|
|
|
|
|
|
|
|
|
Grig sau răbdarea țipând - Trădarea (2) |
|
|
Text
postat de
Victoria Bujoreanu |
|
|
Nu-și permitea să ridice tonul la maică-sa dar începuse să se exteriorizeze la club unde ajunsese să țipe și să vorbească ca un birjar cu milițienii pe care-i antrena. Căpitanul care răspundea de ei îi dăduse libertatea să acționeze cum crede de cuviință, ca băieții să fie bine pregătiți. Asistase la primele antrenamente și îi spusese la un moment dat:
- Măi tovarășe, așa cum lucrezi, nu te văd bine! Câtă răbdare poți să ai?! La ăștia trebuie să țipi ca să te înțeleagă! Poți să-i și bați că oricum ai dosar de loviri și alte violențe!
Grig care nu era obișnuit să verifice, să cicălească, să supravegheze, să subordoneze, se bazase până atunci doar pe bunul simț al fiecăruia. Nu avea stofă de șef! Avea el mania proprietății dar băieții nu erau proprietatea lui! Inițial, încercase cu duhul blândeții, dar când văzu că nu are rezultate, schimbă tactica. Avea de antrenat șase serii cu durata de patru luni fiecare, altfel dosarul lui mergea în instanță. Era prima dată în viață când țipa și vorbea urât. Se mira și el că poate inventa asemenea expresii! Îi era rușine că folosește apelative jignitoare, dar prea erau molâi unii dintre băieți! Nu țipase în cei douăzeci și șase de ani pe care îi avea cât țipase în cele câteva luni de când o făcea pe antrenorul la Dinamo! Noroc că stătea bine cu vocea! Urâtă obligație, nu-i făcea nici o plăcere să o facă pe durul dar nu avea de ales. Își amintea că ar fi putut alege trei ani de temniță dar... Se gândea ce ar fi făcut, totuși, dacă ar fi urmat îndemnul maică-sii de a persevera în domeniul muzical nu în sport? Ar fi fost trimis să dea lecții de vioară în vre-o întreprindere?! Ar fi reușit mătușa Olga să negocieze asta?! Și, dacă ar fi reușit, exista riscul de fi acuzat apoi că nu face o muzică democratică - auzise că se punea problema asta la Uniunea Compozitorilor! În 1951, când aflase că Magdalena se măritase cu John, regretase că nu alesese muzica. De fapt, fusese mai degrabă invidia față de John, decât regretul pentru muzică. Magdalena era urmașa unei familii de voievozi! Dar și John ajunsese mare dirijor! Avusese o parte bună și noua lui obligație la Clubul Dinamo, devenise mai comunicativ și nu mai părea mizantrop. Într-o zi chiar a zâmbit când l-a auzit pe un milițian zicând: „A început să țipe răbdarea!” La vreo trei luni de la debutul lui ca antrenor, după ce băieții își însușiseră mare parte din mișcările necesare și se mai împrieteniseră, cel mai în vârstă dintre ei îi spuse:
- Ai încercat tu în primele săptămâni cu binișorul dar nu ți-a reușit!
La spital, cum era proaspăt transferat din provincie, vorbea cât mai puțin, dorind să se înțeleagă mai mult din priviri. Noroc că madam Dumitrescu, asistenta ce-i fusese repartizată, avea destulă experiență și-i anticipa întotdeauna procedurile medicale, iar uneori îi mai dădea și sfaturi. Spital mare cazuistică bogată, la vechimea ei văzuse mai multe decât el! Era asistentă experimentată, prinsese perioada războiului cu bombardamentele americane și nemțești. Văzuse și tratase multe: membre stâlcite, perforații abdominale, capete sparte, mutilați, arși, loviți de schije…
După patru luni, când prima serie de cursanți termină stagiul de pregătire, Căpitanul avu pretenția să-i testeze organizând un concurs și îl întrebă pe Grig pe cine pariază?
- La rezistență, la agilitate sau la forță? îi răspunse acesta tot printr-o întrebare. Interlocutorul lui afișă o figură mirată și nu mai spuse nimic. După ce cursanții își etalară abilitățile, cel ce câștigă fu nevoit să-și încerce puterile cu Grig iar acesta îl puse la pământ imediat.
- Puteai și tu să te lași doborât pentru a-mi arăta ce bine i-ai pregătit!
- Ar fi trebuit să mă las doborât, acum cinci luni, în seara când am fost atacat. Dacă nu eram atât de orgolios nu ajungeam în postura asta jalnică!
- Nu sunt la fel de bine pregătiți ca tine!
Chiar dacă se gândi la proverbul ,,nu faci din rahat bici și să și pocnească” Grig se mulțumi să adauge:
- Eu mă pregătesc de cincisprezece ani! Nu pot face din agricultori și picolo, în patru luni, specialiști în arte marțiale! Trimiteți-mi dosarul în instanță dacă nu vă place cum i-am antrenat! Zise acesta scârbit de situația în care se afla de ceva timp.
Căpitanul îi aprecie onestitatea. Îl studia de câteva luni, îi văzuse firea introvertită, tendința spre mizantropie și îi făcu o propunere din care putea câștiga oricum: să participe la lupte libere cu adversari pe măsura lui. Primea o pătrime din sumele puse în joc în cazul în care pierdea și jumătate în cazul în care câștiga. Îl avertiză că trebuie să-și țină gura, dacă nu vrea să aibă de-a face cu legea. Pe Grig îl tentă propunerea. Cum milițienii pe care-i antrena proveneau din rândurile clasei muncitoare, Grig fără să vrea ajunsese să aibă relații în mai toate domeniile. Cursanții săi se ofereau singuri să-i procure diverse lucruri. Așa făcu rost de bilete la cinema Scala unde rula „Romeo și Julieta”. Merse cu Magda și Vlad, care erau încântați! În România erau doar câteva televizoarele la vremea respectivă și acelea în casele nomenclaturiștilor. Prietenii lui erau curioși cum de făcuse rost de bilete?! De obicei trebuia să aștepți lângă ghișeu de la ora patru dimineața, sau mai devreme, ca să fii sigur că ajungi să vezi filmul! Grig ar fi vrut să le spună că se prostituează, atât de înjositoare i se părea activitatea lui la Dinamo, dar se abținu, zâmbi totuși cu tristețe gândindu-se că a crescut în ochii lor!
În prima duminică din a doua decadă a lunii iunie, pe o vreme încântătoare, cu tot zâmbetul lui trist, țiganul se simțea împărat.
După ce-l săltase securitatea și-l eliberase după doar o săptămână, Grig fusese privit, multă vreme, cu neîncredere de colegii de la spital. Mutalău fusese și înainte dar imediat după incidentul respectiv intrase într-o stare de încrâncenare care îi nedumerea, ca de altfel și prietenia cu Vlad Radaicovici care era opusul lui. Mulți își închipuiau că făcuse vreo înțelegere cu respectivii și devenise informator de-i dăduseră drumul atât de repede! Nici gărzi suplimentare nu mai făcea nici peste program nu mai rămânea. Căpătase parcă un aer de aroganță cu costumul lui de ginerică – singurul pe care de altfel îl mai avea – cu dunga pantalonilor impecabilă, cu lungimea atât de bine potrivită încât să fie doar cu un milimetru deasupra pantofilor, manșetele cămășilor ce erau întotdeauna cu șapte milimetri mai lungi decât mânecile hainei, halatul lui de un alb strălucitor – cum nimeni nu mai avea în tot spitalul - aerul lui de prinț oriental cu bonetă, ușor încruntat, niciodată zâmbind, cu o privire ce parcă arunca fulgere uneori, spatele lui drept pe care puteai pune cumpăna fără să-ți dea eroare de verticalitate cu excepția curburilor aferente, cordialitatea - ce-i uimea pe mulți - pe care i-o arăta de fiecare dată șeful de secție de la interne despre care se zvonea că va deveni director după pensionarea actualului, faptul că nu participa la ședințe nici la cursurile de marxism-leninism ce se țineau la spital după program - când el trebuia să fie la Club pentru antrenarea milițienilor – toate astea îi făcură pe unii colegi să se teamă de el iar pe alții să-l invidieze. Cum niciodată în viață nu fusese privit cu simpatie, chiar dacă din alte motive, suspiciunea colegilor nu-l deranja. Era obișnuit. Suferea doar pentru că nu fusese el în locul boxerului Nicolae Linca ce luase medalia de aur, la jocurile olimpice de vară desfășurate în Australia, la Melbourne, în noiembrie - decembrie1956. Zâmbise, totuși, când fusese nevoit să le explice milițienilor „ce jocuri de vară pot fi în luna decembrie?!” „în continentul Australia, aflat în emisfera sudică, este vară în decembrie!”
Încet-încet se obișnui cu obligația de la Club care nu-l mai stresa atât de tare iar relația lui cu Căpitanul care răspundea de cursanți se îmbunătățise considerabil. Din salariu reușise să-și cumpere ceva haine dar le ținea în șifonierul maică-sii sau agățate pe pereți. Cu primele veniturile din pariuri, își cumpără un șifonier. Norocul lui că în locul librăriei italiene de pe Calea Victoriei apăruse un magazin de mobilă, nu trebui să alerge prea mult; pierdea populația la cultură dar câștiga la confort!
Cum maică-sa, pe lângă faptul că era destul de chibzuită, ținea și la siluetă, afirmând deseori că burta nu are fereastră, iar el nu era pretențios la mâncare, în doi ani reușiră să strângă destui bani pentru remobilarea întregului apartament. Nu era mobila stil pe o avuseseră dar era făcută totuși la comandă, după gustul lui. Doar valoarea sentimentală nu putea fi înlocuită de noul mobilier. Despre actualul proprietar al tabloului, nu reușise să o facă pe maică-sa să mărturisească nimic. Probabil nici nu-și permitea să-l răscumpere, încă.
Văzând că veniturile lui, datorită activității de la Club, crescuseră nesperat de mult, îi propuse maică-sii să-și înceteze activitatea de asistentă doar pentru a avea grijă de garderoba lui. Nici un coleg din spital nu avea cămăși la fel de bine călcate ca ale lui. Maică-sa era expertă. În perioada respectivă apăruse moda cu cămăși de nylon care le puteai îmbrăca fără să le calci, dar Grig nu le suporta, i se părea că nu poate respira în ele. Fusese obișnuit de mic, de fapt de când ajunsese în București, cu cămăși din bumbac, din in și chiar cu cele din cânepă care erau din fibră naturală.
Într-o dimineață, când nu se luminase încă de ziuă, din toamna lui 1957, în timp ce ieșea obosit pe poarta spitalului, după o tură de noapte, se trezi abordat de o siluetă ce tocmai intra:
- Bă țigane parcă erai în provincie!
Inițial se încruntă Grig – de mult nu-l mai făcuse cineva țigan – dar recunoscu vocea Clarei și pentru a nu rămâne cu enunțul doar în gând, ca pe vremea studenției, răspunse imediat:
- Și-a donat mama o parte din bijuterii, ca să revin în capitală! …cu ce ocazie pe la noi? continuă el neștiind la ce persoană ar trebui să i se adreseze.
- Sunt noul medic secundar la interne! Spuse aceasta, peste umăr, în timp ce urca cele câteva trepte de la intrarea în spital.
Grig se înclină, chiar dacă Clara nu-l mai privea. Zâmbi fericit! Era încântat că o va vedea mai des. Erau trei din generația lor în același spital, e mai bine când ești printre cunoscuți, cel puțin pentru el care, mizantrop din fire, socializa mai greu cu persoanele abia cunoscute. Faptul că nu-și dăduse încă examenul de medic secundar nu-l deranja deloc, la asta se gândea mai mult maică-sa, Grig era concentrat deocamdată pe pariurile sportive prin care își rotunjea considerabil veniturile; fiecare cu prioritățile lui!
|
|
|
Parcurge cronologic textele acestui autor
|
|
|
Text anterior
Text urmator |
|
|
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE
AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT! |
|
|
|
|
| |
Comentariile
userilor |
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
Când răbdarea învață să țipe
Exercițiu de lectură la proza „Grig sau răbdarea țipând – Trădarea (2)” de Victoria Bujoreanu
Uneori, întâlnirea cu un text literar se produce în afara ordinii firești a lecturii. Nu începutul unei narațiuni ne solicită atenția, ci un fragment întâlnit aproape întâmplător, care, prin propriile sale resurse expresive, ne determină să bănuim existența unui univers epic mult mai amplu.
Aceasta a fost și împrejurarea în care am descoperit proza Victoriei Bujoreanu.
Am trecut, recunosc, cu o anumită lejeritate peste cele șase fragmente publicate anterior în Europeea, fără să le acord atenția pe care, aveam să constat ulterior, o meritau. Abia lectura fragmentului „Grig sau răbdarea țipând – Trădarea (2)” mi-a trezit interesul pentru ansamblul narativ din care face parte.
Precizez, așadar, că prezentul exercițiu de lectură privește exclusiv acest fragment, relativ amplu și suficient de consistent pentru a permite o analiză literară distinctă. Asupra întregii construcții epice îmi propun să revin.
1. Un personaj surprins în procesul propriei transformări
Ceea ce atrage atenția de la primele rânduri este situația paradoxală în care se află personajul principal.
Grig, medic de profesie, practicant experimentat al luptelor, este constrâns să devină instructorul unor milițieni. Nu vocația pedagogică îl aduce în această ipostază, nici dorința de afirmare profesională, ci o obligație pe care o resimte ca pe o degradare a propriei condiții.
Se configurează astfel un conflict între ceea ce personajul este, ceea ce dorește să fie și ceea ce împrejurările îl obligă să devină.
Interesant este că această constrângere nu rămâne exterioară personajului. Ea începe să-i modifice comportamentul, limbajul și chiar raporturile cu semenii.
Omul introvertit, puțin comunicativ, obișnuit să se bazeze pe înțelegerea tacită a celorlalți, descoperă că trebuie să explice, să repete, să supravegheze, să corecteze și, în cele din urmă, să țipe.
Transformarea este semnificativă. Grig nu devine pur și simplu mai autoritar. El descoperă în sine o disponibilitate comportamentală pe care nu și-o cunoștea și pe care, inițial, o dezaprobă.
Avem aici o observație psihologică bine valorificată literar: omul nu este întotdeauna ceea ce crede despre sine, iar împrejurările pot scoate la iveală dimensiuni latente ale personalității.
2. Răbdarea care țipă – un paradox cu valoare organizatoare
Titlul general al prozei, „Grig sau răbdarea țipând”, dobândește în acest fragment o justificare expresivă deosebită.
Răbdarea este, în reprezentarea obișnuită, asociată calmului, stăpânirii de sine, capacității de a suporta și de a aștepta.
Țipătul reprezintă, dimpotrivă, exteriorizarea unei tensiuni care nu mai poate fi menținută în interior.
Asocierea celor două noțiuni produce un paradox expresiv, apropiat de o construcție oximoronică.
Dar valoarea formulei nu este numai stilistică.
Răbdarea lui Grig nu dispare atunci când acesta începe să țipe. Dimpotrivă, țipătul devine instrumentul prin care încearcă să-și ducă până la capăt obligația.
Personajul este silit să suporte o situație umilitoare și să se manifeste, în același timp, ca autoritate asupra altora.
Prin urmare, țipătul său poate fi interpretat și ca o formă indirectă de protest împotriva propriei condiții.
Remarca unui milițian, „A început să țipe răbdarea!”, depășește astfel funcția unei simple replici amuzante. Ea concentrează, într-o formulă memorabilă, contradicția fundamentală a personajului.
Autoarea reușește să transforme o observație aparent anecdotică într-o cheie de interpretare a întregii situații narative.
3. Umorul ca modalitate de revelare a tragicului
Una dintre calitățile fragmentului este prezența unui umor discret, uneori ironic, alteori amar.
Situațiile comice nu sunt introduse artificial, pentru divertismentul cititorului. Ele rezultă firesc din incompatibilitatea dintre personaje, împrejurări și așteptări.
Grig este un sportiv cu o experiență îndelungată, obligat să formeze, în numai câteva luni, oameni care nu posedă pregătirea necesară. Când i se cere să demonstreze eficiența instruirii, el refuză să mimeze inferioritatea în fața propriului elev.
Replica sa despre imposibilitatea de a transforma, în patru luni, agricultori și picoli în specialiști ai artelor marțiale este brutală, dar dezvăluie atât exasperarea, cât și luciditatea personajului.
În altă parte, procurarea unor bilete la cinematograf, devenită posibilă datorită relațiilor cu milițienii, produce un contrast subtil: ceea ce Grig consideră degradant îi conferă, în ochii prietenilor, un prestigiu neașteptat.
Umorul dobândește aici o funcție critică.
El evidențiază discrepanța dintre valoarea reală și aparența socială, dintre merit și privilegiu, dintre libertatea individuală și avantajele obținute prin apropierea de structurile puterii.
Este un umor care provoacă zâmbetul, dar nu anulează gravitatea situațiilor.
4. Construcția personajului prin detalii semnificative
Un alt aspect remarcabil îl constituie atenția acordată detaliului.
Vestimentația impecabilă a lui Grig, lungimea manșetelor, albul strălucitor al halatului, postura corporală, felul în care merge și privește nu reprezintă simple ornamente descriptive.
Ele participă la configurarea identității personajului.
Într-o existență asupra căreia nu mai deține controlul deplin, Grig încearcă să păstreze controlul asupra propriei înfățișări.
Ordinea exterioară pare să compenseze dezordinea interioară.
Precizia aproape geometrică a unor amănunte vestimentare sugerează o nevoie de disciplină, de delimitare și, poate, de recuperare simbolică a demnității.
Această preocupare pentru aparența impecabilă contrastează cu sărăcirea materială a familiei și cu suspiciunea colegilor de spital.
Avem, astfel, un personaj care poate părea privilegiat tocmai în momentul în care se simte profund umilit.
Meritul autoarei constă în faptul că nu explică permanent această contradicție. O lasă să se desprindă din comportamente, gesturi și împrejurări.
5. Individul și istoria
Acțiunea este plasată într-o perioadă istorică recognoscibilă, România anilor 1956–1957, dar referințele temporale nu transformă proza într-o expunere documentară.
Istoria intervine în viața personajului prin instituții, obligații, suspiciuni, oportunități și limitări.
Grig nu este prezentat ca un erou politic și nici ca un opozant programatic al regimului. El este un individ ale cărui interese profesionale, afective și personale intră în conflict cu mecanismele puterii.
Tocmai această situare conferă narațiunii credibilitate psihologică.
Personajul nu urmărește să schimbe lumea. Încearcă să-și trăiască viața, să-și practice profesia, să-și conserve demnitatea și să-și satisfacă propriile aspirații.
Dar istoria nu-i îngăduie să rămână în afara ei.
În același timp, autoarea introduce elemente ale vieții cotidiene: cinematograful, vestimentația, mobilierul, raporturile dintre colegi, competițiile sportive, dificultățile aprovizionării.
Aceste detalii conferă epocii densitate și contribuie la impresia de autenticitate.
6. Trădarea – între constrângere și acceptare
Subtitlul „Trădarea (2)” deschide o problematică morală importantă.
Ce anume trădează Grig?
O relație sentimentală? Un club sportiv? Propriile principii? Imaginea pe care și-o construise despre sine?
Fragmentul permite, cred, o interpretare mai profundă: personajul trăiește sentimentul unei trădări de sine, chiar dacă împrejurările care l-au condus la compromis nu au fost rezultatul unei alegeri libere.
Există însă o evoluție interesantă.
Obligația inițială începe să producă avantaje materiale. Grig descoperă posibilitatea unor câștiguri suplimentare din participarea la lupte organizate pe bază de pariuri. Situația financiară a familiei se îmbunătățește, apartamentul este remobilat, iar constrângerea devine, treptat, suportabilă.
Aici apare o întrebare axiologică importantă.
Faptul că o situație nedreaptă produce ulterior beneficii îi modifică natura morală?
Textul nu oferă un răspuns explicit. Și bine face.
Cititorul este invitat să distingă între adaptare, compromis, supraviețuire și acceptare.
Mai mult, Grig nu este idealizat. Orgoliul, vanitatea, interesul material și anumite contradicții de comportament îi umanizează portretul.
Valoarea personajului nu rezultă din perfecțiunea sa morală, ci din complexitatea lui.
7. Naratorul, frazarea și mobilitatea perspectivelor
Narațiunea se desfășoară predominant la persoana a treia, printr-un narator care cunoaște atât comportamentele personajelor, cât și resorturile lor interioare.
Relatarea alternează cu dialogul, observația psihologică, evocarea retrospectivă și intervențiile ironice.
Se remarcă trecerile frecvente de la faptele exterioare la gândurile lui Grig. Uneori, perspectiva naratorială se apropie atât de mult de conștiința personajului, încât observația obiectivă și judecata subiectivă ajung să se întrepătrundă.
Această mobilitate conferă textului dinamism.
Există și o anumită libertate a frazării, cu acumulări descriptive, digresiuni și reveniri asupra unor amănunte aparent secundare.
În general, acestea susțin caracterul evocator al prozei. Totuși, unele acumulări ar putea beneficia, într-o eventuală revizuire editorială, de o mai atentă distribuire a informației și de o ritmare mai riguroasă a frazei.
Nu consider că asemenea observații diminuează valoarea fragmentului. Dimpotrivă, ele privesc nivelul finisării expresiei, nu consistența construcției literare.
8. Finalul fragmentului – promisiunea unei noi deschideri epice
Apariția Clarei, în toamna anului 1957, introduce o nouă posibilitate de dezvoltare narativă.
Reîntâlnirea cu o persoană cunoscută din perioada studenției produce o schimbare vizibilă în dispoziția lui Grig.
Omul încruntat, rezervat, dificil în relațiile sociale zâmbește și se bucură de perspectiva unei apropieri umane.
Este un final deschis, care nu închide conflictul anterior, ci sugerează continuarea vieții personajului dincolo de împrejurările deja relatate.
Și tocmai această deschidere confirmă impresia că ne aflăm în fața unui fragment dintr-o construcție epică de dimensiuni mai mari.
9. Considerații finale
Lectura fragmentului „Grig sau răbdarea țipând – Trădarea (2)” mi-a produs o surpriză literară plăcută.
Am descoperit o proză cu substanță epică, personaje credibile, observație psihologică, umor, ironie și capacitatea de a integra destinul individual într-un context social și istoric complex.
Victoria Bujoreanu demonstrează disponibilități narative reale, îndeosebi în construirea personajului prin contradicții, în valorificarea detaliului semnificativ și în surprinderea raportului dintre lumea interioară și constrângerile exterioare.
Nu avem de-a face doar cu o succesiune de întâmplări, ci cu o explorare a modului în care împrejurările transformă omul, fără să-i anuleze integral identitatea.
Iar formula „răbdarea țipând” devine, dincolo de expresivitatea ei paradoxală, o posibilă metaforă a condiției umane în situații-limită: aceea în care individul continuă să suporte, chiar și atunci când protestul său nu mai poate fi exprimat decât printr-un țipăt.
Mă întorc, în încheiere, la împrejurarea acestei întâlniri literare.
Am ajuns la fragmentul al șaptelea fără să fi parcurs cele șase texte anterioare. Este o omisiune de lectură pe care o recunosc și pe care intenționez să o îndrept.
Dar există și un aspect pozitiv al acestei întâmplări: fragmentul a reușit să se impună prin propriile sale calități, fără sprijinul cunoașterii prealabile a personajelor și a întregii istorii.
Aceasta constituie, în sine, un argument în favoarea consistenței sale literare.
Voi reveni asupra întregului ansamblu narativ, când lectura tuturor fragmentelor va permite o evaluare a arhitecturii epice, a evoluției personajelor și a semnificațiilor globale ale prozei.
Deocamdată, consemnez întâlnirea cu un text care merită citit, analizat și discutat.
|
|
|
|
Postat
de catre
Elena Stefan la data de
2026-10-16 08:13:27 |
|
|
|
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
|
|
|
|
Text anterior
Text urmator
|
|
|
|
|
|
|
|
Texte:
23999 |
|
|
Comentarii:
120050 |
|
|
Useri:
1426 |
|
|
|
|
|
|