Vechiul obicei românesc al colindelor de Crăciun constituie, fără îndoială, de multă vreme obiectul cercetărilor specialiştilor în etnografie şi folclor. Dar şi teologii se pot apleca, şi nu fără folos, asupra conţinutului extrem de dens şi de bogat în semnificaţii doctrinare şi mai ales spirituale, al colindelor tradiţionale.

Cel dintâi lucru ce poate fi sesizat printr-o analiză teologică succintă îl reprezintă fidelitatea faţă de relatarea Sfintelor Evanghelii a faptului minunat al NASTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS. Fiecare amănunt consemnat de Sfinţii evanghelişti este transpus într-un limbaj poetic accesibil tuturor, ca o icoană ortodoxă, dar care, tocmai prin simplitatea şi precizia sa, permite accesul direct şi rapid la mesajul revelat al colindelor; dar tot ca într-o icoană ortodoxă Taina lui Dumnezeu pogoară la noi, nu este desfiinţată, suprimată, ci dimpotrivă şi mai mult evidenţiată.

Al doilea lucru care atrage atenţia este exprimarea antinomică sau paradaoxală, utilizată în repetate rânduri de colinde, exprimare specifică Sf. Evanghelii şi Sf. Părinţi, de fapt specifică însăşi Revelaţiei divine. Pe această cale s-a reuşit ca în cuvintele simple ale colindelor să poată încăpea “Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Răzbate prin versul diafan al colindelor adierea transcendentului ce coboară la noi, ne umple de uimire sfântă, precum odinioară păstorii la auzul corurilor îngereşti. “Singurul lucru nou sub soare“, cum avea să definească Întruparea, Sf. Ioan Damaschinul, se împlineşte în săraca iesle a Betleemului, în care încape în chip neînţeles, toată bogăţia dumnezeirii Fiului din veci născut din Tatăl.

Al treilea lucru important, de care trebuie să se ţină seama în descifrarea teologiei colindelor, îl constituie accentul pus pe aspectul soteriologic al Întrupării Domnului sau altfel spus, pe faptul că lucrarea de mântuire a umanităţii începe odată cu asumarea firii omeneşti. Aşa se explică de ce nenumărate colinde fac referire la copilul sfânt, născut la Betleem, dar văd în El pe Cel ce înnoieşte firea omenească sau o crează din nou. Aceasta pentru că din primul moment al Întrupării în persoana unică a Cuvântului lui Dumnezeu, puterea harului celui îndumnezeitor porneşte să lucreze din interior asupra aluatului omenesc, pârga umanităţii noastre.

Cel ce se întrupează şi acum se naşte din Sf. Fecioară Maria nu este altcineva decât însuşi Cuvântul Tatălui ceresc, Logosul sau Raţiunea prin care toate s-au făcut sau au fost aduse la existenţă. Cât de sintetic şi de expresiv este redat acest adevăr revelat în cuvintele atribuite Macii Domnului într-un colind:

            “O, nu plânge Iisuse / Că Tu cunoşti lumea,

            Că lumea asta mare / Prin Tine s-a născut,

Prin Tine şi prin Tatăl / Prin Dumnezeu cel sfânt!”

Aşadar, Logosul creator al lui Dumnezeu vine în interiorul creaţiei Sale şi face Logos mântuitor, restaurând şi reînnoind mai întâi în Persoana Sa, firea omenească şi apoi în toţi oamenii, în solidaritate cu întreg cosmosul.

Dar Întruparea nu este privită nici un moment în separaţie de celelalte acte mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos. Este specific teologiei ortodoxe să înfăţişeze în unitatea lor interioară aceste acte şi o poate face deoarece le referă pe toate la Persoana unică a Mântuitorului, căci Persoana Lui divino-umană este cea care ne-a răscumpărat şi ne împărtăşeşte viaţa dumnezeiască.

Este un fapt cunoscut că în Sfântul altar la proscomidiar se află în mod tradiţional înfăţişat pruncul Iisus, aflat într-un potir. Aceasta înseamnă că noi, lăudându-L cu credinţă tare, cum se afirmă într-un colind, pe pruncul Iisus, nu uităm nici o clipă că El a venit să asume condiţia noastră umană şi să treacă prin jertfa Crucii Sale spre Înviere. Aşa se explică de ce prin coroana de trandafiri, pregătită pentru Prunc, se străvede cealaltă coroană, de spini sau de pătimiri pe care o va primi, de bună voie, Cel ce s-a pogorât din cer.

Dar perspectiva hristologică este chiar mai adâncă decât atât; în colindul „La săvârşitul lumii” se înfăţişează Dreapta Judecată, atunci când vor trâmbiţa îngerii spre a vesti cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos.

Într-un cuvânt, colindele reuşesc să exprime într-un mod extrem de sintetic dar în acelaşi timp foarte sugestiv, întreaga arie a aspectelor doctrinei hristologice ortodoxe.

În ceea ce priveşte spiritualitatea colindelor, un exemplu grăitor îl aflăm în colindul „Trei păstori”, care ne sugerează printre altele comuniunea pe care o va restabili Mesia între oameni, după modelul şi din puterea Prea Sfintei Treimi.

Sau un alt exemplu: familiaritatea cu Dumnezeu pe care o recâştigă omenirea prin Întruparea lui Hristos, exprimată plastic în colinde, atunci când se vorbeşte de timpul în care „Dumnezeu şi Petru sfânt, se preumblau pe pământ”.

Ca o concluzie la cele afirmate aici, considerăm că prin conţinutul lor teologic, fidel în întregime tezaurului doctrinar al Bisericii, prin simplitatea, nu lipsită de nuanţe, a expresiei lor care ne trimite la predica sau kerigma apostolică, prin optimismul şi voioşia lor, , care alternează cu accente de caldă duioşie maternă, colindele de Crăciun reprezintă un filon de aur al spiritualităţii româneşti şi o imagine grăitoare a feţei româneşti a Ortodoxiei.