FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
ZIUA CÎND BAT CLOPOTELE
Text postat de Liviu S. Bordas


ZIUA CÎND BAT CLOPOTELE





Cocoșii cîntară pentru a doua oară în dimineața rece de noiembrie. O aripă sură de lumină răzbătea dinspre Dealul Negru, semn că soarele se străduia să înfrîngă întunericul nopții.

Prin geamul murdar, Gheorghe privea umbra mărului chircit cum zgîrie cerul cu crengile descărnate. Gemu adînc, încercînd să se ridice dintre perne. Nu mai știa a cîta noapte trecuse de cînd nu mai pusese geană pe geană. De dincolo, din încăperea scundă în care dormea cu cei doi copii, se ivi Ana, ca o umbră. Auzise geamătul surd al bărbatului și veni să-l ajute să se ridice. La cei patruzeci de ani ai ei, purta pe chip toată durerea lumii. Avea privirea stinsă, de om care nu mai așteaptă nimic de la viață.

Doamne, și cîtă lumină avea în ochi pînă mai ieri, gîndi Gheorghe...
Parcă o vedea în fața popii Vichentie, cînd i-a cununat. Strălucea precum soarele dimineții...
Nu i-a pierit lumina nici după ce i-a adus pe lume doi băieți pe care abia de apucau să-i îmbrace și să-i hrănească. Parcă sărăcia și necazurile nu aveau nicio putere asupra ei, oricît ar fi fost de mari. Pînă l-a văzut pe Gheorghe la pat. Cînd doctorul i-a spus că nu mai are mult, s-a prăbușit deodată în ea, s-a împuținat la trup iar fața i s-a vrîstat precum prunele uscate, și toată lumina s-a stins din ochii ei mari și negri, lăsînd loc unui gol întunecat...

De n-ar fi pruncii... gîndi Gheorghe... O durere seacă i se ridică în coșul pieptului, iar tusea îi năvăli în gîtlej. Scuipă cu greu resturi de sînge închegat în năframa pe care o ținea în mîinile tremurînde... Apoi parcă se liniști, închise ochii și adormi în sunetul tălăngilor turmei de vite care trecea pe uliță spre pășunea de la poalele dealului...

* * *

De la păzitul turmei de vite i se trăgea. Păzea vitele satului de cînd se știa. Întîi la ceapeu, unde-l trimisese mamă-sa de mic copil, după ce i se prăpădise bărbatul. Abia de apucase să-și cunoască tatăl. Pleca dimineața devreme, cu trenul de cinci, la mină, și se întorcea noaptea tîrziu, negru și ostenit, mirosind a fum și a cărbune. Apoi, într-o seară, nu s-a mai întors. Gheorghe a simțit foiala din casă, a auzit bocetul surd al mă-si, îmbrăcată în negru, dar n-a aflat decît tîrziu ce se întîmplase. Mina care-i hrănise pînă atunci pe toți ai casei i-a lăsat muritori de foame. Orfani. Și nu numai pe ei. Era plin satul de orfani și de văduve... Și de prapori negri la porți...

Așa a ajuns la vite. L-a luat un unchi de-al doilea, văr cu taică-său. Era brigadier la ceape, om cu stare pe vremea aia... Gheorghe avea abia nouă ani. A lăsat școala, a lăsat bucuriile copilăriei... Se scula dis de dimineață și se înfățișa la grajduri. Treaba lui începea după ce vitele erau mulse și trebuiau mînate la pășune. Se întorcea seara, flămînd, după o zi de arșiță, de ploaie, de frig, iar a doua zi o lua de la capăt... Bucuria lui cea mare era cînd venea iarna și vitele nu mai puteau fi scoase la cîmp... Atunci dormea în voie și visa mereu o casă mare și îndestulată, cu o curte întinsă în care putea învîrti ziua întreagă căruțul cu roțile făcute din dovleac... Ajunsese aproape fecior și visul îl mai bîntuia încă.

A venit apoi revoluția, îi auzea pe toți vorbind de schimbare, de pămînt, de bogăția ce avea să urmeze după ce vitele și pămînturile ceapeului vor fi fost împărțite... O vreme n-a priceput nimic. Pentru el zilele erau aceleași, poate doar mai pline de teama de ce va fi mîine. Cum adică să împartă vitele ceapeului? Atunci el ce va mai păzi? Și de unde își va mai lua bruma de simbrie? Pînă s-a lămurit că și dacă vor fi ale oamenilor, vitele tot vor trebui mînate la pășune și păzite. N-avea să rămînă muritor de foame.

O vreme a sperat că din turma aia mare va căpăta și el măcar vreo două capete. Doar o păzise atîta amar de ani. Mai apoi s-a dumirit. Avea să rămînă tot calic. Vitele au fost împărțite după cîte cornute adusese fiecare în ceape. Iar ai lui nu avuseseră vite. Trăiseră din salariul de adus de tatăl lor de la mină. Așa că a rămas să păzească mai departe cireada care acum era a sătenilor. Simbria era aceeași, dar după doi ani banii nu mai făceau mare lucru. Abia de putea să-și cumpere gazul de lampă și carul de lemne pentru iarnă. Iar de mărit simbria, nici pomeneală. Cei care aveau vite o duceau la fel de greu ca și el.

După doi ani de așteptări, a început să se împartă și pămîntul. Acuma Gheorghe avea de ce să se bucure. Maică-sa primise cînd se măritase o bucată bună de pămînt în luncă, în Valea Seacă. Pe vremea colectivei acolo erau grădinile de zarzavat. Pămînt gras, negru, făcut să rodească... Au făcut cerere la primărie, ca toți ceilalți. Adică, le-a făcut-o Calistrat, bătrînul învățător, că ei nu știau scrie. Și au așteptat, cu nădejdea în suflet. Zvonuri fel de fel umpleau satul, cum că nimeni n-are voie să se apropie de pămînturi pînă vine comisia de la județ să facă măsurătorile și să pună lumea în posesie. Cum o fi aia, să-i pună în posesie, lumea pricepea mai puțin. Dar vorba a prins, și o rosteau toți cu evlavie, ca și cum de acele cuvinte atîrna toată bunăstarea lor de-acum încolo.
Primarul umbla plin de el pe hotar, socotind, măsurînd, cercetînd registrele, promițînd în stînga și dreapta... Se făceau prietenii peste noapte și se desfăceau prietenii de-o viață, schimbate de foamea de pămînt în dușmănii de moarte...
Pe urmă au început nemulțumirile. Că unii nu au primit pămîntul, că alții au luat unde nu avuseseră niciodată... Ba chiar s-au și tăiat unii cu sapele, pentru cîte o brazdă de hotar...

Popa Vichentie nu mai contenea să predice împăcarea, să cheme lumea la liniște și înțelegere. Slujbele de duminică deveniseră locul în care cei lăsați deoparte de la împărțire își strigau nemulțumirea și căutau sprijinul părintelui. Aveau să afle nu peste multă vreme că se plîngeau la Iuda... Părintele își vînduse sufletul pentru o mînă de arginți și cîteva rînduri de vie, prostind lumea cu vorbe despre curățenia sufletească, despre păcatul lăcomiei, încercînd să-i liniștească pe cei nemulțumiți pentru ca primarul și cei apropiați lui să poată fura în voie...

Gheorghe și mă-sa nu s-au băgat. Au așteptat cu încredere ca primarul să cheme comisia, să se facă toate în bună rînduială. Încă mai credeau în puterea acelor vorbe rostite de nenumărate ori. Să-i pună în posesie... Pînă într-o primăvară cînd au prins de veste că ai lu’ Bică ridică un zăgaz pe firul Văii Seci, ca să-și facă o crescătorie de pește. Ca un fulger s-a răspîndit zvonul. Vuia satul...
La început n-au crezut, deși vedeau cu ochii lor cum scurmă buldozerele pămîntul, dezgolind lunca de huma neagră, grea ca o clisă și scoțînd la iveală prundișul de dedesubt. Au dat din umeri, cum adică, ce să caute o baltă cu pește pe pămîntul lor, cînd primarul doar ce le spusese că în primăvara aceea comisia avea să se oprească la ei în sat... Pe cînd s-au dumirit, balta era îngrădită și cele patru-cinci hectare de apă sclipeau sub cerul de mai... Mihai a lu’ Bică, feciorul cel mare, plecat la oraș cu ani în urmă, cheltuise o avere cu balta. Pe malul apei răsăriseră niște căsuțe cu acoperișuri de țiglă verde și strălucitoare, cu tărnaț umbrit și ferit de ploaie. Iar dincolo de gard, patru zdrahoni cu puștile la spinare, însoțiți de cîinii negri și mari cît vițeii, priveau încruntați la oricine îndrăznea să se apropie la mai puțin de o aruncătură de băț de poteca ce înconjura locul.

Gheorghe s-a plîns primarului, s-a plîns șefului de post, ba chiar și popii Vichentie. Fără folos însă. A lu’ Bică era mare la partid, cine se punea cu el se punea cu puterea, și cu puterea nu te pui, că te trîntește cînd ți-e lumea mai dragă, obișnuia să spună primarul. L-au sfătuit unii să meargă la judecată, să-și tocmească un avocat. Cînd a aflat cît îl costă, s-a luat cu mîinile de cap. Socotise că din banii ăia și-ar fi putut rostui o casă nouă... Așa că s-a dus iar la bătrînul Calistrat, să-i scrie, cum o ști el, cartea către judecătorie.
La judecată n-a priceput nimic. A bîiguit două vorbe despre pămîntul primit de mamă-sa de la părinți, la măritiș, apoi a amuțit. Avocatul lui Bică vorbea parcă altă limbă, judecătorul la fel, așa că, oricît l-au înghesuit cu întrebările, n-au mai scos de la el altceva decît că ăla era pămîntul lu’ mă-sa...
Cînd a primit plicul de la poștaș, a zburat către casa lui Calistrat. Apoi și-a înecat amarul la crîșmă, pînă noaptea tîrziu. Bătea din cînd în cînd cu pumnul în masă și mugea adînc: ‘mnezău’ mamii lor!...

După un an, s-a luat cu Ana. Să împartă sărăcia în doi. Ana era sufletul casei. Împrăștia lumină în jur, și parcă toate erau mai ușor de răbdat... În doi ani i-a adus pe lume doi feciori. Două suflete la care ținea ca la ochii din cap. A început să uite amărăciunea pierderii pămîntului...
Pînă într-o zi cînd, mînînd cireada către deal pe lîngă pescăria lui Bică, a zărit pe malul apei un chip cunoscut. Judecătorul de la proces tocmai scotea din apă un crap cît damigeana, iar lîngă el a’ lu’ Bică, cu două sticle de bere în mîini...
Gheorghe a văzut negru în fața ochilor. S-ar fi repezit peste gard, să-i miruiască cu măciuca de care nu se despărțea niciodată. I-au răsărit în minte ochii Anei și chipurile celor doi prunci, și s-a strîns în el... Simțea că dacă trece gardul, face moarte de om. Și-a înghițit năduful, ca de atîtea ori, și și-a văzut de drum...
A’ lu’ Bică i-a văzut privirea. S-a aplecat către judecător șoptindu-i cîteva vorbe, apoi și-a semețit capul către Gheorghe, să se vadă că el e stăpînul, și l-a înjurat gros de dumnezei și de născătoare, în timp ce judecătorul îl trăgea ușor de mînecă...

La cîteva săptămîni, Gheorghe a aflat de pe la unii din sat că Bică îi caută pricină. Cică vaca lui cea mai scumpă, cumpărată în primăvară, vine seara de la cireadă cu tot mai puțin lapte. Și că vinovat era văcarul, care-i mulgea vaca peste zi ca să-și îndestuleze plozii.
Gheorghe n-a băgat în seamă cele auzite. Nu luase, de cînd se știa pe lume, nici măcar un capăt de ață din ce nu era al lui, așa că n-avea teamă. Se știa cu sufletul curat. Din asta i s-a tras. Din încrederea că adevărul e mereu deasupra...
Nu s-a ferit. Nici nu a încercat să se apere. Nu credea să i se întîmple ceva de la niște vorbe nesăbuite.
Ai lu’ Bică l-au așteptat într-o seară pe drumul de lîngă viroagă. Doi dintre feciorii mai mici și doi paznici de la pescărie, cu cîinii după ei. Gheorghe avea și el cîine, un ciobănesc flocos și aprig, care s-a repezit deîndată între namilele care lătrau făcînd spume la gură. L-au încolțit și l-au dat gata, zmulgînd din el bucăți de blană însîngerată.
Pe Gheorghe l-au înconjurat pe tăcute și tot pe tăcute l-au bătut mărunt, cu bîtele, cu pumnii, cu picioarele, pînă l-au fărîmat tot, lăsîndu-l aproape fără suflare în colbul gros al drumului.
L-a găsit tîrziu în noapte un sătean care se întorcea din deal cu căruța. Ana l-a spălat, l-a oblojit cum s-a priceput mai bine și a doua zi a chemat doctorul, care a clătinat mărunt din cap... Doar Dumnezeu mai putea să-l întoarcă între vii...
La vreo două zile a deschis ochii. L-a căutat șeful de post, l-a întrebat dacă-i știe pe cei care l-au lăsat lat. Gheorghe a dat doar din cap că nu...

* * *

Era deja lumină plină cînd Gheorghe se trezi din somn. Își aruncă ochii împrejur și o zări pe Ana, chircită pe lavița de lîngă perete. Ținea la gură, cu mîna tremurîndă, un colț de broboadă, cu privirea pustiită ațintită în podea. Îl cuprinse o milă adîncă...

Aerul se umplu apoi de dangănul clopotelor bisericii. Clopotele mîntuirii, suspină Gheorghe, închizînd ușor ochii. Simți că-l învăluie o lumină albă, strălucitoare, prin care zări ca printr-un abur o curte întinsă, curată. Un prunc bălai, cu ochii strălucind de bucurie, dădea ocol, trăgînd după el un căruț cu roțile tocmite din doi bostani aurii...



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Andrei, Iulia, vă mulțumesc.

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-03 08:06:04
         
 
  ...Nu pot decat sa ma gandesc la Hemingway...nu doar pentru titlu !...Liviu Bordas, de ce ne faci sa ne amintim de cainii mari si negri din viata noastra, e prea multa durere...prea adevarata...!  
Postat de catre iulia ralia la data de 2007-09-02 21:26:16
         
 
  Liviu, un text foarte bun, plin de sentiment, un text care transmite emotii, facand apel la fondul cultural traditional romanesc.

Povestea se termina rau si cu toate astea, speranta exista.

Felicitari!

ai un vot de la mine

petre
 
Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-09-02 20:33:25
         
 
  Liviu e ok!...penultimul tau raspuns m-a linistit!...si da!...lucrez la o pagina 'Liviu Bordas' de ceva vreme...insa cred in rostirea: fiecare lucru la timpul lui...


goia

 
Postat de catre nula nada la data de 2007-09-02 19:26:57
         
 
  Ion si Gheorghe... :)
Reamintesc un poezia lui Radu Gyr:

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,
pentru cântecul tău țintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâșnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări și-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Așa, ca să bei libertatea din ciuturi
și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
și zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Și ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,
pe toate ce slobode-ți ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Radu Gyr.
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2007-09-02 19:25:33
         
 
  Mulțumesc, Gina.
Trebuie să fiu atent la comentariile tale.
Și mai ales să răspund.
Altfel, iar mă trezesc în cronică! :)

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-02 19:14:33
         
 
  implinita sa te citesc Liviu,

realitatea scrierii justifica fiecare detaliu care inca pastreaza omul in forma lui naturala de existenta implicat si expus in acelasi timp sinelui si exteriorului ca un personaj al unei piese jucate 'live' pe scena pamantului...si cum 'poezia vine de la tara' asa si proza...o rasturnare de retina acest text sau 'ecoul copotelor' ca o readucere inspre 'geneza'...

aprecierile mele,

goia


 
Postat de catre nula nada la data de 2007-09-02 17:35:18
         
 
  Tea, de aia scriu așa... de felul meu sunt crud, freamăt la ideea că te apucă teama... :)
E stilul pe care-l simt. Și mie mi-e teamă să mă apropii de stilul altor autori.
Mulțumesc pentru aprecieri.

Radu, încearcă din punct de vedere stilistic! :)
Cu clasicul în viață ai nimerit-o pe jumătate. Adică, încă trăiesc. Restul...
Îți mulțumesc și ție.

Adriana, tendințele douămiiste îmi sunt străine.
Fac parte dintre cei născuți cu mult, mult înainte.
Și ție mulțumirile mele.

Veronica, lumina ta o dedic tuturor celor care au nevoie de lumină.
Oropsiților vieții.
Mulțumesc.

Camelia, ești binevenită oricînd.
Cît privește succesul, eu unul nu-l caut. Dar dacă o fi să vină...
Aceleași mulțumiri pentru lectur textului.

Mariana, ce ai citit cu sufletul, cu sufletul a fost scris.
Mulțumesc.

Doru, mulțumirile mele pentru aprecieri.

Cristi, nici tu n-ai nimerit-o! :) Al meu e Gheorghe.:)
În cealaltă privință, hai să ne oprim la identitatea de prenume...
Mulțumesc de lectură.

Dane, tu simți sfîșierea la sfîrșit, eu o port în mine mereu...
Nu dispera, floreta mi-e încă pregătită. Doar să vină momentul. Da’ pe urmă să ne te vaieți! :)
Mulțumesc pentru cuvintele calde.

Mulțumesc pentru aprecieri, Elena.
Da, suntem ‘o adunătur㒠de pasionați. Cu talentul nu mă laud. Cu pasiunea da.
Pe de altă parte, cred că libertatea instituită aici e un bun cîștigat. Chiar dacă unii o folosesc în exces. Ar fi păcat să punem opiniilor zăvor. E preferabil să le combatem cu argumente. Unul ar fi scrisul. Ca dovadă a erorii în care se află cei care ne socot o turmă.

Tavy, îți mulțumesc și ție.

Tuturor:
Promit să încerc să recidivez. :)



 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-09-02 12:22:23
         
 
  scuze, felicitari.  
Postat de catre Octavian Sergiu Ciurtin la data de 2007-09-02 12:04:52
         
 
  am citit cu placere, mi-a placut.
asta-i viata. uneori legea pumnului triumfa...

feicitari Liviu.

tavy
 
Postat de catre Octavian Sergiu Ciurtin la data de 2007-09-02 12:02:49
         
 
  Proză în stil clasic, gravă, aplecată asupra durerilor lumii, asupra injustițiilor de tot felul. Dramatism existențial. Oameni simpli, ignorați parcă de istorie și puterile lumești. Un alt fel de a spune "povesta-i a ciocanului ce cade pe ilău". Oare într-atât să fi decăzut specia umană încât să nu mai aibă "rezervă" de dreptate pentru ființa umană? Și când te gândești că mai toți merg în biserică (fără culoare doctrinară). Oare, pentru oamenii simpli, să nu mai existe dreptate pe pământ? Să nu mai fie speranță? Suntem cu toții vinovați cel puțin pentru pasivitate.
Stil impecabil.

PS. Și când te gândești că un distins user poate, cu sinceritate, ne crede "o adunătură" pe acest site. Unde oare greșim? Că suntem prea democrați? Că îl lăsăm să ne jignească? Sau chiar vom fi fiind "o adunătură" de oameni pasionați și talentați?

 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2007-09-02 11:47:23
         
 
  Of, Liviu, nu mai scrie dom'le așa de bine, că mă doare sufletul. În primul rând din cauza conținutului, când termini de citit simți ceva ca o sfâșiere, îți vine să dai cu biciu-n Dumnezeu.
În al doilea rând pentru că presimt că am pierdut un umorist valoros. Per total, literatura câștigă, dar eu cu cine mă mai duelez în epigrame ?

Vin și eu cu un vot umil.

 
Postat de catre Dan Norea la data de 2007-09-02 09:53:38
         
 
  Ce coincidenta! Azi am scos din biblioteca Ion de un alt Liviu ...:)
Primul vot imi apartine.

Cristi
 
Postat de catre Cristian Vasiliu la data de 2007-09-02 01:02:36
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Un text deosebit prin frumusetea stilului, fluiditatea , sensibilitate. M-a impresionat.

Cu respect
Doru Emanuel
 
Postat de catre Doru Iconar la data de 2007-09-01 22:30:54
         
 
  Omul și cuvântul lui. Am citit cu sufletul totul Mulțumesc. Modesta mea apreciere și un vot. O noapte fericită.  
Postat de catre Mariana Fulger la data de 2007-09-01 22:16:18
         
 
  Un subiect bine structurat, mi-a placut cum l-ai prezentat.Ai reusit sa conturezi bine si personajul. Succes pe mai departe, sa auzim de bine,
Cami
 
Postat de catre camelia silea la data de 2007-09-01 21:23:50
         
 
  Textul e dureros de frumos, povestea, desi pare a se derula uniform, merge intr-un crescendo emotional puternic.

Respectele mele si ultima lumina,
V.
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-09-01 21:00:07
         
 
  impresionata de acuratetea limbajului, de simplitatea si tragismul personajului si de talentul care se dezvaluie firesc, zambind parca ingaduitor asa-ziselor 'tendinte douamiiste' ale literaturii.
*
Adriana
 
Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2007-09-01 19:41:57
         
 
  Liviu, nu am pregatirea necesara sa comentez din punct de vedere tehnic proza ta; pot doar sa-ti spun ca, dincolo de talent, m-a impresionat realismul si risipa ta de suflet. Cred ca am citit dintr-un clasic in viata...

aprecieri,
*Radu
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2007-09-01 18:57:35
         
 
  Liviu, tu scrii exact proza de care mie mi-e frica (?) sa ma apropii.....dezvaluirea aceasta directa ma inhiba....nu ca cititor ....ci ca prozator...intensitatea momentului prezentata atat de frust imi starneste admiratia....si (stiu eu?) poate , un pic invidia?

Aprecieri,

Calvar
 
Postat de catre Tea Nicolescu la data de 2007-09-01 17:40:57
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE