FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
LOSTRIȚA
Text postat de Liviu S. Bordas


LOSTRIȚA






Tunetul apei era năucitor. Șuvoiul neîntrerupt se prăvălea de undeva din înălțimile amețitoare, dintre colții de stîncă ce se iveau sus, departe, prin pîcla fină născută din împreunarea apelor în învolburarea nebună din bulboana de dedesubt.

Urlătoarea. Mă făcea să mă simt mărunt pe întinderea de ape, pierdut în barca fragilă pe care curenții o trăgeau necontenit spre puhoiul acela înspăimîntător, spre acea dezlănțuire de forță brută capabilă să sfărîme totul în cale.

Era acolo. O simțeam cu fiecare fibră. Pîndea în vreun cotlon întunecat, gata să țîșnească săgetînd adîncul cu zvîcnirea ei argintie, semănînd spaima morții printre păstrăvii mai lungi de-o palmă ce răzbăteau prin spumegarea de ape în căutare de pradă.
Era acolo, știa că-i caut fiece mișcare, cuprins de o patimă care-mi transfigura chipul, care mă făcea să uit de primejdia acelui loc în care sfîrșitul se putea ivi într-o clipă în vîltoarea aceea care sugea totul spre hăul fără fund. Ochii mei arzînd de patimă ca de o boală de nevindecat căutau ochii reci, sticloși, ai nemaipomenitei fiare despre care poveștile țesute în taina serilor din jurul focului spuneau că ar putea trage la fund o barcă cu pescar cu tot la fel de ușor cum apele Urlătoarei purtau spre adîncurile negre trunchiurile umflate ale brazilor purtați de torenții înspumați ce coborau din munte în zilele de furtună.

Era acolo parcă de o viață întreagă, și tot de o viață întreagă îmi bîntuia visele din scurtele nopți ale verilor și toamnelor petrecute pe malurile lacului, în acele locuri în care nu mai știai ce e vis și ce e realitate, în care sălbăticia și frumusețea îți tăiau respirația într-un suspin de uimire la fiecare pas.

O visam noapte de noapte, între noi se ducea o luptă neostenită, ne pîndeam fără încetare, fiecare cu armele lui. Eu cu nălucile pe care le făceam să lunece printre ape, cu sclipiri înșelătoare, cu cîrligele ascuțite cu răbdarea celui care nu are alt țel în viață, ocnaș condamnat să trudească la zăbrelele care închid o fereastră care duce spre nicăieri, căci odată ajuns dincolo de zăbrele se deschid alte geamuri prinse în drugii groși de fier, iar cazna trebuie luată de la capăt... Ea, cu șiretenia căpătată de-a lungul timpului, cu iuțeala cu care spinteca adîncurile negre, cu acel simț care o făcea să-și încoarde brusc spinarea înainte de a apuca înșelătoarea nălucă și, deschizîndu-și înotătoarele de sub branhii asemeni unor evantaie, să se oprească la un lat de palmă de ceea ce părea a fi o pradă amețită de curenți, pentru ca apoi să dispară în adînc cu o bătaie scurtă a cozii...

Veneau în cele din urmă zorii zilei, întîi o lumină palidă, mai palidă decît lumina stelelor care sclipeau pe boltă... Era semnul că trebuie să pornesc. Era ziua cea mare, ziua în care trebuia să se sfîrșească totul, ziua în care urma să răzbun toată așteptarea de pînă atunci, cînd, cu varga tremurînd în mînă aveam să scot la lumină acel monstru al adîncurilor, bestia care îmi umplea nopțile de neliniști și insomnii, fiara depre care poveștile spuneau că e fără de moarte...
Era ziua mea, trebuia să fie ziua mea, trebuia să vină odată acel ceas al descătușării... Mintea lucra febrilă, trupul îmi era cuprins de acea nerăbdare care face să vibreze fiecare fibră, începea căutare prin cotloanele cele mai ascunse, căutare plină de emoția cea dintîi... Nimic nu era ca altădată, totul era nou și necunoscut, chiar dacă barca mă purta prin aceleași și aceleași locuri pline de primejdie din jurul bulboanelor Urlătorii... Iar cînd soarele se ridica deasupra coamelor muntelui, toată acea așteptare plină de nebănuită taină se transforma încet, încet, într-o nouă dezamăgire...
Și venea din nou seara, cu aceleași povești în jurul focului, și apoi noaptea, plină de coșmarul întîlnirii cu nemaipomenita ființă a apelor acelui loc de taină, și iar speranțele dimineții, și căutarea febrilă în lumina crudă a începutului de zi, cu nălucile înșelătoare jucate cînd deasupra, cînd în adînc, fără odihnă...

Apoi, cînd gîndul că totul e în zadar s-a înfipt în minte, cînd poveștile din jurul focului au început să-și piardă farmecul, cînd căutările pe întinderea de apă au devenit povară, a venit clipa... Oglinda de apă sub care plimbam năluca s-a prefăcut în țăndări, varga s-a încordat în mîna asudată și o spaimă bruscă mi-a cuprins mintea... Aveam un singur gînd, să nu-mi scape, și m-am luptat cu ea cu răbdarea îmbîcsită în mine în zilele lungi de așteptare... Am lăsat-o să coboare în adîncuri, să-și caute cotloanele cunoscute, să-și făurească speranța că poate să scape. Era în mine adunată toată neliniștea atîtor nopți și zile, și acea neliniște s-a transformat în exaltarea victoriei... Era a mea, nu era doar o poveste, nu mai era un vis care să-mi umple trupul de sudoare... Încet, încet, au început să o părăsească puterile... Șiretenia nu-i mai folosea la nimic, fusese deajuns o clipă în care, crezîndu-se de neînfrînt, sau poate prea sigură de prada care-i ieșise în cale, s-a avîntat fără grijă... Acum venea spre barcă, trasă de firul nevăzut, de o frumusețe ireală, cu toate culorile strălucindu-i pe trup... Era a mea...

Fiorul bucuriei n-a ținut mult. Ca un fulger m-a lovit gîndul... Ce va fi mîine? Ce vor fi de acum încolo nopțile fără drogul acelor vise? Ce vor fi de acum încolo zilele pe apele învolburate de sub Urlătoare decât ceasuri aride? Și cee vor fi de acum încolo acele ape decît un adînc pustiu?

Am mai privit odată trupul acela ca un fus, plin de toate culorile curcubeului, ochii aceia sticloși și reci care îmi pîndiseră mișcările, gura imensă în care năluca stătea agățată în cîrligul de atîtea ori ascuțit în timp ce poveștile din jurul focului își depănau farmecul...

Nu îmi aparținea. Nu era drept să îmi aparțină. Era a acelor adîncuri, era de fapt una cu acele adîncuri, cu Urlătoarea care mă năucea cu tunetul apelor ei, cu frumusețea acelor tainice locuri...

O mai caut cîteodată, în diminețile răcoroase de vară, în diminețile pline de neguri ale toamnelor lungi... O învolburare scurtă, o zvîcnire de argint sub apele învolburate sau goana înspăimîntată a păstrăvilor îmi spun că e acolo...


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  O visam noapte de noapte, între noi se ducea o luptă neostenită, ne pîndeam fără încetare, fiecare cu armele lui. Eu cu nălucile pe care le făceam să lunece printre ape, cu sclipiri înșelătoare, cu cîrligele ascuțite cu răbdarea celui care nu are alt țel în viață, ocnaș condamnat să trudească la zăbrelele care închid o fereastră care duce spre nicăieri, căci odată ajuns dincolo de zăbrele se deschid alte geamuri prinse în drugii groși de fier, iar cazna trebuie luată de la capăt... Ea, cu șiretenia căpătată de-a lungul timpului, cu iuțeala cu care spinteca adîncurile negre, cu acel simț care o făcea să-și încoarde brusc spinarea înainte de a apuca înșelătoarea nălucă și, deschizîndu-și înotătoarele de sub branhii asemeni unor evantaie, să se oprească la un lat de palmă de ceea ce părea a fi o pradă amețită de curenți, pentru ca apoi să dispară în adînc cu o bătaie scurtă a cozii...

Veneau în cele din urmă zorii zilei, întîi o lumină palidă, mai palidă decît lumina stelelor care sclipeau pe boltă... Era semnul că trebuie să pornesc.

strategia dintre vanator si vant dusa inspre perfectionare aduce de multe ori un alt sens - cel al habitatului ca un intreg - indiferent de cine este - cine...un fel de respect mutual ca finalitate inlaturand patima...

bine ai revenit Liviu,

aprecierile mele...ca intotdeauna,

goia

 
Postat de catre nula nada la data de 2007-07-18 22:30:10
         
 
 
:)
De unde se vede că cei din urmă vor fi cei dintîi:

Daniel, ai dreptate! Suflet de copil… Uneori mă întreb și eu cînd am să mă maturizez. Deși nu știu dacă merită...

Petre, n-am trăit pe viu... Povești pescărești... În final, ai dreptate. Fiecare cu lostrița lui. Dacă reușești s-o vezi, nici nu mai e nevoie să o prinzi...

Veronica, mulțumesc!

Elia, nu te lua după Radu. Ca orice pescar, e ros de invidie. Bineînțeles că erau lostrițe! Mai mititele, mai una după alta, dar lostrițe! Iar lostrița ta cea mare e pe aproape. Și știe cine e la capătul vergii!

Radu, mulțumesc! Ca de la pescar la pescar! Dar cu Elia ai fost rău! Erau lostrițe, nu regine! Chiar dacă erau la Histria! :)

Dane, nu-l cunosc pe cp.Ahab din Moby Dick. Îl știu în schimb pe col.Soare, din Ciulnița! :)

Adriana, nici nu știu la care comentariu să-ți răspund! :) Mai bine te felicit pentru volum!


Vă mulțumesc tuturor. Încerc din răsputeri să mai trec...

 
Postat de catre Liviu S. Bordas la data de 2007-07-18 18:02:34
         
 
  motivul prazii - tinta de neatins - aici caprioara printului intra sub ape in tonuri argintii,

potecile din munti se unduiesc, urcusul gafait al urmaririi e in plin de barca spumegand linistit,

aflata in catarea pustii aproape sau in carligul mincinos,
prada ilumineaza si arde instinctul,
la fel

suflet de copil, vibrant si duios, cu nuante empatice si sensibilitate,
autorul,
departe de semetia informa a lui Melville,
imi pare ca tulbura liric istoria prozei romanesti, facandu-si loc, pieptis, intre scrierile unui Emil Garleanu (Grivei, Calul, Gandacelul) sau Bratescu Voinesti (Puiul, Privighetoarea, Trandafirul)

bine revenisi, Liviu, felicitari!
 
Postat de catre Daniel Bratu la data de 2007-07-18 16:01:06
         
 
  Liviu, am aprins eu a treia stea pentru un text fascinant, care m-a dus cu gandul la Voiculesc reusind sa ma surprinda in acelasi timp prin prospetime.

E mare emotia, se vede ca ai trait pe viu asta.

Felicitari pentru cum ai reusit sa redai o stare in cuvinte.

Exista o lostrita pentru fiecare dintre noi, trebuie doar sa o gasim.

petre
 
Postat de catre Andrei Petre la data de 2007-07-18 02:18:44
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Text de mare fortza si superb scris!!
* cu admiratie,
Veronica
 
Postat de catre Veronica Pavel la data de 2007-07-18 00:51:02
         
 
  Radu (Stafanescu), 'regine' or fi fost. Eu nici acum nu prea stiu ce prind, cand se intampla sa prind ceva. :) O sa mai citesc despre asta. :)  
Postat de catre elia david la data de 2007-07-18 00:34:10
         
 
  Liviu, aprecierile mele pentru text si gest, de la un pescar ''catch and release''. Elia David, la Histria nu ai prins lostrite, ci poate ''regine''. Lostrite nu stiu daca mai sunt acum in apele noastre.

Radu*
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2007-07-17 23:54:17
         
 
  Ia te uită, nu sunt singurul care s-a gândit la Moby Dick. :)
M-am întors pentru că uitasem să votez.

 
Postat de catre Dan Norea la data de 2007-07-17 23:37:11
         
 
  Înverșunarea pescarului, legendele, lupta îndârjită, totul amintește de căpitanul Ahab din Moby Dick. Doar tenta e mai mult lirică decât epică. Iar finalul surprinde tocmai prin renunțarea la final. Mi se pare superb.

Vin și eu cu un vot.

 
Postat de catre Dan Norea la data de 2007-07-17 23:35:14
         
 
  erata: de apa dulce. (scuze...)  
Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2007-07-17 23:30:16
         
 
  Moby Dick e apa dulce...:)

frumos text.
 
Postat de catre Adriana Lisandru la data de 2007-07-17 23:29:52
         
 
  Un text ce te tine in tensiune. Mai ales daca esti pescar amator de povesti si de prazi fabuloase. Eu, pe la Histria, prinsesem niste lostrite mici, una dupa alta. Dar tind sa te cred, acelea mari sunt mai destepte, nu se lasa agatate cu una cu doua, iar, daca se intampla, probabil ca stiu ele care e scriitor si care nu la capat de undita. As zice ca revenirea ta de scurta durata merita un vot. Repede, pana nu dispari iar. :)
 
Postat de catre elia david la data de 2007-07-17 22:58:32
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE