Reforma sistemului economic, infaptuita in Europa Centrala si in fosta Uniune Sovietica in anii 1990, a fost fundamentala, implicand schimbari majore in ceea ce priveste institutiile, formele de proprietate, guvernarea corporativa, legile, tipurile de comportament interpersonal si atitudinea fata de munca. Aceste modificari institutionale s-au suprapus  peste schimbari masive ale preturilor relative si ale tiparului comertului exterior; acestea din urma  au cauzat la radul lor modificari in continutul productiei. In privinta institutiilor, abilitatilor, preturilor si produselor, a existat  o mare distanta intre punctual de plecare (unde se gasea economia post-socialista inainte de reforma) si punctual final al procesului de tranzitie. Strategiile de reforma se adreseaza continutului, succesiunii si vitezei  reformelor cerute pentru a duce la indeplinire aceasta tranzitie.

Adoptand a strategie de reforma de dimensiuni mari, precum si politici specifice, o tara in tranzitie a trebuit sa tina seama de circumstantele economice caracteristice si de constrangerile politice. O astfel de strategie are in general 6 componente majore: micro-liberalizarea (mai ales in privinta preturilor, comertului), macro-stabilizare(cu referire la inflatie, finante publice si datorie externa), schimbari structurale(privatizare, comert international), institutiile  economiei de piata (cu referire la codurile comerciale, drepturi de proprietate si sectorul pietei financiare/de capital), retele sigure si asistenta externa . Primele patru au fost  elemente cruciale ale oricarui pachet de reforma. Aspirand la lipsa somajului si eliminand subventiile pentru familii, a fost nevoie de o remodelare a sistemului de protectie sociala. Asistenta externa a fost redusa si cu impact limitat, exceptand RDG, Bulgaria, Polonia. Circumstantele mostenite se impart in 2 categorii, comune si specifice fiecarei tari. Prima categorie s-ar parea ca a dominat intrucat politicile de reforma si drumurile tranzitiei au prezentat numeroase similaritati. Totusi variatiile in circumstantele tipice fiecarei tari au fost suficient de substantiale pentru a avea un impact major asupra alegerii strategiei de reforma  si a politicilor specifice.

Similaritatile poate ca au fost mai mari in domeniul micro-liberalizarii si catorva schimbarii structurale importante, mai ales re-orientarea comertului exterior si privatizarea. In oarecare masura neasteptat, cele mai mari diferente au aparut initial in domeniul politicii macroeconomice. Dar aceste diferente s-au redus in a doua jumatate a anilor 1990.

Trei mari strategii de reforme se pot distinge: terapia de soc, ajustari rapide si schimbari graduale. Abordarea prin terapie de soc a fost aplicata in adevaratul sens al cuvantului doar in RDG. Desi acesta strategie a oferit potentialul pentru o rapida realocare a resurselor, s-a dovedit mult prea scumpa pe terme scurt si mediu pentru a interesa alte tari post-comuniste. La capatul celalat al spectrului se afla strategia graduala. Acesta a fost pusa in aplicare cu success in China la sfarsitul anilor. ’70. Totusi, in conditii de criza totala, singura optiune pentru tarile Est-Europene era  o forma de ajustare rapida. O varianta „in forta” ( varianta Strong) a ei a fost adoptata de catava tari, Croatia, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia,  Slovenia. Iar o varianta mai slaba (varianta Weak) a fost adoptata de majoritatea tarilor, mai ales de Rusia si Ucraina. Diferentele intre cele doua variante au fost substantiale, mai ales in primii anii ai tranzitiei.

Varianta S ( adoptata de majoritatea tarilor central-europene si tarilor baltice).

O modalitate de definire a acestei variante a fost formulate de Vaclav Klaus, prim-ministrul Republicii Cehe, sub forma a 10 „porunci”. Acestea sunt:

1.Reformele in tarile post-comuniste sunt rezultatul unor procese sociale si politice complexe si de aceea nu pot fi planuite dinainte nici de o persoana, nici de o organizatie.

2.Rolul ajutorului extern este marginal.

3.Socul economic este inevitabil.

4.Sunt necesare actiuni dramatice pentru a impune o politica macroeconomica restrictiva, pentru a liberaliza preturile si comertul exterior si pentru a pune bazele unui proces de privatizare.

5.Trebuie sustinuta o politica macroeconomica restrictiva.

6.Socul cauzat de liberalizarea preturilor se impune a fi  depasit     

7.Restructurarea economiei necesita o privatizare de proportii.

8.Costurile transformarii trebuie sa fie impartasite de toata lumea.

9.Transformarea de succes necesita deschiderea pietelor pentru bunurile straine si libera circulatie a oamenilor si ideilor.

10.Transformarea de succes are nevoie de politicieni de succes.

Aceste porunci cuprind parerile unui substantial corp de reformatori- atat factori de decizie cat si consilierii lor, de la inceputul anilor 1990. Totusi procesele actuale furnizeaza bazele pentru modificari semnificative ale acestor formulari originale. Alegerea reformelor a fost limitata de scopul predominant de a imita sau chiar de a reproduce solutiile consacrate ale economiilor de piata capitaliste, atat in ceea ce priveste institutiile dar si politicile. Mai mult, reformatorii pot avea, ar trebui si de cele mai multe ori au un plan de actiune pentru a-si atinge telul. Aceste planuri de actiune au fost utile chiar daca orarul, etapele si metodele de implementare s-au mai schimbat sub greutatea presiunilor politice.

In ceea ce priveste ajutorul extern, rolul sau marginal a fost determinat in cele mai multe tari de dimensiunea economiilor lor. Tinand cont de puterea de cumparare (purchaising power parity PPP), de rate de schimb,   PIB-ul  tarilor din fosta URSS si al celor din Europa Centrala a fost, in ajunul reformelor, de cca 3500 miliarde de USD (conform datelor dinTabelul 1: Populatia si PIB-ul a 25 de economii in tranzitie)

 Investitiile necesare pentru a restructura economiii de asemenea dimensiuni, pentru a atinge din nou nivelul PIB-ului dinainte de reforme, sunt probabil de aceeasi magnitudine. Resursele combinate ale FMI, Bancii Mondiale si BERD, disponibile pentru tarile in tranzitie au fost, prin comparatie, mici, si pot fi furnizate doar pe criterii comerciale, deci supuse unor conditii de performanta pe care economiile in tranzitie nu le pot indeplini prea usor.

Doar transferurile catre fosta RDG au fost foarte mari in comparatie cu PIB-ul sau, si au fost intr-adevar de cateva ori mai mari decat ajutorul total acordat tuturor celorlalte tari in tranzitie. Oricum, impactul asupra recuperarii economice a fost moderat. Totusi, in cazul catorva tari precum Bulgaria si Polonia, ajutorul extern, mai ales sub forma unor anulari partiale ale datoriilor, a fost important si util. Poruncile de la 4 la 7 au alcatuit nucleul eforturilor de reforma. Castigurile pe termen scurt (daca au existat), care au decurs din politica macroeconomica lejera s-au dovedit a fi reduse, in timp ce castigurile pe termen mediu si lung rezultate in urma  dezvoltarii unui mediu macroeconomic stabil sunt mai mari.  Initial, obiectivul major al politicii de stabilizare poate fi o inflatie moderata mai curand decat preturi stabile. Stabilitatea macroeconomica de inalta calitate devine esentiala doar o data ce o tara a trecut de la transformare la recuperare si crestere sustinuta. Aceasta conditie se aplica mai ales tarilor candidate la Uniunea Europeana. Cea de-a 7 a porunca, care se refera la necesitatea unei privatizari rapide,  trebuie si ea subliniata. In Polonia, privatizarea a fost un proces incet. Dar cresterea rapida inregistrata in sectorul privat originar a asigurat sectorului privat total o pondere de 65% din PIB in 1999. Privatizarea  intreprinderilor de stat, desi in general folositoare, nu este neaparat necesara, asa cum au crezut inital multi reformatori. Calitatea privatizarii s-a dovedit foarte importanta si de multe ori viteza a fost „sacrificata” in favoarea calitatii.

Sursa:PIB per capita, in USD din World Economic Outlook, octombrie 1999, FMI 1999      PIB in 1998, in USD din Transition Report 1999, EBRD.

Cele mai de succes tranzitii din Europa Centrala si din tarile baltice sunt asociate cu varianta S a modelului de adaptare rapida. Una dintre cele mai de succes tari a fost Polonia, al carei PIB era in 1999 cu ¼ mai mare decat la inceputul procesului, in 1989-de departe cel mai bun rezultat din regiune. Dupa o scadere de aproximativ 15% in 1990 si 1991, economia a crescut cu o medie de 5% pe an. Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Slovacia si Slovenia au experimentat si ele  o crestere rapida in ultimii ani.

Modelul polonez de tranzitie cuprinde 5 elemente principale:

1.                 completa liberalizare a sectorului privat, care a patruns in toate domeniile de activitate economica (ianuarie 1989 si ianuarie 1990)

2.                 adoptarea codului comercial de dinainte de 1939 (1982) si abolirea organizatiilor comuniste din cadrul intreprinderilor de stat, care confereau mare putere sindicatelor muncitorilor, exercitata din 1981 (pana la sfarsitul 1989);

3.                 liberalizarea foarte rapida a preturilor (in cursul anului 1989 cota preturilor liber determinate a crescut de la 25% la 90%)

4.                 introducerea de constrangeri bugetare aspre pentru intreprinderile de stat si o brusca reducere a inflatiei pana la un nivel moderat, prin intermediul politicilor fiscale, monetare si salariale (ianuarie 1990).

Programul  polonez  a fost gradual in multe domenii: a fost nevoie de 10 ani pentru a reduce inflatia la mai putin de 1% pe luna, privatizarea in masa s-a limitat la intreprinderile mici, schimbarile sociale au foste importante (pensiile au crescut mult in comparatie cu salariile) si deficitele bugetare au ramas semnificative pe parcursul anilor 1990. Rezultatele programului au fost, la capitolul „pozitive”: preturi mondiale pentru bunurile comercializate, constrangeri financiare pentru intreprinderile de stat, care le-au fortat sa renunte foarte repede la excesul de munca si de capital fizic (proces cunoscut drept privatizare), mentinerea unui nivel minim tolerabil  de guvernare corporativa efectiva in cadrul intreprinderilor de stat (in parte datorita sindicatelor de muncitori), si o dezvoltare foarte rapida a sectorului privat. La capitolul de insuccese, restructurarea serviciilor publice si finantelor publice a fost inadecvata, pentru ca a limitat cresterea economiilor interne si a investitiilor.

Modelul Ungariei a fost asemanator. Au  fost introduse aceleasi 5 elemente principale de reforma, desi implementarea lor a fost intrucatva mai graduala si sindicatele muncitorilor au avut mai putina importanta. Totusi legea falimentului care a fost pusa in aplicare si implementata a fost probabil cea mai radicala din Europa Centrala. De asemenea cresterea  sectorului  privat intern s-a realizat mai mult in domeniul serviciilor decat al produselor industriale, unde a existat o dezvoltare rapida datorata Investitiilor Straine Directe (ISD).

Stabilizarea PIB-ului a durat mai mult decat in Polonia din cauza datoriei externe mai mari si politicilor macroeconomice mai modeste, iar inceputul cresterii a fost amanat cu 5 ani (pana in 1997).

Slovenia a fost cumva o exceptie, din doua motive: reformele ce au precedat tranzitia au fost mai substantiale decat oriunde in Europa Centrala, iar criza initiala a fost mult mai redusa. Prin urmare a fost necesara o transformare graduala, adoptata la inceputul anilor 1990.

In urma adoptarii unor astfel de programe, experienta  tranzitiilor de succes indica faptul ca o crestere economica se poate relua repede si  desfasura cu o oarecare rapiditate. Aceasta crestere se datoreaza aproape in intregime  dezvoltarii sectorului privat, mai curand decat restructurarii intraprinderilor de stat, privatizate sau nu. Activitatea in domeniul privat, care la inceput era predominant interna si concentrata pe servicii, pe parcurs, in toate tarile prospere, a ajuns sa implice un procent semnificativ de investitii straine directe si s-a extins si asupra industriei manufacturiere.

Experienta tarilor central-europene si baltice a demonstrat: utilitatea pre-existentei regulilor si institutiilor ( sindicate ale muncitorilor, codul comercial, sistem legal); importanta stabilizarii macroeconomice insotita de constrangeri bugetare, si importanta liberalizarii preturilor, comertului si circulatiei pentru dezvoltarea intreprinderilor private.

 Varianta W (majoritatea tarilor CSI)

In Rusia, incercarea din 1992 de a reduce inflatia, de a liberaliza preturile, comertul si importurile, cunoscuta drept planul Gaidar, a fost un esec. Pentru cativa ani, creditele subventionate si barierele la import au subminat credibilitatea strategiei; rezultatele au fost fuga capitalului, oportunitati pentru frauda fiscala, incetinirea restructurareii firmelor cu traditie. Reforma ruseasca  a fost totusi radicala, preturile si salariile fiind repede liberalizate. Ca urmare, pietele au inceput sa se dezvolte. A fost initiat si un program de privatizare la scara mare, implementat imediat. Inceperea privatizarii inaintea completei liberalizarii ( nu numai a preturilor, ci si a ratei de schimb valutar, a dobanzilor, comertului), inaintea inaspririi constrangerilor fiscale pentru intreprinderi si a  reducerii inflatiei, totate acestea diferentiaza strategia de reforma adoptata de Rusia si de majoritatea tarilor CSI, in primii anii ai tranzitiei. Oricum, diferentele s-au redus spre sfarsitul anilor 1990.

Fenomenul  scaderii masive a productiei intalnit in economiile central-europene in timpul transformarilor sistematice din anii 1990 este unul dintre cele mai cercetate, si totusi unul dintre cele mai controversate. Kornai Janos a propus termenul de „recesiune transformationala” pentru a indica faptul ca aceste scaderi erau direct legate de schimbarea sistemului economic mai curand decat de politicile de tranzitie. Oricum, ele s-au petrecut pe fundalul unor cresteri rapide in China si Vietnam, care introduceau de asemenea schimbari fundamentale in sistemul lor economic.

De aici putem deduce ca exista o legatura nu numai cu transformarea sistemica, ci mai ales cu viteza cu care se produce.

Stiglitz, printre altii, sustine ca viteza tranzitiei a fost o alegere variabila, si ca alegand viteza maxima a fost o graseala fatala. Intr-un sondaj recent, Stanisalw Gomulka sugera ca, spre deosebire de China si Vietnam, in tarile Europei Centrale si cele din fosta URSS, viteza accelerata a fost determinata de conditiile initale ale crizei adanci in toate domeniile (economic, politic, institutional).

In sondaj putem identifica  patru tipuri de cauze ale diminuarii de productiei: 1.schimbari masive si rapide ale preturilor relative in conditiile mobilitatii reduse a resurselor; 2.eliminarea cererii agregate excesive pentru a crea piata consumatorilor; 3.colapsul pietelor captive din zona CAER-ului; 4.colapsul industriei de armament si a investiilor finantate de stat in agricultura, energie, infrastructura. Preturile  relative s-au modificat mai ales datorita liberalizarii rapide a preturilor si comertului, cresterii ratei dobanzilor, devalorizarilor semnificative ale monedelor.

In perioada initiala a tranzitiei, cresterile economice in Europa Centrala reflectau nu atat calitatea reformelor, cat conditiile de criza dinaintea reformei, care au provocat colapsul sistemului sovietic economic, militar si politic. In Rusia, datorita crizei, productia industriala a inceput sa scada in mod accentuat in 1991, inca sub vechea ordine. Daca ar fi fost sau nu intreprinse reforme, declinul ar fi continuat, dupa cum arata experienta reformelor lente/rapide (ex.Bulgaria, Romania).

“Transition Reports” ale BERD pe 1995-1999 sustin ca in tarile liberalizate si stabilizate la un nivel mai mare, productia nu numai ca a incetata sa scada mai devreme, dar  a inceput sa-si revina mai repede.

Scopul pe termen mediu al reformelor este sa restructureze economiile in tranzitie; daca nevoile de restructurare ar fi fost mici, salariile reale foarte flexibile si mobilitatea muncii si capitalului mare, atunci scaderile de productie  nu ar fi fost necesare. Oricum nevoile de restructurare au fost foarte mari si mobilitatea resurselor limitata. In aceste conditii somajul, desi implica costuri pe termen scurt, are un rol semnalizator pozitiv, evidentiind oamenilor  ca trebuie fie sa se recalifice si sa treaca la o munca mai productiva, fie sa accepte venituri reale mai mici. De aceea, costul bunastarii, asociat  cu o crestere temporara a somajului pot fi considerate o forma de investitie necesara pentru a dobandi bunastare permanenta printr-o alocare mai eficienta a resurselor.

In majoritatea tarilor din Centrul si Estul Europei s-a presupus ca stabilizarea preturilor liberalizate trebuie sa se bazeze pe abordarea standard a Fondului Monetar International, acordandu-se un rol important politicilor de venit si ratelor de schimb valutar fixe, alaturi de politicile fiscale si monetare restrictive.

Se pot trage doua mari concluzii din experienta dezinflationista a tarilor in tranzitie. Una este aceea ca fundamentele fiscale, adica marimea  deficitului bugetar si modul de finantare a lui, au fost elementele cheie ale reducerii inflatiei. A doua este ca politica de curs valutar fix a fost utila dar nu esentiala, si ca, in orice caz, supravietuirea lui era conditionata strict de o politica fiscala sanatoasa.

In ceea ce priveste rata de schimb valutar, nivelul scazut al rezervelor internationale si slaba credibilitate a politicilor macroeconomice chiar inainte de a incepe tranzitia, au cauzat devalorizarii semnificative ale monedelor nationale in toate tarile, cu exceptia Ungariei.

Mediul macroeconomic trebuie sa indeplineasca anumite criterii pentru a determina crestere si a atrage investitii. Primele trei corespund criteriilor de la Maastricht:

1.                 rata inflatiei sa se incadreza intre 10-40%, existand perspectiva unei reduceri sub 10% si a unei variatii intre 0-10%;

2.                 deficitul bugetar trebuie sa fie redus de la 5-30% din PIB pentru majoritatea tarilor, la un nivel sub 3% din PIB;

3.                 datoria publica sa se stabilizeze sub 60% din PIB;

4.                 cheltuielile guvernamentale sa fie reduse de la nivelul pre-tranzitie de aproximativ 50-60% din PIB la 30-40%din PIB;

5.                 rezervele oficiale de valuta sa fie egale cu cel putin valoarea importurilor si exporturilor de bunuri si servicii pe 4 luni, sa depaseasca datoria publica pe termen scurt;

6.                 impozitele directe (mai ales impozitul pe profit )sa fie scazute, si impreuna cu contributiile din asigurari sa furnizeze mai putin de 20% din PIB;

7.                 monetarizarea economiei sa fie substantiala, cel putin 30% din PIB;

8.                 dobanzile la  credite sa fie mai mici de 20% pentru rate nominale, si mai mici de 10% pentru rate reale.

Succesul reformelor in tarile in tranzitie se poate masura prin abilitatea lor de a recrea conditiile (institutionale, legale si economice) pentru o crestere rapida si sustinuta. Aceasta crestere este indicata de sporirea productiei de la inceputul „recuperarii”. Productia cumulativa intre 1989-1998 apare in tabelul 3, in care tarile sunt si notate in functie de angajamentul lor de a realiza liberalizarea si stabilizarea. Cateva tari au reusit sa obtina rezultate foarte bune in ceea ce priveste cresterea nivelului PIB-ului, dar nu toate sunt strict legate de reforma. Rezultatele econometrice nu sunt stabile intrucat perioadele de revenire au fost scurte in majoritatea tarilor. Diferentele mari intre performantele tarilor sugereaza ca circumstantele initiale au fost mai puternice decat au indicat datele agragate.

Perioadele  de crestere au fost scurte in majoritatea tarilor, dar in mod deosebit  in Romania si Bulgaria. Acestea, alaturi de Rusia, Ucraina si Moldova sunt in mod evident cele mai putin dezvoltate dintre cele 25 de tari din table. Procesul de recuperare in Republica Ceha (1997-1999) si in Ungaria (1995-1997) a fost marcat de instabilitati macroeconomice neasteptate. Pauza mare in revenirea economiei cehe a dus la o reevaluare a virtutilor privatizarii rapide. Experienta negative a Republicii Cehe si performante mai bune ale Poloniei, Estoniei, si mai recent ale  Ungariei, au dus la concluzia ca succesul tranzitiei depinde mai presus de orice de crearea rapida a conditiilor- institutionale, legale, microeconomice si macroeconomice- care sa determine dezvoltarea noului sector privat (inclusiv a investitiilor straine directe). Daca tinem seama ca sectorul privat are un rol central in  cresterea economica post-tranzitie, se cuvine sa subliniem existenta unor diferente internationale intre continutul intern/extern al acestui sector, Polonia si Ungaria aflandu-se la extremitatile opuse, iar Estonia intre ele. In toate aceste trei tari, politicile de liberalizare a preturilor, comertului au fost adoptate devreme, in relatie cu constrangeri bugetare si presiunea competitiva crescanda asupra intreprinderilor proprietate de stat.

CONCLUZII

In toate tarile in tranzitie, masurile de liberalizare si stabilizare din anii 1990 au fost fundamentale pentru a sprijini extinderea noului sector privat, restrangerea si restructurarea sectorului de stat si reorientarea si cresterea rapida a comertului international. In majoritatea acestor tari, PIB-ul /cap de locuitor era la inceputul secolului XX 15-30% din cel a SUA, si la sfarsitul secolului este aproape la fel. Transformarile economice din ultimul deceniu au contribuit in mod semnificativ  la indeplinirea scopului de creare a unui sistem economic ce va da posibilitatea acestor tari sa faca progrese substantiale in indepartarea problemei veniturilor, in secolul XXI.

Trecerea de la economia planificata la economia de piata este cheia prosperitatii si deschide usa prin care se poate ajunge la nivelul occidental. “Reformele economice”, spune Jeffrey Sachs in 1991, „ vor declansa un proces sustinut de restructurare economica..o data ce fortele economiei de piata vor fi lasate libere, numeroase resurse se vor canaliza catre sectoare neglijate anterior. Agricultura este un alt domeniu in care trebuie sa ne asteptam la restructurari majore. Un al treilea curent la care trebuie sa ne asteptam este o restructurare completa a secorului industrial, de la o industrie grea intensiv energetizata la ramuri care pun accent pe aptitudini, completant piata mondiala.”

Problema declinului economic sau a „recesiunii transformationale” a fost de multe ori analizata, punadu-se in discutie daca a fost intr-adevar o consecinta inevitabila a trecerii de la planificare la economie de piata, asa cum o interpreteaza si Janos Kornai.

 Unii autori considera ca „recesiunea transformationala”, cum o numeste Kornai, a fost doar un element din cadrul unei lungi crize economice acute si complexe. Nu trebuie omis faptul ca aceasta criza a inceput mult mai devreme, de la mijlocul anilor 1970, cand motorul industrializarii in Europa Centrala si de Est a  inceput sa „ramana fara combustibil”.

„Drama” de la inceputul anilor 1990 a fost provocata si de greseli grave de alegere a politicilor de reforma, cum ar fi  „devalorizarea excesiva a monedei” (Richard Portes). O alta eroare a fost „ deschiderea prea brusca a comertului cu Vestul- ce a presupus convertibilitatea, tarife scazute, restrictii cantitative.

Domenico Nuti respinge interpretarea ca un declin economic este o iminenta a procesului  de tranzitie. Dupa parerea lui, a fost o „consecinta inutila a esecului politicilor”, mai ales a „esecului  managementului  guvernului in sectorul de stat”.

Uniunea Europeana, evaluand schimbarile economice din Ungaria si Slovenia, anunta in 1997, pe15 iulie ca: „Ungaria poate fi considerata o economie de piata functionala. Liberalizarea di privatizarea au progresat considerabil. Ungaria ar trebui sa fie capabila sa faca fata presiunii competitive din Uniune pe termen mediu. Intreprinderile unguresti sunt deja competitive pe pietele UE”. Acelasi lucru s-a spus si despre Slovenia, Polonia, Republica Ceha.

              BIBLIOGRAFIE (selectiva):

Begg David, “Disinflation in Central and Eastern Europe”, and Gomulka Stanislaw, “Comment on Begg”, both inModerate Inflation: The Experience of Transition Economies, IMF and National Bank of Hungary, eds. C.Cottarelli ang G. Szepary, Washington , D.C. 1998

Berend, Ivan T., Central and Eastern Europe 1944-1993: Detour from the Periphery to the Periphery, Cambridge: Cambridge University Press, 1996

 Fisher, Stanley, Ratna Sahay, Carlos Végh, “How Far is Eastern Europe from Brussels?” International Monetary Fund, Working Paper No.53, April 1998; Morita, Tsuneo, “The Hidden Growth Potential of EU Candidates,” in: Transition. The News Letter About Reforming Economies, World Bank, Vol.10, No.5, October 1999

Gomulka Stanislaw, “Output: Causes of the Decline and the Recovery”, in Emerging from Communism:Lessons from Russia, China and Eastern Europe, eds. P. Boone, 1998