca un porc şi-ai pierdut toţi banii. Ţi-am zis să nu bei, că eşti prost… Şi către noi: — L-am luat eu, o să-mi plătească transportul după ce lucră câteva luni. I-am dat şi haine şi mănâncă cu mine… Mihai este dintr-un sat vecin celui a lui Viorel. Nevasta l-a părăsit. Abia a lămurit-o pe mamă-sa să rămână cu gospodăria cu cele câteva animale care i-au mai rămas. Şi mama lui, ca alte atâtea bătrâne de la ţară, este bolnavă şi uzată de munca de peste ani… Mihai suspină… Dă să aprindă o ţigară, dar izbucneşte Viorel: — Stinge ţigara! Am zis că nu se fumează în maşină! Eşti turc? — Gata, am stins-o… Şi cu băutura gata, am terminat-o… Cătălin şi-a lăsat un serviciu bun. Câştiga la Suceava 8-10 milioane pe lună. Este căsătorit, dar a plecat acum în Italia fără să vorbească cu nevastă-sa. Numai la serviciu a anunţat, şi pe părinţi. Vrea să-i demonstreze ceva. Se întoarce la ea numai când are o maşină, şi nu una oricare, ci o limuzină; şi bani pentru o vilă cu piscină! Lăudabil… Hani ne rezolvă pe noi, în Calabria; poate stă la lucru şi el câteva zile, dacă-i convine, după care se întoarce la Roma să se întâlnească cu nevastă-sa, cu care nu se văzuse de câţiva ani buni. A şi sunat-o, între timp, din maşină, să-l aştepte cu friptură de curcan că el vine cu vinul. Frumoasă conversaţie, numai nu ştiu dacă avea şi semnal telefonul, că eram într-o zonă “cam moartă”, în care şi ceilalţi pasageri s-au plâns de aceasta. “Eu când mă întorc?... Nu mi-am propus ceva foarte riguros… Mă adaptez în funcţie de situaţie…” Viorel goneşte în noapte. Fumează şi povesteşte cu nevastă-sa. Nu ştiu dacă a închis un ochi cât eu am dormit. Mai mult ca sigur că nu. Singurele persoane care îşi mai permit să fumeze în maşină sunt copilotul şi, din când în când, Hani, însă cu apostrofările de rigoare din partea lui Viorel şi, bineînţeles, cu riposta, de pe picior aproape de egalitate cu şoferul, a celui dintâi. Dimineaţa, cu soarele undeva destul de sus, ne găseşte în vama Borş. Coborâm. Sun acasă, după ce consult agenda cu telefoanele notate: băieţii, Elvis şi Cosmin, Mihai de la Milano, Lenţa din Paula-Calabria, Angelica şi Mirela, cumnatele mele. Sunt numerele de telefon pe care mi le-am notat şi de care cred că aş putea avea nevoie. Îl sun pe Cosmin de pe telefonul neveste-mi’. Ea a rămas fără… Îmi răspunde: — Stai că ţi-o dau pe mămica… N-aveam ceva deosebit să le comunic. Am vrut doar să-i salut şi să le spun unde sunt şi că “imediat voi rămâne fără semnal. Intru în Ungaria şi ies din sistem. Nu voi mai avea semnal…” M-am bucurat că imediat m-a sunat o altă cumnată, Mariana. N-a ştiut până azi că plec. Am trecut vama românească fără prea multe probleme. Nici nu prea aveam de ce. Doar Viorel şi nevastă-sa s-au agitat mai tare. Erau la a nu ştiu câta ieşire din ţară în decurs de trei luni. Şi nu prea erau în regulă; dar toate se rezolvă cu oameni… Între vama română şi cea ungară, un cârd mare de maşini… Merg greu. Ne omorâm timpul fiecare în felul lui. Pe mine mă frământă faptul că am mai mult de un cartuş de ţigări… Am 13 pachete de “SG”, răvăşite printre bagaje. Şi îmi mai fac probleme şi pentru punga cu pastile. “Dacă le consideră de natură euforică, ceva interzis, tip droguri?!” Ne convoacă Viorel: — Vreau să iau nişte ţigări de la shop… LM… 10 cartuşe. Fiecare îmi luaţi câte două şi le dosiţi în bagajele voastre. Ne dă bani potriviţi. Ridicăm din sprâncene. — Nu-s probleme… Şi dacă sunt, le rezolv eu!... Stăm la coadă, fiecare în mână cu suma aferentă pentru două cartuşe. Euro… Nici nu vorbim. Plătim ţigările, le luăm şi ne întoarcem la maşină. Luăm bagajele şi căutăm câte un locuşor cât mai discret pentru dosirea acestora. Pe mine mă inspectează, mă îndrumă şi mă ajută soţia blondă a lui Viorel. Le pitim printre haine. Ici-colo apare câte un pachet de SG. — E O.K.! conchide aceasta. Între timp am ajuns la punctul de control. Maşinile erau controlate când mai sever, când mai lejer: care “treceau” şi îşi continuau drumul, care erau “trase” undeva imediat pe dreapta. Erau cele cu probleme. De obicei ţigări mai multe. Am emoţii. Cred că şi ceilalţi din grup au, mai puţin Mihai, care nici bagaj n-are şi pe deasupra, s-a “tranchilizat” cu “o sută” în vama românească… — Ultima! Şi Viorel l-a înţeles şi l-a ajutat. Cu bani! “Dar ultima să fie!” Oprim la punctul de control. La solicitarea vameşului ungur dăm genţile jos, lângă maşină. Le deschide iar noi aşteptăm înşiruiţi. Eu sunt pe la mijlocul grupului. Totul pare O.K. Vameşul trece prin faţa noastră. Se opreşte la mine. Prinde de colţul unei cămăşi şi trage uşor,în sus. Apare un pachet de SG. Vameşul îşi continuă mişcarea şi mai apare un alt pachet; şi încă unul. Se opreşte. Ridică sprânceana la mine, a semn de întrebare. Toţi din grup îşi întorc capul înspre mine… Simt că mă topesc ca un om de omăt într-o zi de iarnă-primăvară însorită. Vameşul îşi iuţeşte mişcările, mai cotrobăie prin bagaj, dă de alte pachete de SG şi, iată, şi de cartuşele de LM ale lui Viorel. Se opreşte. Viorel încearcă să intervină, dar nu-i în stare să lege prea multe vorbe în această încurcată limbă a pustei. Vameşul spune ceva în ungureşte şi ne arată locul de parcare unde mai sunt “trase” şi alte maşini. Ne conformăm. Viorel trage maşina iar noi ducem bagajele lângă. Le aliniem şi aşteptăm. Vameşul pleacă la birouri; revine după un timp destul de lung şi-şi reia activitatea de control la alte maşini. De noi parcă a uitat. Starea de nervozitate este în creştere în grup. Viorel se agită, trânteşte, izbeşte, ameninţă. Bineînţeles, la adresa mea: — De ce ai depăşit numărul de pachete?! Eşti bătrân şi prost! Nu te supăra… V-am spus să aveţi numai câte un cartuş! Se uită iar la mine: — SG?!! Ţi-am spus că numai un cartuş! Mă simt vinovat. — Da, doar 13 pachete… Izbucneşte iar: — Ştii cât e amenda?... 100 de euro pentru fiecare cartuş în plus… Sau ne întoarce ’napoi… Sau ne confiscă maşina… Şi nu ajungem la timp… Uite cât timp pierdem! Poate ne ţine până diseară… Mă cuprinde frica, o frică amestecată cu furie. Nu mai apuc să spun nimic. Vine vameşul. Ne ia bagajele pe rând şi le verifică minuţios. Aşează ţigările tot câte zece, adică un cartuş. Fiecare pe categorii de marcă. Ale mele erau unicate: SG!-ruseşti! Când îi vine rândul soţiei lui Viorel, scoate şi aceasta tot câte un pachet, tot câte un pachet, o grămadă de pachete, din toate buzunarele genţii şi ale poşetei. Şi din buzunarele din îmbrăcămintea de pe ea… Vameşul o întreabă, retoric, ale cui sunt. — Ale mele, zâmbeşte inocent blonda. S-au adunat vreo 12 cartuşe complete. Dă de o parte 6 cartuşe, printre care şi SG-urile mele, ia tacticos celelalte 6 cartuşe, toate LM, şi se îndreaptă spre birouri. După un timp îl cheamă pe Viorel. El era şoferul. Merge şi nevastă-sa cu el. Se întorc tot agitaţi. Trebuie să ducă un paşaport la birouri. “Nu înţeleg de ce nu al unuia dintre ei?!... Ce, ei nu au paşapoarte?!... Sau poate, fiind proprietarii maşinii, se complica problema?...” Se orientează spre paşaportul lui Mihai. După care, tot Viorel: — Nea’ Vasile, îl dăm pe-a’ matale! Matale eşti cu bube!… Am vrut să protestez. Da’ nu zic :“Şi aşa suntem în întârziere, poate se rezolvă mai repede… Ce-o să fie… Ce-o să fie, o să fie!...” — Ia-l pe-al meu! Se duc iar la birouri. Revin după un timp şi mă trimit pe mine. Mă întâmpină un alt vameş, blond, scund, şi care vorbeşte destul de bine româneşte. Îmi citeşte procesul-verbal de constatare, întocmit pe numele meu şi îmi comunică amenda: 350 de euro! — Banii nu-i plăteşti dumneata, că nu-s ţigările dumitale! Ai înţeles? Semnezi procesul-verbal, dar banii îi plăteşte şoferul, ale lui şi ale soţiei lui sunt cele mai multe ţigări… Ai înţeles? Nu le dai niciun ban! Eu am înţeles ce aveam de înţeles, dar nu ştiam ce se va întâmpla cu paşaportul… — Şi paşaportul? Cum rămâne cu el? Nu am probleme după asta, la vreo vamă?... Îmi flutură paşaportul: — N-ai treabă cu el, rămâne imaculat… Am răsuflat uşurat şi am semnat. — Trimite şoferul la mine! Mă uit la paşaport… — Rămâne la noi până plăteşte amenda. Viorel face iar crize de nervi la maşină. Mă simt tot mai obosit. Îmi asum toate consecinţele. Aveam în buzunar 350 de euro. Scot 250 şi-i întind: — Suport eu toată amenda. Uite aici 200 de euro pentru transport. Şi mai ţine 50… După ce lucrez în Italia vreo două luni, “decartez” şi restul. — Adică 400, cucu Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor                   Povestirea aceasta imi aminteste de un soldat care isi arata, melancolic dar mandru, cicatricile. Sau cel putin asa sper, ca nea Vasile, pana la urma, a razbatut. Daca nu, este un fericit ca a incercat. Oricum, felicitari autorului!   Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2011-01-06 11:27:00 Parcurge cronologic comentariile acestui autor Text anterior       Text urmator               Bine ai venit pe site. Sunt câteva erori de corectat. (typo, un dezacord "se stinge luminile" etc) O proză amintind de "Elegiile politice" ale lui Ion Gheorghe. "Îşi părăsesc oamenii patriile..." îmi răsună ca un "martelet" în amintire versul poetului... O proză bine stăpânită. Un simţ al observaţiei, al minuţiei şi al detaliului ieşite din comun. Viaţă reală. Sensibilitate, durere şi neputinţă. Şi multă, extrem de multă luciditate. O proză acuzatoare. Ca un bisturiu care ar încerca să extirpe răul din lume.   Postat de catre Elena Stefan la data de 2011-01-06 07:03:49	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE