FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT   CAUTARE    
Probota, triolet de altare pentru sufletul creștin
Text postat de Florentin Maftei
Probota*, triolet de altare pentru sufletul de creștin.





Uneori încerc să descarc din caierul vremii curse o parte spre a mă putea întoarce acolo unde demult, copil fiind, treceam Hatia Veche a Siretului – loc de traversat la Cotul cel Mare – și urcam curios nevoie mare spre o lume a înaltului neînțeleasă deplin. Acum, la anii maturității depline, când mă apropii de Probota trăiesc o stare ca de întoarcere acasă, spre a merge desculț, pe o moșie știută demult. Fiindcă aici nu mai e doar zidire, e spovedania de piatră a unui neam întreg.
Într-una dintre chemări pornit-am iar, de pe valea Siretului, pe cărările știute, de-am lăsat în urmă Târgul Lespezi și am trecut ocolitor pe lângă și peste firul de apă a Ciolacului, aproape secat de vreme, pârâiaș mult subțiat, cam cât ar încăpea, la ararele băltoace, într-o cobiliță mai arătoasă. Dar afurisit balaur când este înnădit de ploile Sfântului Ilie, din același anotimp ca cel de acum sau la orice rupere de nori, când apele sale închingate de râpa lui Sună devin arhanghelul distrugerii a tot ceea ce prind în calea lor. Ca mai apoi, cum am trecut de Cotul cel Mare, aflu o altă șuviță de apă, siameză „pârâului întors” de la Heci, agonizând și aceasta în zbaterea aproape uscată, astupată de buruienile de apă după ce uităm pe mâna stângă „bălțile colac ale schitului din deal”. Acest pârâiaș, Pobrata, atât de netrebnic acum, este ucigașul curgător al coastei care ținea în cârcă, prin veacul XV, al doilea locaș de rugăciune statornicit acolo de Măria sa, Ștefan cel Mare. Nu pentru el, ci pentru toți mărturisitorii acestor meleaguri, dar și loc de veșnică odihnă al soaței sale Evdochia de Kiev (Olelkovici), în 1467. Dar mai dintâi al mamei sale, doamna Oltea (la 4 noi.1465). O ultimă urmă a bisericii sale este un perete de temelie scăpat urgiilor trecute, aflat astăzi în grădina unui probotean.**
De aici, aproape pieptiș, o iau spre a treia Probotă, cea rareșiană, care se arătă drumețului aproape surprinzător, ca o cetate, și dacă e prima dată sosit, dar și la reveniri. Zidurile sale întărite la colțurile estice cu turnuri pătrate încoronate cu creneluri și metereze legate între ele prin „drumul de strajă” se deschid la mijlocul lor dinspre partea răsăriteană cu o boltă deasupra căreia tronează turla împodobită cu stema țării și cu un tablou ctitoricesc pictat, datat ca fiind din jumătate sec. al XVI-lea*** și alte înscrisuri adăugate****.
Cum pătrunzi în universul de sacralitate te cuprinde o liniște atotstăpânitoare, iar gândul te poartă spre acela care-și află odihna veșnică aici, spre Petru Vodă Rareș și ale sale vremuri eroice. Când fără răgaz, singur, amenințat dinspre toate hotarele, pierdut în mijlocul furtunilor, încerca să apere sfânta moștenire a părintelui său, o Moldovă de mulți jinduită.
Biserica aceasta, care nu seamănă cu niciuna din câte am văzut la Baia, la Borzești ori la Dobrovăț, cu niciuna dintre acelea pe care Măria Sa le-a dăruit jertfelnic oștenilor căzuți în lupte, este mai semeață, mai împărătească, îmbrăcată toată în icoane și pe zidurile dinafară, ca o cetate a durerilor vieții și cale a iertărilor rugăciunii. Și, pe bună dreptate aici, Petru Rareș, fiul din flori al voievodului Ștefan, cu minte domnească întreagă, și-a ales loc de odihnă veșnică pentru el și pentru tot neamul lui. Aici doarme Petru domn cu doamna sa, Elena Branković, cea de viță nobiliară sârbă și cu lacrimă de mamă pentru Ștefăniță. Și Ștefăniță însuși, cel cu anii puțini și cu judecățile cele repezi. Iar dacă la Putna doarme Ștefan, la Probota doarme Rareș - și parcă se întregește astfel cercul Mușatinilor, de la tată la fiu, de la sabie la penel. Că e triumf de penel aici, nu doar de sabie. Probota e prima biserică din Moldova unde s-a zugrăvit în exterior pe pereți, în vremea și din porunca lui Rareș, toată învățătura creștină, ca o carte deschisă pentru cei care nu știau slovă.
Și ce carte! O Biblie de piatră, deschisă pentru cei fără slovă, ca să vadă cu ochii ceea ce nu puteau citi cu mintea.
Am stat și am privit „Judecata de apoi”, cu râul de foc, osânda păcătoșilor și turcii cu turbane roșii, puși acolo de zugravi ca semn al vremii; că doar atunci se strângea norul cel mare dinspre Răsărit.
Și am înțeles de ce străinii de la UNESCO au pus-o în rândul minunilor lumii, că nicăieri nu mai e așa proaspătă teama și nădejdea omului din veacul al XVI-lea.
Că ne-o fi de folos și nouă, noi, aceia care ne tragem din rădăcinile acestor locuri și or fi de recunoaștere și izbavă acelora care vor veni după noi, de-a lungul veacurilor.

* Probota, Pobrata, ori Probrata (frăție)
** Înaintea acestor zidiri ștefaniene, străbunii săi, Ștefan vodă, fratele lui Alexandru cel Bun, cu fiii, Bogdan și Ștefan, au construit, din lemn de stejar, undeva mai în cuprinsul codrului mănăstirea Sfântul Nicolae din Poiana Siretului.
*** 1550, Doamna Elena și fiii lor („Această mânăstire a făcut-o Io Petru Voievod (1530) și s-au îngrădit după moartea lui de Doamna Elena și copiii ei Io Iliaș Voievod și Ștefan și Constantin la anul 7058 (1550) septembrie 4”)
**** Refăcută de Vasile Lupu, 1646. Domnitorul Vasile Lupu a refăcut parțial zidurile de incintă, turnurile de colț și acoperișul bisericii.

Și pentru că Probota nu este doar zid, ci și duh, am așezat aici chemarea ei, aproape imn, ca o slujbă a întoarcerii — glasul lăuntric al locului:


Chemarea Probotei

Tăinuitor al curgerii din ieri,
Ești un demult ce nu a fost să moară,
Un alt izvor, dând cale și puteri,
Ne-nveți cum stâncă-om fi nevoii, iară.

Prin porți și har cuprinzi-ne-n sfințenii,
N-altar ce lăcrămează-n mănăstire,
Că-n zidul păstrător aflăm, mirenii
Și vlagă, și curaj, și izbăvire.

Deschideți, dară, poarta curățirii
Ce-i însemnare—n taina monahală,
În miezul din cuprinsul sihăstririi
I-odor, și-i fiecărui(a), catedrală.


Astfel, după ce Probota mi-a arătat chipul împărătesc al Moldovei, drumul meu s-a dus firesc spre Rîșca — sora ei mai smerită, mai tainică, mai omenească. Dacă la Probota am învățat rânduiala pietrei, la Rîșca aveam să învăț rânduiala inimii. Dacă Probota este cetate, Rîșca este vatră. Dacă Probota este slujbă, Rîșca este rugăciune. Și cum Rareș a ridicat ziduri la Probota, tot el a ridicat lumină la Rîșca.
De aceea, pasul meu nu s-a oprit, ci s-a adâncit. S a-dus spre mănăstirea cu trei turle — locul unde nu istoria m-a chemat întâia oară, ci trăirea.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
         
 
  Mulțumesc frumos, domnule profesor, pentru surpriză și pentru miezul analizei!
Da, aproape peste tot aflăm glasul pietrei, doar să vrem să-l auzim! 		 
Postat de catre Florentin Maftei la data de 2026-10-14 14:57:57
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Exercițiu de lectură

Istoria care refuză să devină uitare

Pe marginea textului „Probota, triolet de altare pentru sufletul de creștin”, de Florentin Maftei

Există locuri în care istoria nu se lasă contemplată exclusiv ca trecut. Ea continuă să existe, să vorbească, să emoționeze și, mai ales, să participe la configurarea prezentului nostru spiritual. Sunt locuri în care piatra încetează să mai fie doar materie, devenind depozitara unor destine, a unor credințe, a unor izbânzi și suferințe omenești.
Un asemenea loc este Probota, iar textul lui Florentin Maftei constituie, în esența sa, o încercare de recuperare afectivă, culturală și istorică a unui univers pe care trecerea timpului nu l-a anulat, ci l-a învestit cu noi semnificații.
Avem de-a face cu o însemnare care, depășind condiția unei simple relatări de călătorie, dobândește treptat dimensiunile unui laudatio. Un elogiu adus locurilor, ctitorilor, neamului Mușatinilor și, prin extensie, Moldovei istorice, ale cărei destine s-au aflat, vreme îndelungată, sub semnul acestei dinastii.
Dar nu numai atât.
Textul este și o mărturie auctorială despre alte mărturii. O mărturie contemporană despre mărturii ale trecutului, în care memoria individuală întâlnește memoria colectivă, iar experiența nemijlocită a vizitatorului devine instrument de reconstituire a istoriei.

Trei Probote, trei ipostaze ale unui trecut care continuă să existe.

Această succesiune nu este doar una topografică sau cronologică. Ea construiește un traseu al semnificațiilor, în care fiecare loc își aduce contribuția la înțelegerea ansamblului.
Autorul nu se mulțumește să constate existența unor monumente. El le privește, le interpretează, le asociază cu evenimente și personalități istorice, le integrează în propriul său univers afectiv.
În acest proces, istoria încetează să mai fie o simplă înșiruire de fapte și date. Devine experiență trăită.
Este semnificativă, în această privință, întoarcerea spre locurile copilăriei. Drumul către Probota nu începe, în realitate, odată cu deplasarea fizică, ci în memoria autorului. Copilul de odinioară și omul matur de astăzi se întâlnesc într-un prezent al rememorării.
Această suprapunere temporală este una dintre cheile de lectură ale textului.
Trecutul personal și trecutul istoric se întrepătrund, fără a se confunda. Primul oferă sensibilitate și autenticitate evocării; cel de-al doilea îi conferă amploare și semnificație colectivă.
Remarcabilă este formularea prin care zidirea devine „spovedania de piatră a unui neam întreg”.
Metafora concentrează, aproape programatic, intenția întregului demers auctorial. Piatra nu mai este numai suportul material al monumentului. Ea devine mărturisitoare. Păstrează, evocă și transmite.
Din această perspectivă, cele trei Probote pot fi receptate ca trei secvențe ale unei istorii comune, fiecare purtătoare a unor semnificații particulare, dar toate participând la alcătuirea aceluiași univers identitar.

Dimensiunea istorică și cea umană se susțin reciproc.

Evocarea lui Ștefan cel Mare, a doamnei Oltea, a Evdochiei de Kiev, a lui Petru Rareș și a familiei sale nu urmărește doar restituirea unor repere istorice. Ea încearcă să redea acestor personalități și individualitatea umană, dincolo de reprezentarea lor convențională în istoriografie.
Domnitorii sunt priviți nu numai ca exercitanți ai puterii, ci și ca fii, părinți, soți, ctitori, oameni confruntați cu adversități, pierderi, responsabilități și cu propria lor condiție trecătoare.
În această asociere dintre monumental și omenesc se află una dintre calitățile importante ale textului.
Petru Rareș, de pildă, nu apare numai ca personaj al istoriei politice a Moldovei. El este evocat și prin raportarea la moștenirea părintelui său, la familia sa, la ctitoria destinată să-i adăpostească rămășițele pământești și să-i perpetueze memoria.
Iar apropierea simbolică dintre Putna și Probota, dintre Ștefan și Rareș, dintre tată și fiu, conferă evocării o dimensiune de continuitate dinastică, istorică și spirituală.
Aici se produce o interesantă deplasare a perspectivei: de la individualitatea destinelor la permanența valorilor pe care acestea le-au reprezentat.

Probota devine astfel mai mult decât un monument. Devine un spațiu al continuității.


Un loc în care istoria Moldovei poate fi citită nu doar în documente, ci și în arhitectură, în pictură, în inscripții, în morminte și în memoria celor care revin să le contemple.
Descrierea picturii exterioare introduce o altă dimensiune a textului: aceea a culturii ca formă de comunicare peste veacuri.
Imaginea bisericii ca „o Biblie de piatră” este sugestivă tocmai pentru că asociază expresia artistică, funcția religioasă și transmiterea cunoașterii.
Pictura nu este contemplată exclusiv în calitatea ei estetică. Ea este înțeleasă ca limbaj, ca mijloc de comunicare, ca modalitate prin care o comunitate își exprimă și își transmite credințele, temerile și speranțele.
În acest punct, experiența auctorială se deschide firesc către experiența lectorială.
Cititorul este invitat să privească, prin intermediul autorului, ceea ce nu se află nemijlocit în fața sa. Să reconstruiască mental locurile, imaginile, împrejurările și semnificațiile lor.
Avem, așadar, o dublă reconstituire: autorul reconstruiește prin memorie și observație un univers istoric, iar lectorul reconstruiește, prin lectură, universul propus de autor.
Această participare lectorială reprezintă una dintre sursele de vitalitate ale textului.

De la evocare la imn.
Textul nu rămâne însă în limitele prozei evocatoare. El își caută o împlinire lirică în poemul „Chemarea Probotei”.
Trecerea este semnificativă.
Ceea ce proza încearcă să restituie prin descriere, evocare și referință istorică, poezia încearcă să concentreze prin imagine, ritm, invocație și simbol.
Adresarea directă către Probota transformă monumentul într-un interlocutor spiritual. Locul este personificat, învestit cu puterea de a primi, de a ocroti, de a învăța și de a transmite.
În acest sens, poemul se constituie într-un imn al permanenței, al credinței și al rezistenței în fața timpului.
Versul „Ești un demult ce nu a fost să moară” exprimă, poate cel mai concentrat, ideea fundamentală care străbate întregul ansamblu textual.
Un trecut care nu a murit.
Un trecut care continuă să participe la prezent.
Un trecut pe care fiecare generație are posibilitatea și, într-un anumit sens, responsabilitatea de a-l recupera.
Remarcăm, totodată, că lirismul poemului nu se desprinde de universul prozei, ci îl continuă într-un alt registru expresiv. Nu avem două texte juxtapuse întâmplător, ci două modalități de reprezentare a aceleiași experiențe spirituale.

Din perspectiva construcției textuale, ne aflăm în prezența unei scriituri predominant clasice, cu accente romantice, caracterizată prin solemnitatea evocării, bogăția imaginilor, personificări, metafore, unele inversiuni sintactice și un lexic care reconstituie deliberat atmosfera vremurilor trecute.
Formulări precum „Măria Sa”, „pornit-am”, „dară” sau „slovă” contribuie la realizarea unei anumite tonalități arhaizante, în consonanță cu subiectul tratat.
Această opțiune stilistică este legitimă și, în mare măsură, funcțională.
Firește, lectorii formați sub influența literaturii postmoderne, obișnuiți cu fragmentarea discursului, cu intertextualitatea ludică, cu ironia sau cu deconstrucția reprezentărilor tradiționale, ar putea manifesta o apetență mai redusă pentru o asemenea scriitură.
Dar preferința pentru o anumită paradigmă literară nu poate constitui, prin ea însăși, un criteriu de invalidare axiologică a alteia.
Valoarea unui text nu decurge automat din apartenența sa la o anumită orientare estetică, ci din capacitatea de a-și realiza artistic intenționalitatea, de a produce semnificații și de a genera o experiență lectorială relevantă.
Din acest punct de vedere, textul lui Florentin Maftei își asumă fără echivoc registrul admirativ, solemn și evocator.
Și reușește să transmită o emoție autentică.

Câteva observații de ordin redacțional.
Tocmai pentru că textul dispune de o construcție tematică bogată, consider utilă o delimitare grafică mai pronunțată a secvențelor sale.
Introducerea unor spații între paragrafe, îndeosebi acolo unde se trece de la o Probotă la alta sau de la evocarea istorică la contemplarea artistică, ar permite o mai bună individualizare a celor trei subiecte particulare.
Nu este vorba doar despre o cerință de lizibilitate.
Pauza grafică poate deveni, ea însăși, un instrument al receptării. Oferă lectorului un spațiu de respirație, de reflecție și de participare afectivă, constructivă sau reconstructivă, la universul textual.
Fiecare secvență evocatoare ar putea beneficia astfel de un timp propriu de sedimentare a semnificațiilor, fără a pierde apartenența la ansamblul admirativ al locurilor, faptelor și istoriei.
De asemenea, recomand înlăturarea cacofoniei din text, precum și o revizie discretă a unor formulări și a punctuației. Sunt intervenții minore, care nu afectează substanța creației, dar îi pot îmbunătăți fluența și expresivitatea.
O observație distinctă privește finalul. Trecerea spre Râșca introduce o nouă perspectivă, cu o simbolistică proprie: opoziția dintre cetate și vatră, dintre monumentalitate și intimitate, dintre rânduiala pietrei și rânduiala inimii.
Este o deschidere promițătoare, dar care ar merita delimitată ca început al unei noi secvențe evocatoare, poate chiar al unui text de sine stătător.

În loc de încheiere.
Florentin Maftei ne propune mai mult decât relatarea unei vizite la un monument istoric.
Ne oferă o mărturie auctorială despre trei mărturii ale timpurilor trecute, încrustate într-o istorie care nu trebuie, niciodată, să devină uitare.
Prin asocierea memoriei personale cu istoria colectivă, a observației cu admirația, a evocării cu expresia lirică, autorul reușește să transforme itinerarul într-un act de recuperare culturală și spirituală.
Probota nu este, în această lectură, doar un loc în care se păstrează trecutul.
Este un loc în care trecutul se reactualizează, se resemnifică și continuă să participe la viața celor care îl descoperă.
Iar textul, în ansamblul său, dobândește valențele unui imn dedicat memoriei, credinței, ctitorilor și continuității istorice a Moldovei.
Un text profund, scris într-o manieră clasică, a cărui principală virtute este aceea de a ne reaminti că istoria nu trăiește numai prin ceea ce s-a petrecut, ci și prin ceea ce suntem capabili să păstrăm, să înțelegem și să transmitem mai departe.

  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2026-10-14 12:28:18
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23999
Comentarii: 120049
Useri: 1426
 
 
  ADMINISTRARE