ELEGIE

Acolo e iarnã,

Pluteşte septembrie în adâncuri

şi vara-i plecatã.

Petrece-se ora în albii

şi sufletul pur

Ridicã-se-n slavã.

Ce înger sãlbatic

cu-aripa lui albã

îmi zgârie cerul ?

Ce demon se-abate

Din calea-i deplin omeneascã ?

Aici ard cocorii-n

triunghiuri pe zarea celestã

şi verdele ierbii

îngãduie paşii înalţi

ce-s pe ape.

Pleoapa şi-aruncã-a

ei razã,

Poetul pe-aproape-i.

POEM

Sã plângi pe zori

Pânã când lumina

nu va mai fi sângerie.

Faliment ceresc

Despãrţiţi de ploaie

Ca de un imperiu;

Acolo singurãtatea dãruieşte

pietre preţioase-

ca un dumnezeu

ajuns la faliment.

Poem omenirii

Omenirea

de veacuri,

mereu se trezeşte

prea de dimineaţã

-se nimereşte sã fie numai iarna-

şi nu poate sã-şi scrie istoria,

pentru cã îi îngheaţã degetele,

din cauza frigului,

iar când şi-o scrie,

o uitã prea repede.