FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Între două lumi
Text postat de Raluca Oprita



Albise memoria
fără cuvinte devenise curată
de atâtea spații libere
prin care doar o incantație mai curgea
singura pe care n-o găsise moartea
făcuse rădăcini între coaste
durerea
stafidise fața întoarsă
spre înăuntru nu se mai citea nimic din ea
ochii îi scăpase într-un amurg
pe care zicea că îl va lua cu ea
în lumea cealaltă

așteptarea o învățase să înțeleagă trecerea
între două lumi

și spaima nu mai simțea granițele
doar palmele
prin care chema întoarcerea
din întunericul cel mai de jos
al lumii.



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mulțumesc mult pentru tot!
("nimic nu este întâmplător!")
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2013-02-05 16:53:37
         
 
  Poate o întâmplare. Poate nu. Selectăm texte pentru o Antologie Europeea. Și acest text a fost selectat. Că selectarea s-a suprapus recitirii, poate, în ordinea firească a lumii, va fi având vreo semnificație, nu știu. Ce știu este că textul a fost selectat. Mă bucur să te recitesc.  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-04 23:47:07
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Este o pauză, atâta tot, Elena.
(mă întreb de ce oare te-ai oprit tocmai la textul pe care l-am recitit cu două zile în urmă unei prietene)

cu bucurie
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2013-02-04 22:59:39
         
 
  Mai activezi pe site, Raluca Opriță?  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2013-02-03 07:43:46
         
 
  Călin, neașteptată intervenția ta. Din păcate uităm să vedem pădurea, din cauza copacilor... Fiecare părere are valoarea ei... iar părerea ta atârnă în balanță cât o sută de critici. Mulțumesc!

eleos
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2006-09-13 14:48:31
         
 
  Mă bucură replica Elenei Ștefan și vin cu câteva precizări. Într-adevăr autorul nu e doar un simplu codificator, ci, mai mult, este vizionarul ziceam, codificarea nefiind decât un accesoriu pentru ca trăirea sa să poată fi receptată de alții.

Elena Ștefan a sesizat "dorința de dihotomizare", dar nu aș împinge-o până la "autonomizare", deși, cea dintâi cred că este senzația trăită de mulți autori, și cred că este principalul motiv al "retragerilor în turnul de fildeș". Un creator nu poate fi niciodată pe deplin înțeles și nu putem pune semnul egalității între el și receptor. Sau funcționează aici celebra, de acum, "mancurtizare" pe care, recunosc, încă nu știu ce înseamnă.

Apoi, se spune pe bună dreptate că lectorul poate deveni subiect, dar tocmai aceasta precizam, că prin a spune că lectorul este cel care "face" textul, lucrurile nu stau chiar așa de simplu. De acord, lectorul poate construi viziuni (lectorul activ, bine-nțeles), dar sunt de părere că acesta le construiește întotdeauna într-un alt cod decât cel al autorului. Autorul, da, nu are exclusivitate, dar are întâietatea (dacă se poate spune așa) de acces la viziune. Apoi, lectorul niciodată nu va avea acces la ACEA trăire a autorului, nu are acces la ființa ei, chiar dacă, rezonând, el își făurește viziuni proprii. Nu văd nici o contradicție aici.

Concluzia este că nu pot fi în continuare de acord cu variantele (fie ele de lucru sau nu) pe care le dă un lector la un text. Și văd că este o modă tare răspândită pe site-urile literare. E ca și cum în fața unui tablou am spune: eu acolo aș fi pus verde în loc de gri. Până la urmă, e un fel de receptare și această atitudine, dar să lăsăm viziunea creatorului să se exprime, iar eu ca lector pot rezona și pot construi cât doresc și ce doresc, iar aceasta este și de așteptat, dar totul se petrece abia într-un plan secund, într-un fel de anticameră a creației.

Sunt dezamăgit, însă, de PS2-ul Elenei Ștefan.
La prima obiecție, s-ar putea să aibă dreptate, deși "lectorul textului" mi s-a părut o exprimare prea echivocă față de "variantă la text" pe care o dă lectorul, și nu simplu "lector al textului" cum s-ar fi putut înțelege.
La a doua, azi noapte la unu nu mi se părea că expresia "că critica" ar fi cacofonie, și nu mi se pare nici acum.
La a treia se poate să fi greșit și nu contrazic. Dar în procesul de "facere" a textului, printre ștersături și reveniri se pot strecura astfel de greșeli pe care le-am considerat întotdeauna pardonabile, la fel ca episodul icebergului din textul din 7.09 și nu numai.

Una peste alta, mi-a făcut plăcere dialogul.
 
Postat de catre Calin Samarghitan la data de 2006-09-13 14:04:37
         
 
  Între lector și …lector

Când un text generează o reacție se poate presupune că aceasta reprezintă expresia unui gest atitudinal coerent și argumentat, din partea celui (celei) care manifestă o astfel de reacție. Condițiile necesare și, poate, suficiente, pentru un astfel de, să-i spunem demers, presupun o minimă înțelegere a textului, coerență, evitarea unor afirmații care pot fi ușor demontabile precum și evitarea unor exprimări, să le zicem, nefericite. Pentru că, demontarea facilă a unor astfel de argumente poate induce decredibilizarea întregului text.
Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de textul „Între text și poem sau între lector și vizionar.” autor Calin Samarghitan
Autocontradicția textului, este vizibilă și ușor demontabilă încă din primul pasaj. Spune autorul, „Eu cred că viziunea - depășesc aici simpla noțiune de poem, căci poemul e doar o formă a viziunii - se construiește în primul rând la nivelul subiectului care o trăiește.” Împărtășesc această aserțiune și, în luările mele de poziție, chiar am dezvoltat-o.
Dorind să dihotomizeze până la o probabilă completă autonomizare, cele două entități „autor” – „lector” („De aici și până la nivelul receptorului e cale lungă,…”apud CS) Calin Samarghitan, pornind probabil de la premisa că autorul unui poem ar fi un simplu codificator, ( metaforic se poate spune și așa!) crede că descifrarea „viziunii ce se materializează în text” trebuie făcută pe baza codului lansat de către autor, poet adică de către vizionar excluzând din această ecuație lectorul. Ca și cum lectorul nu ar putea fi și „vizionar” uitând că mai sus afirmase, corect, c㠄…viziunea [….] se construiește în primul rând la nivelul subiectului care o trăiește.” Și lectorul este sau poate deveni subiect care trăiește viziuni și care are capacitatea de a propune coduri. Că nimeni nu interzice aceasta!
Așadar, cum subiectul care trăiește o viziune, vizionarul, poate fi atât autorul cât și lectorul, cum amândouă entitățile pot lansa coduri de încriptare – decriptare, cu referire la unul și același text (poem, roman, tablou, etc.) pasajul analizat se dovedește a fi în autocontradicție deoarece, așa cum am arătat, autorul nu are exclusivitate în a fi subiect care poate trăi viziuni. Ca atare întrebările „Și atunci ce treabă are receptorul cu acel cod? De ce vine el cu un altul?” pot avea următorul răspuns: pentru că lectorul poate construi viziuni la nivelul său de subiect care poate trăi aceste viziuni.
Personal accept că sunt, chiar foarte mulți, lectori pasivi adică acei lectori care preiau viziunea autorului asupra lucrurilor și o acceptă sau nu. Însă aceasta nu exclude tipul de lector activ (în special criticul dar nu numai) care, pornind de la un text, poate propune viziunea sa asupra acelorași lucruri. Pentru că un poem nu este o știre (mesaj comunicațional tipic) o informație transmisă codificat, o definiție rebusistă ori un aliment. (în textul meu dădeam exemplul cu mărul)
Acestea fiind spuse opiniile oricărui lector față de un text sau altul țin de capacitatea sa de a deveni subiect trăitor de viziuni. Adică de interpretare. Inclusiv opinia mea ori a domnului Calin Samarghitan.


PS1. Am scris: „Prezint mai jos o posibilă variantă de lucru”. În această accepțiune ar putea fi analizată varianta propusă de către mine.

PS2.
PS. Parcă într-un text ca acela scris de CS s-ar impune mai multă atenție
„pe care le dă lectorul la text” – „pe care le dă lectorul textului”
„că critica”
„decât cea a Elenei Ștefan”- „decât pe cea a Elenei Ștefan”




 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-09-13 07:28:23
         
 
  Între text și poem sau între lector și vizionar.

Deoarece nu mi-au plăcut niciodată variantele pe care le dă lectorul la text, cred că am și eu ceva de spus. E lăudabil efortul Elenei Ștefan de mai jos, la fel cum lăudabilă este orice încercare a unui, hai să-i spunem, receptor de a pătrunde un mesaj, hai să-i spunem, vizionar. Eu cred că viziunea - depășesc aici simpla noțiune de poem, căci poemul e doar o formă a viziunii - se construiește în primul rând la nivelul subiectului care o trăiește. De aici și până la nivelul receptorului e cale lungă, pe care o străbate poemul, care la rândul lui, așa cum spune Elena Ștefan nu trebuie să cadă în descriptivism, dar care, totuși, face o încriptare. Lansează un cod de descifrare a viziunii ce se materializează în text. Cui aparține acest cod? Așa e: autorului, poetului, adică vizionarului. Și atunci ce treabă are receptorul cu acel cod? De ce vine el cu un altul?

Desigur, veți spune, aici este rolul criticii. Eu cred că critica nu trebuie să umble la cod, ci să plece de acolo mai departe: ia codul și-l desface; îi dă o formă rațională, logică, îl face mai inteligibil fără a-l înlocui. Dacă reușește aceasta, e o critică bună, dacă nu, nu. Lectorul, la rândul lui, este tot un fel de critic, dar mai neavizat. Unii, mai ieri, spuneau că el, lectorul, face, de fapt, textul. Nu cred că lucrurile stau așa simplu.

Alții spun că textul este cel care îl scrie pe autor. Asta, zic, e valabil dacă acceptăm să spunem ceva mai mult: că viziunea îl face pe poet. Asta da. Apoi el, poetul, transmite viziunea sa asupra lucrurilor, iar noi, lectorul, o acceptăm sau nu, rezonăm sau nu; atât, nu avem voie să umblăm la cod. Pentru aceasta ne place un poet sau nu ne place altul.

Fiecare receptor are altă undă de rezonanță, acum cred că e clar. Și ca să aterizez, că am zburat destul, spun următoarele: ca rezonator, prefer varianta Eleonorei Zamfir, decât cea a Elenei Ștefan. De ce? Și acum vă veți mira: cea din urmă mi se pare prea... descriptivă. Da, păcătuiește chiar prin ceea ce i se reproșează originalului. Iată de ce: al doilea vers:
original: "fără cuvinte devenise curată"
variantă: "rămăsese fără cuvinte". Poate că sunteți de acord că originalul cuprinde într-un singur vers, două idei, pentru ca varianta să cadă într-un lung descriptivism al unei singure idei plate, pentru ca mai apoi să adauge imediat un alt descriptivism, e drept, ceva mai voalat: "devenise curată de atâtea spații libere". Și avem și două verbe care nu prea merg împreună: o dată "rămăsese", apoi "devenise" (mai ales că acest din urmă verb e foarte pretențios, și nu merge orice lângă el). Mie mi se pare că varianta propusă pierde tot farmecul viziunii poetice a autoarei, care curge cursiv, fără ocoluri inutile, clară și, da, de o mare originalitate. Iar această curgere este armonizată tocmai de inversiunea topicii obișnuite din versul cu pricina: adică nu avem ca la piață pe tarabă (scuzați sarcasmul, exagerez desigur, pentru a fi mai bine înțeles): subiect - predicat - complement, ci avem altceva, mai prelucrat, ce exprimă un oarecare suspans, cu subiectul la sfârșit. Sună foarte bine, cu subiectul mai mult distanțat, căci coboară în versul următor. Silviu Encica sesizează și el asta.

Ajungem și la capitolul "moartea". Varianta ia foarfeca și o scotae din text. Nu înțeleg de ce. Aruncăm copilul odată cu apa din copaie? De ce se expulzează exact miezul senzației tragice de acolo? Incantația aceea negăsită de moarte e o meandră esențială a textului de mai sus. (Deoarece lipsa semnelor de punctuație face ca sensurile de acolo să cadă în ambiguitate, eu am acceptat sensul dat de varianta Elenei Ștefan, acre mi se pare și cel mai potrivit).

Acel "al lumii" final, cred că este mai repede o precizare necesară, decât un apendice. Mai înainte era vorba de "lumea cealaltă", apoi de "două lumi". Chiar dacă se repetă cuvântul, poezia are un final mai bine conturat prin versul scurt de sfârșit. Titlul e "Între două lumi" iar "întoarcerea din întunericul cel mai de jos" nu cred că e al unui iad, ci al unui fund de lume "de aici" care ne înspăimântă pe toți, uneori, cu hăul din spatele lui, din care autoarea, vai, tocmai își cheamă întoarcerea.

Apoi "timpul evenimențial" invocat de Florin Caragiu e foarte subtil evitat, și tocmai aceasta dă actualitate poemului. Prezentul trece întotdeauna, se pierde în clipa următoare, aici, în poem, este un trecut oarecum profetic, un trecut al întâmplării continui care a fost dar care se va și petrece. Ca o împlinire a unei simțiri intuite. Eu întotdeauna am avut impresia că imperfectul e timpul cel mai potrivit în poezie.

Pur și simplu o altă părere de lector.
 
Postat de catre Calin Samarghitan la data de 2006-09-13 01:35:29
         
 
  Între text și poem sau între lector și vizionar.

Deoarece nu mi-au plăcut niciodată variantele pe care le dă lectorul la text, cred că am și eu ceva de spus. E lăudabil efortul Elenei Ștefan de mai jos, la fel cum lăudabilă este orice încercare a unui, hai să-i spunem, receptor de a pătrunde un mesaj, hai să-i spunem, vizionar. Eu cred că viziunea - depășesc aici simpla noțiune de poem, căci poemul e doar o formă a viziunii - se construiește în primul rând la nivelul subiectului care o trăiește. De aici și până la nivelul receptorului e cale lungă, pe care o străbate poemul, care la rândul lui, așa cum spune Elena Ștefan nu trebuie să cadă în descriptivism, dar care, totuși, face o încriptare. Lansează un cod de descifrare a viziunii ce se materializează în text. Cui aparține acest cod? Așa e: autorului, poetului, adică vizionarului. Și atunci ce treabă are receptorul cu acel cod? De ce vine el cu un altul?

Desigur, veți spune, aici este rolul criticii. Eu cred că critica nu trebuie să umble la cod, ci să plece de acolo mai departe: ia codul și-l desface; îi dă o formă rațională, logică, îl face mai inteligibil fără a-l înlocui. Dacă reușește aceasta, e o critică bună, dacă nu, nu. Lectorul, la rândul lui, este tot un fel de critic, dar mai neavizat. Unii, mai ieri, spuneau că el, lectorul, face, de fapt, textul. Nu cred că lucrurile stau așa simplu.

Alții spun că textul este cel care îl scrie pe autor. Asta, zic, e valabil dacă acceptăm să spunem ceva mai mult: că viziunea îl face pe poet. Asta da. Apoi el, poetul, transmite viziunea sa asupra lucrurilor, iar noi, lectorul, o acceptăm sau nu, rezonăm sau nu; atât, nu avem voie să umblăm la cod. Pentru aceasta ne place un poet sau nu ne place altul.

Fiecare receptor are altă undă de rezonanță, acum cred că e clar. Și ca să aterizez, că am zburat destul, spun următoarele: ca rezonator, prefer varianta Eleonorei Zamfir, decât cea a Elenei Ștefan. De ce? Și acum vă veți mira: cea din urmă mi se pare prea... descriptivă. Da, păcătuiește chiar prin ceea ce i se reproșează originalului. Iată de ce: al doilea vers:
original: "fără cuvinte devenise curată"
variantă: "rămăsese fără cuvinte". Poate că sunteți de acord că originalul cuprinde într-un singur vers, două idei, pentru ca varianta să cadă într-un lung descriptivism al unei singure idei plate, pentru ca mai apoi să adauge imediat un alt descriptivism, e drept, ceva mai voalat: "devenise curată de atâtea spații libere". Și avem și două verbe care nu prea merg împreună: o dată "rămăsese", apoi "devenise" (mai ales că acest din urmă verb e foarte pretențios, și nu merge orice lângă el). Mie mi se pare că varianta propusă pierde tot farmecul viziunii poetice a autoarei, care curge cursiv, fără ocoluri inutile, clară și, da, de o mare originalitate. Iar această curgere este armonizată tocmai de inversiunea topicii obișnuite din versul cu pricina: adică nu avem ca la piață pe tarabă (scuzați sarcasmul, exagerez desigur, pentru a fi mai bine înțeles): subiect - predicat - complement, ci avem altceva, mai prelucrat, ce exprimă un oarecare suspans, cu subiectul la sfârșit. Sună foarte bine, cu subiectul mai mult distanțat, căci coboară în versul următor. Silviu Encica sesizează și el asta.

Ajungem și la capitolul "moartea". Varianta ia foarfeca și o scotae din text. Nu înțeleg de ce. Aruncăm copilul odată cu apa din copaie? De ce se expulzează exact miezul senzației tragice de acolo? Incantația aceea negăsită de moarte e o meandră esențială a textului de mai sus. (Deoarece lipsa semnelor de punctuație face ca sensurile de acolo să cadă în ambiguitate, eu am acceptat sensul dat de varianta Elenei Ștefan, acre mi se pare și cel mai potrivit).

Acel "al lumii" final, cred că este mai repede o precizare necesară, decât un apendice. Mai înainte era vorba de "lumea cealaltă", apoi de "două lumi". Chiar dacă se repetă cuvântul, poezia are un final mai bine conturat prin versul scurt de sfârșit. Titlul e "Între două lumi" iar "întoarcerea din întunericul cel mai de jos" nu cred că e al unui iad, ci al unui fund de lume "de aici" care ne înspăimântă pe toți, uneori, cu hăul din spatele lui, din care autoarea, vai, tocmai își cheamă întoarcerea.

Apoi "timpul evenimențial" invocat de Florin Caragiu e foarte subtil evitat, și tocmai aceasta dă actualitate poemului. Prezentul trece întotdeauna, se pierde în clipa următoare, aici, în poem, este un trecut oarecum profetic, un trecut al întâmplării continui care a fost dar care se va și petrece. Ca o împlinire a unei simțiri intuite. Eu întotdeauna am avut impresia că imperfectul e timpul cel mai potrivit în poezie.

Pur și simplu o altă părere de lector.
 
Postat de catre Calin Samarghitan la data de 2006-09-13 01:26:26
         
 
  Silviu, te rog să nu înțelegi în această umbră nuanța prin care Elena a specificat atributele unui text pentru a deveni poem. Lezarea nu ajută nimănui; este bine să privim constructiv și bineînțeles să mulțumim Elenei (și ție) pentru tot efortul.

cu mulțumiri
eleos
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2006-09-07 20:04:53
         
 
  Ai dreptate, dacă dai prea mult ceea ce vrei să transmiți pierde din valoare. Și știu că părerea mea nu e avizată, în nici un caz nu încercam să demonstrez ceva. Mi se pare doar că grăunții auriferi, cum bine i-ai numit, au nevoie de praful care să le dea strălucire prin contrast, dincolo de valoarea pe care o au în sine. Și prin acest praf înțeleg puterea sugestiei, dar deja argumentul e nul pe textul pe care-l comentăm, de vreme ce am înțeles total greșit scăpatul ochilor pe jos. Acolo găsisem ceva - ce nici nu era de fapt, ironic, nu? - cu care am reușit să rezonez, m-am simțit apăsat pe ceafă în direcția unde aș fi putut vedea acei ochi rostogolindu-se.

Nu știu dacă-mi sugerezi că am nevoie de retușuri pe propriile texte, prefer să mi le onorezi cu un comentariu direct. Chiar aștept lucrul ăsta, nu știu pentru care motive nu mi se spune măcar "pleacă, nu ne interesează" de multe ori. Dacă un om ca tine, Elena, care știe atîtea, care-și stăpînește într-atît propriul limbaj, probabil deja din reflex, se abține cînd vine vorba de boboci fricoși, cine le poate spune ce și cum e-n neregulă.

Asta a fost o paranteză prea lungă.

Te-am deranjat. Nu degeaba m-ai strigat ca la catalog. Îmi știu numele de familie, de ce l-ai strigat nu știu. Simțeai nevoia să mă ciufulești? Sunt deja, dar mersi oricum. Și dacă am greșit, cel puțin argumentele tale au fost reîntărite prin limpezimea și verticalitatea cu care le-ai apărat - deși nu țin minte să te fi contrazis în ce privește misterul. Varianta ta de lucru, în opinia mea, începea să capete un soi de ordine aproape geometrică, poate mă sperii de asta pentru că văd literatura ca pe-un ghem aprins și-mi place să-l văd pîlpîind uneori mult prea liber. În final, mai spun doar un lucru - știu că am făcut un comentariu lung. Din nou. Nu știu dacă avea rost, nu știu cît am transmis prin el, dar încerc să-nvăț. Abia am început să lecturez cu adevărat textele de pe site. Îmi place să-nvăț de la voi! De la poet lejeritatea, de la critic multe altele.
 
Postat de catre Silviu Encica la data de 2006-09-07 15:29:39
         
 
  Încă o erată: textul "direcții percepive" se va citi "direcții perceptive".  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-09-07 12:54:33
         
 
  Erată
"va fi fost ceată." se va citi "va fi fost creată." Prezint scuze.

 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-09-07 07:41:08
         
 
  Transformarea textului brut în poem se înscrie în ceea ce eu nunmesc tranzitivism poetic. Pentru detalii se poate urma link-ul "http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=4152"  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-09-07 07:36:23
         
 
  Silviu Encică,

A remarca sintagme poetice de tipul „albise memoria”, „făcuse rădăcini între coaste”, „învățase să înțeleagă / trecerea între două lumi”, „spaima nu mai simțea granițele” și expresivul „întunericul cel mai de jos” tocmai aceasta înseamnă: separarea a ceea ce este valoros, nou, scânteietor, inventiv în poem de platitudini locuri comune sintagme și proceduri ori tehnici depășite sau cum le-ar zice Silviu Encică, „corectitudine plată”. Poetul este ori ar trebui să fie asemenea unui inventator. Însă dacă un inventator este obligat să descrie în limbaj comun invenția sa poetul este „exonerat” de această obligație. Strălucirea unui poem de tipul celui încercat de Eleonora Zamfirescu presupune pe lângă grăunții auriferi, sintagmele semnalate, și sugerarea doar, a eventualelor jocuri de lumini care se nasc din alăturarea, combinarea ori contrapunerea unor astfel de cuvinte care potențează haloul poetic. A deveni însă explicativ înseamnă clișeu, banal, comunicațional în sensul comun al termenului. Un poem nu este ori nu trebuie să fie asemenea unui măr din care lectorul să își poată lua rația zilnică de glucide, vitamine, etc. întru îndestularea digestiei. Un poem trebuie să fie icebergul care apare în „banalitatea” oceanului comunicațional. Iceberg a cărei parte văzută, unică, nouă, surprinzătoare, provocatoare de trăiri mai mult ori mai puțin intense, să incite lectorul, care trebuie să aibă capacitatea, să fie pregătit, să vină de acasă cu universul său pentru a putea „recepta” (vedea, imagina, construi, reconstrui, etc) și partea nevăzută. Împlinirea unui poem are loc atunci când parteneriatul creator – receptor funcționează.
Nu tot ce se scrie este sau devine poem. Explicativismul și descriptivismul trăirii personale dăunează poemului. Poetul trebuie s㠄sporească taina lumii” (Blaga). De aceea susțin c㠄moartea”, „durerea” și „al lumii” în textul de mai sus, înseamn㠄corectitudine plat㔠mesaj explicativ, trăire personală care fac rău poemului. Sigur autorul este suveran. Părerile mele pot fi luate sau nu în considerație însă cum bine ai spus poemul este „devenire”. Ori datul „mură în gură”, precizările ne necesare omoară fiorul poetic, distrug devenirea și plasează textul în banalul comunicațional.
Și eu împărtășesc ideea primului instinct. A fazei inspirative. Însă uneori, în fapt de cele mai multe ori, acest intuiționism lingvistic reprezintă materializarea gândului in nuce, în forma lui primară. Ea, această materializare, poate surprinde sinceritatea trăirii, frumusețea și angelismul ori mefistofelismul spunerii, poate forța expresivă, etc. Însă reprezintă poemul brut, neprelucrat. De aici încolo trebuie să intervină rațiunea care să esențializeze, să înlăture prisosul să transforme textul brut în poem. Este dacă vrei munca pe care o face regizorul când ajunge în faza de montaj cu materialul pe care l-a filmat. De altfel se și spune creația este 1% inspirație și 99% transpirație. Măiastra lui Brâncuși așa îmi imaginez că va fi fost ceată.
Sigur, într-un poem se pot depista „n” direcții percepive. Nici una nu are exclusivitate. Ține de interpretare. Eu am propus o „variantă de lucru”. O variantă de tip exemplificativ care să releve ce este, după opinia mea, în plus sau ce dăunează poemului. Nu am pretenția ca varianta propusă să fie și bună ori cea mai bună. Am propus-o ca un „studiu de caz”. A cărui valoare euristică pare a se fi dovedit necesară.
O ultimă observație. Mutatis mutandis operaționalizarea considerațiilor de mai sus poate fi valabilă și în cazul poemelor de alt tip.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-09-07 07:26:00
         
 
  Înțelesesem "scăparea" la propriu și n-am asociat-o cu imaginea dulapului prăbușit ca dojană. Dimpotrivă.  
Postat de catre Silviu Encica la data de 2006-09-07 06:27:44
         
 
  Silviu, bine ai venit! pentru analiză. Ideea de "scăpare", într-adevăr poate fi înlocuită cu "alunecare" sau "pierdere", dar eu am vrut să specific starea ce pe o "salvare", o "scăpare" de la "înecul" morții. (așa cum aș fi respirat prin apusul acela sau, ca zi cum am "scăpat dintr-o luptă")

p.s. plină de "dojană" imaginea "dulapului prăbușit"

mulțumesc
eleos
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2006-09-07 05:04:57
         
 
  Pot să fac o mică-mică observație? Ca simplu spectator, apreciez în mod deosebit profesionalismul de care dă dovadă Elena Ștefan în critici, tot respectul, dar: în loc de a căuta corectitudinea plată, ce-ar fi să urmăm bătăile inimii prin valurile pe care ne duce un poem - în devenire sau ba - pentru că unde se scrie cu inima, iese fum și apar prin colțuri brobonele microscopice de sînge închegat. Inversiunea: "făcuse rădăcini între coaste/durerea" e melodioasă, conține un sîmbure care se sparge prin reasamblare. Ochii scăpați, nu știu, dau o imagine incomparabilă cu oricare alternativă. Un "pierduse", aici, anulează tot ce palpez în căderea lor fără sine, ale cărei sacadări de dulap prăbușit, imagine-sonor, complexitatea surdinei cu care se combină tocmai sugestia de cădere liberă, deci puternică... Toate astea mă duc la o singură concluzie: poetul nu face excepție de la regula(inconfirmabilă, dacă vreți): primul instinct e mai bun. De acord, însă, că greșelile gramaticale strică, numai că reperîndu-le, uneori, am senzația că pătrund în caietele mintale pline de graba creației, teritorii obscure, interzise străinilor, și-mi place să mă furișez printre ele. Mulțumesc, Elena, pentru călătoria pe care mi-au oferit-o versurile tale.

Mie personal nu-mi place defel cum sună "a zice" la imperfect. Îl prefer în forma de prezent, acolo mi se pare că are tărie, rezonanță, parcă despică. Prin imperfect parcă ia puțin miros de tîrg. Aș căuta ceva care doar să "perie" ideea de rostire. Chiar aș înjumătăți-o, aș trunchia-o - nu știu prin ce verb sau mijloc... Sunt versuri. Cînd faci proză te sucești altfel. Aici sunt alte rigori.
 
Postat de catre Silviu Encica la data de 2006-09-07 02:21:03
         
 
  Florin, multă mă bucură trecerea ta și îți mulțumesc pentru forma în care ai îmbrăcat ideile textului. Te rog să mă ierți, dar vreau să rămână deocamdată le trecut. Tocmai am scăpat de această "moarte" ca de o spaimă, ca de ceva care nu m-a lăsat să respir timp de câțiva ani. Pentru aceasta am construit-o dintr-o suflare... ultima. Cu siguranță, când îmi va fi o simplă amintire, voi reveni asupra textului cu o altfel de amprentă.

mulțumesc
eleos
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2006-09-07 00:25:24
         
 
  Erată
cuvință = cuviință

scuze
eleos
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2006-09-07 00:08:41
         
 
  Elena, mulțumesc mult pentru analiza textului pentru sfaturi și atenționare. Am rectificat greșeala, dar să nu fie "cu bănat" dacă nu renunț la "moarte"; am trăit-o prea mult i-am simțit rădăcinile. Bineînțeles, este loc de "mai bine", poezia este asemenea iubirii... se învață (să devii poezie). Te rog,(dacă nu cer prea mult) de câte ori găsești de cuvință, să mă atenționezi.

cu mulțumiri
eleos
 
Postat de catre Raluca Oprita la data de 2006-09-06 23:48:18
         
 
  Mi se pare interesant ce scrii aici, o taină a regăsirii de sine și slavării în lumină desenată în alb-negru.
Aș avea și eu hodoronc-tronc :) doar câteva sugestii. Poate doar mi se pare, dar poate n+ar fi rău să recurgi mai mult la un timp evenimențial, la o anume actualitate care poate da sentimentul că poezia e o descriere nu a unui fapt sfârșit sau captiv în trecut ci a unui eveniment care se scrie. Deci ai putea folosi albi, rămase etc. sau albește, rămâne etc. sau ce crezi de cuviință. Uite cum aș vedea eu o variantă, în acest sens, o încercare desigur subiectivă și care nu se vrea o îmbunătățire, ci încearcă să exemplifice cumva o idee de simplificare și aerisire a textului. E doar o altă posibilă variantă de lucru, o rescriere în oglindă rezultată din întâlnirea cu poezia ta.


Memoria albi
fără cuvinte, fără spații libere
pentru o incantație
pierdută de moarte între coaste.

Nu se citea nimic din fața
întoarsă spre-nlăuntru, într-un amurg
purtat cu sine dincolo.

Așteptând, începu să vadă
trecerea între două lumi și spaima.

Nu mai simți granițele,
doar palmele prin care chema
întoarcerea din întuneric.
 
Postat de catre Florin Caragiu la data de 2006-09-06 22:44:55
         
 
 
Între text și poem

Dacă vrei ca textele tale să reziste încearcă să eviți locurile comune, clișeele și evident impardonabilele greșeli. Nu forța inefabilul. Nu deveni explicativă. Lasă o undă de mister textului. Și nu aglutina cuvintele. Învață tehnica de a sugera
Este bine de asemenea să nu te îmbeți cu aprecieri de circumstanță.

Trecând la text, "albise memoria" este frumos și original spus. Sugerează o memorie ajunsă la senectute, o memorie, poate, înțelepțită. Ori o memorie albită de o așteptare. Posibil, de o mare așteptare. Iar categorema „memorie” este generoasă în posibilele direcții de percepție a textului. Memoria ca arhetip al eului ori memoria ca rezultat sinergetic al unei (unor) trăiri. Din care dramatismul nu poate fi exclus. Dramatism sugerat de rămânerea „fără cuvinte” sau de sintagma „devenise curat㔠- o posibilă oare mancurtizare? Secvențele de „spații libere” sugerează cumva pierderile acestei memorii albite. Pierderi esențiale, se pare, deoarece ea, această memorie, mai păstrează doar o incantație un fel de posibilă rugă, expresie a unei ultime speranțe.
Această primă parte a textului poate avea o adevărată autonomie și poate rămâne ca un adevărat poem de sine stătător.

„albise memoria
rămăsese fără cuvinte
devenise curată de atâtea spații libere
prin care doar o incantație mai curgea
singura”

Urmează o greșeală flagrant㠄singura care” în loc de „singura pe care”. O greșeală care poate compromite întreg textul. De aceea se impune atenție mărită. Este necesară mai mult㠄veghere întru ale limbii” cum frumos remarca, într-un recent comentariu, Corneliu Traian Atanasiu. („Vegherea întru ale limbii ar trebui să fie a fiecăruia pentru sine […] ” http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=9648 )
Apare apoi un cuvânt „moartea” care ar necesita foarfeca poetică, pe care oricare autor care se respectă ar trebui să o aibă obligatoriu cu sine. Nici inversiunea dorită a fi calofil㠄făcuse rădăcini între coaste durerea” în loc de „ durerea făcuse rădăcini între coaste” nu servește poemului. Explicativul „din ea” este în plus. Mi se pare nepotrivit și „îi scăpase”. În context cred c㠄îi pierduse” era mult mai nimerit.
Dintre realizări aș mai menționa „făcuse rădăcini între coaste”, „învățase să înțeleagă / trecerea între două lumi”, „spaima nu mai simțea granițele” și expresivul „întunericul cel mai de jos”.
Textul, în opinia mea, dacă ar mai fi lucrat, dacă s-ar îndrepta ceea ce este de îndreptat, ar putea deveni poem.
Prezint mai jos a o posibilă variantă de lucru

„albise memoria
rămăsese fără cuvinte
devenise curată de atâtea spații libere
prin care doar o incantație mai curgea
singura
durerea făcuse rădăcini între coaste
stafidise fața întoarsă spre înăuntru
nu se mai citea nimic
ochii îi pierduse într-un amurg
pe care zicea că îl va lua cu ea
în lumea cealaltă
de atâta așteptare
învățase să înțeleagă
trecerea între două lumi
spaima nu mai simțea granițele
doar palmele prin care chema
întoarcerea din întunericul cel mai de jos”

PS. Am citit toate textele postate de tine până acum. Doar în poemul „Soldatul” nu aș schimba nimic. În celelalte texte este loc de mai bine.
Succes.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2006-09-06 22:23:13
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE