Romantã de Pitesti
În orasul-puscãrie
Cu forme bej, dreptunghiulare
Blocuri-cutie
Statui proletare
Si flori crescute din asfalt
Iubire-nebunie
Atâtia ani te-am asteptat
Cu tremurândã disperare
Asa cum detinutul condamnat
Sunt, câteodatã!
In general sunt anonima fãrã chip, putin demodatã
Câteodatã mamã, câteodatã femeie, câteodatã fatã,
In general sunt atât de maturã si atât de moderatã
Doar câteodatã
Ehei, câteodatã,
Îmi rodesc în pãr fragi si perle de scoicã sidefatã
Din ochi mi se preling cuvinte de apã albastrã, sãratã
Si îmi creste pe piele un fel de muschi verde de vatã
Fãcându-mã atât de pãdure si atât de curatã
Câteodatã,
Ehei, câteodatã
Îmi curg fluvii pe umeri, un fel de apã nebunã, meandratã
Si mi se ivesc pe spate aripi mari de polei si ciocolatã
Sau, se întamplã sã mã înalt pânã la luna albã, pãtatã,
Si sã plutesc peste lumea asta atât de imensã
câteodatã
Imi zboarã gugustiuci si porumbei din palma uscatã
Si rãsar ghiocei din carnea mea de femeie, mamã si fatã
Câteodatã, doar câteodatã, multumesc îngenuncheatã
Cã sunt - chiar dacã doar câte puþin si numai
Câteodatã
El
El
îmi suflã, tandru
vise pe pleoape
îmi sopteste sã vin lângã el
sã vin mai aproape
noaptea, îmi cheamã numele
Suierându-l
Mã iubeste
el
iubitul meu
vântul
Scrisoare lichidã
Ti-am trimis iubirea mea
prin douã lacrimi amare
cãzute în mare
Luneca
luneca
dragostea
fluidã, printre alge-sirene
printre dinþi de balene
printre branhii de peste
luneca nebuneste
iubire delfinã, lichidã
ascunsã, topitã
Soaptã curgãtoare
aruncatã în mare
Ploaia a adus pe buzele tale, uscate
douã picãturi de dragoste
cu gustul mãrii sãrate
Le-ai sters cu dosul palmei
Si ai trecut, nepãsãtor, mai departe
În ziua mortii mele
Cânta funebru Alanis Morisette
Muream în dormitorul tãu, vernil
Tu mã înjunghiai în inimã, încet
Vorbindu-mi elocvent, cuceritor, subtil
Ne ameteam cu vin, de ziua mortii mele
Corbi mari zburau în ochii tãi pustii
Bãtând molcom si rar, din aripile grele.
Spuneai cã poate m-ai iubit, dar nu mai stii
Priveam cadavru-mi reflectat în ochiul tãu
Cuvintele muriserã, demult si ele
Tu strãluceai, frumos, în uniforma de cãlãu
Si beam din vinul slab, în ziua morþii mele
Dacă vei spune
Dacă vei spune despre mine
"aceasta este femeia ce nu a iubit niciodată"
am să-ți răspund:
am tăiat iubirea
în bucăți
ca să hrănesc cu însângerata-i carne
zborul înalt, al șoimului
Iar dacă, poate, vei zice
"aceasta este femeia ce nu a scris nici un poem
niciodată"
îți voi răspunde:
poemul rămâne nescris
sub pleoapele puțin coborâte
și în privirea
imperceptibil
ferită
Da, te-am iubit!
Da, te-am iubit
până mi-a vuit marea în pântec
până mi-au crescut munți în piele
bezmetică, buimacă
fără să știu cât și cum
fără să-mi pese de legiuire și nelegiuire
Dar nu-mi pare rău!
Cum era să nu te iubesc când
tu îți întorceai privirea înspre mine
când treceau batozele și treierătoarele
umplându-te de pleavă
și în ochii tăi se răsfrângea tot cerul
în culori de alune coapte
iar soarele răsărea direct din puloverul tău galben
(mie îmi mai cădea o bucată din tencuiala inimii
și țineam ochii în jos să nu te văd cum îți muști buzele)
Cum era să nu te iubesc
când tu rezolvai probleme cu patru sfere
intersectându-se
îmi dăruiai afișe cu pui aurii de focă
și bebeluși sugându-și degetul de la picior
iar apoi îmi spuneai în japoneză, cu tandrețe
că te doare în gât
(în mine se topeau calotele polare
și urșii se tăvăleau fornăind
dar îmi țineam ochii ațintiți în jos, pe bombeul pantofului
zâmbind)
Ei da, te-am iubit
și iubirea poate fi un păcat de moarte, uneori!
Dar nu-mi pare rău!
Nu-mi pare rău deloc!
A meritat, zic eu
fiindcă
atunci când ai plecat
mi-a rămas marea
vuindu-mi pentru totdeauna în pântec
și mi-au rămas munții
crescându-mi
necontenit
în piele