din tristeţile anotimpului roşu(1)

în noaptea asta am visat un munte de căldură
o pasăre deschisă înspre târziul căderii
roşiatic
hieratic
într-o bucurie nepământeană

în noaptea asta îmi permit să fiu mireasa fără alb
să-mi înfăşor gâtul cu salba anotimplului rânced
să mă priveşti cum nimeni nu priveşte
să ne-aruncăm peste umăr
indecenţe

cineva alungă vise pe ferestre de toamnă
îmi miroase a brad umed
a muşchi îndoit cu iarbă
ce verde-i iarba când n-o vezi

uneori fericirea are o strălucire aproape terestră 

suntem atât de vulnerabili

se înmulţesc inelele în copaci
ani îngurgitează ani
oceanul din mine urcând brusc, în semn de neputinţă

suntem atât de vulnerabili!
pasenţele atârnă greu, fatidic
şi nu mai contenesc a tăinui fericirea
când ea e imperfectă ca un măr
muşcat

aşteptarea părea mai senină
altădată
cu braţe larg deschise pironind fereastra
primind sincopele iubirilor cu soţ
ori dimineţi în vălul frunţilor discrete
amurguri de chitară
lauri
şi mai câte..

se înmulţesc inelele în copaci
adorm
oceanul respiră
cuprins între degetele tale nicicând mai pricepute

poezie din febra unui iulie

gândesc la mâine ca la o fantomă cu perucă albă
fluturând un trecut îndoielnic în loc de plete
şi ştiu că-ţi voi fi alta
şi-o altă vară aprinzându-se din pieptul
altul

mai bine te aruncă
articulează-n mine versul şi aripi îmblonzite de soare coboară,
aruncă-te
ce contează că marea ne trimite vederi în loc să ne vadă
că ne scăldăm într-un anotimp roşu ca o roşie nu tocmai roşie
ce contează cine-a muşcat primul din măr
Adam sau Eva
ce contează ce contează
oricum corăbiile se întorc tot corăbii pe cerneală neagră
şi-am renunţat să mai fiu Julieta
oricum!

corăbii şi zori abia răzbesc în porturi reci
iar eu gândesc la astăzi ca la o fantomă cu perucă albă 

la fântâna dorinţelor

să-mi mai doresc ceva
nu cred
în noaptea asta cu împrejurimi de var
cu părul căscând pe după urechi
şi palmele încolăcite-n fundă
cu luna părându-mi rotundă
rotundă.

hai să
ne predăm unui trecut nemaiavut
să te încercuiesc cu gene
şi sprâncene
iar ochii tăi să-mi povestească despre un căprui în aval;
nu ştii..dragostea e făcuta pentru bezmetici ca noi
aşa fără pături
aşa cu extremităţile reci
şi nelipsitul inel din generaţia străbunicii;
aşa că
uită-i killer, zi-le nu!
transformă decorul, fii vesel
fii blue..!

auzi
ne cânta curentul sub uşi
în jur doar eter
perna e puf
tavanul e cer;
cu tine viata-şi face felul
dar lasă
mai lasă-mi
inelul…!

autoportret

a nimerit atunci,
pe vremea când caisele abia pândeau prin copaci
o zburătoare-nălucă, un sâmbure de jad
un val-vârtej cu mâini şi picioare
împărţind dimineţi şi flori la necunoscuţi

astăzi nu ştiu ce încearcă a se defini
pesemne că e un arbore ce se încoronează în fiecare zi cu frunzuliţe
într-un fel de reproducere asexuată
un magnet
o colecţionară de ploi în culori calde,
mereu plecând
dar niciodată de tot..

însetată
desenează cât mai multe dungi albastre pe hartă.

pledoarie finală

visele vin întotdeauna pe pipăite, îmi spunea,
unele moi dar cele mai multe colţuroase
ca o pată de foame, absorbind stomacul;
vei fi atunci precum omul cu pantofi triunghiulari, schimonosind surâsul
în linie dreaptă,
cu degete-cârlig mestecând cojile de nucă,
aşa-zisele tale fantezii adică.

nu, el nu ştia să viseze, atâta tot
în realitate numai muzica subţia corzile vocale
numai geamul crea front cu dimineaţa
numai părul mă împiedica să-mi unesc emisfera stângă cu perna
restul ţinea de fabulosul profunzimii
de veacurile măsurate în timpi de castaniete
de o iubire mânz, de colacii pufoşi de pe vatră, de dorul de duca ştiu eu..

..şi clapele pianului prindeau amprenta sonoră a degetelor
iar eu ma prefăceam că zbor
iar înaltul se prefăcea că are un metru cinzeci şi şapte..

inconştienţe

sub pelerina mea de ploaie
cred că semănam puţin cu liniştea ascunsă în gălăgia de nuferi
şi se făcea că era noapte de tot
şi se făcea că râul învăţa pietrele să susure
când el n-o să mai fie

se pare că mă aştepta cu o mângâiere atunci
când se scotoceau şi anotimpurile unele-ntr-altele
dar mai ales atunci
când pe fondul umbrit al săpăturilor
cineva
îşi astupa cu bucăţi de sare
popasul

ceva în părul lui era defect
el nu mai
nu mai mirosea a ploaie...
ei, nu-i nimic, ne spuneam eu cu râul

să vezi ce bine-o să ne fie de-acum !
o să ne tăiem dimineţile felii felii, până la coajă
şi-o să ne punem pietre-n loc de inimi

şi pietre-n loc de perne
sub pretextul că pământul e ud

întarzieri

şi semnul nu veni

se întorsese pe partea ei stângă
lumea
şi-ncontinuare
hornurile încruntau acelaşi fum
îmbâcsit de aceeaşi ploaie rămasă în urmă
cu anotimpurile
şi-un decembrie încercând un alb neîntinat,
“a naşte” într-o lamentabilă eşuare

mezina rămase îndelung în pastelul ei
ca un timp fără noţiune
mângaindu-şi şiragul de frunze
plecate din jurul gâtului
“şi frunzele expiră?”
“şi ele..”

nu mai ştia unde se pierduse de formele cuvântătoare de viaţă.
aluneca şi ea aşa
ca o părere pe stratul nevăzut al suprafeţelor
observând că-i plăceau convulsiile ierbii
sufocate sub nerăsuflarea gurii ei
într-o nevropatie evoluata până la amorţeală

nu,
nu mai avea secunde să-şi răscumpere întârzierile!
împăcată, dispăru
ca o neîntâmplare..

poem scurt

te ascunzi.
te-ascunzi
şi-ţi adulmec finul pal
mirosind a ceară;
şi iară
minute oarbe se frâng
topite
sub ochiul tău stâng;
te-ascunzi,
teatral.

Balada cântăreţului de jazz

Bătrân,
cântăreţul de jazz
îsi muta apăsat tălpile osoase
de pe o piatră pe alta.
Uneori se oprea
şi-şi număra mucurile de ţigară
adunate într-o pălărie petecită;
alteori se rezema de garduri
ori de pereţi,
căutându-şi refrenele astupate
de ridurile anilor.
Se mai intampla să le găsească
şi-atunci îngenunchea,
acoperindu-şi cu palmele obrajii uscaţi
şi ochii orbi,
în care-i zăceau înnăbuşite
toate bocetele.

Ziua era senil
şi-aproape mort.
Doar noaptea îi mai pâlpâia prin minte
câte-o licărire de luciditate,
un contur abia schiţat de copil
sau poate de femeie-copil,
simulând o strângere de mână.

Şi-aşa rătăcea
bătrânul cântăreţ de jazz
prin el,
printre oamenii neoameni,
mutându-şi tălpile osoase
de pe o piatră pe alta…

|