PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Epidermodysplasia Verruciformis Text postat de Florentin Sorescu Domnul profesor mă iubește cu inima. El a văzut în mine ceea ce nimeni altul nu a putut să vadă. Când am ajuns aici eram lipită intr-un fel în care nu mă puteam desface. Domnul Profesor m-a privit foarte mult ca să ințeleagă cine sunt. Eu nu puteam scoate altceva decât niște sunete ciudate. Și nici de plâns nu puteam să plâng. În foc este foarte rău pentru că te arde. Chiar și lacrimile ți se topesc pe față și se transformă in sare. Aș fi vrut să pot vorbi cu dumnealui ca să-i spun că sunt înăuntrul meu, nu cumva să creadă că sunt doar o bucată de carne și să mă dea la câini. Asta s-a intâmplat la început de tot, când încă nu invățasem să recunosc oamenii după bătăile inimii. Copiii care ard în foc nu pot să vorbească pentru că li s-a lipit limba. Acum pot face mai multe lucruri fără să mă doară. Odată chiar au deschis puțin fereastra și aerul de-afară nu m-a mai usturat. Eu sunt Sofica. Tot ce îmi amintesc e o flacără mare. Mă ghemuiesc disperată ca să mă feresc. Încerc să mă îndes cu toată puterea înlăuntrul meu dar nu pot să încap, o parte din mine tot rămâne afară. Focul începe să mă ardă intr-un mod ciudat de parcă ar fi de gheață. Când am fost adusă aici singurul lucru care mă liniștea era atunci când făceam pipi și simțeam cum se umezesc așternuturile. Atunci când faci pipi focul nu mai ajunge la tine. În plus ceilalți își pot da seama că înlăuntrul tău e cineva care face pipi prin tine. La spital toți au grijă de mine. Aici am învățat să scriu și să mă spăl pe dinți. Totuși, aș vrea să mă întorc acasă. Oare mă va mai recunoaște cineva? Sunt curioasă dac-o să le placă noua mea față. Atunci când arzi se face întuneric, iar apoi cazi intr-o lumină mare. "Sofica, mi-a zis Domnul Profesor intr-o zi, știu că ești acolo. Înlăuntrul tău te-am văzut pe tine, dar am mai văzut ceva. Acolo e un fluture care abia așteaptă să te desfaci, căci tu ai devenit coconul lui de mătase. Știi tu ce este ăla un cocon?". Și în acel moment mi-a explicat cum iese fluturele din găoace. Și mi-a mai spus că pe lumea asta există niște ființe foarte rare și prețioase care sunt oamenii-fluturi. Adică acei oameni care a trebuit să sufere atât de rău tocmai pentru a le putea crește niște aripi mari și frumoase. Și de aceea sunt ei aduși în spital ca să fie bandajați precum este fluturele înainte de a ieși din găoace. Iar acei oameni sunt arșii. Eu vreau să mă fac pionier, nu fluture! Să-mi pună și mie cravata roșie la gât ca celorlalți copii. Dar n-am fost niciodată la școală, cum să mă facă pe mine pionier? Aveam 7 ani când am fost adusă aici, iar acum am 14. Vă dati seama? Și n-am ieșit niciodată din spital, niciodată. Cred că aici o să imbătrânesc și-o să mor. Când e în tura de noapte doamna Ramona vine și îmi citești povești. În acele momente uit că sunt aici și mi se pare că ies cu totul din mine. De aceea atunci când se termină o rog să mi le citească din nou. Uneori mă ia în cabinetul ei și mâ lasă să mă uit la filme. Mi-ar fi plăcut să mă fac actriță. Să fiu și eu Sofia Loren. Actrițele pot să mănânce ce prăjituri vor. Și nici nu sunt certate când nu se spală pe dinți. Pe ele le iubește toată lumea, apar chiar și la televizor. Și nimeni n-are curaj să le facă injecții, nimeni. Ieri s-a internat la noi un domn de care se miră toată lumea pentru că i-au crescut pene la mâini. De aceea l-au pus singur intr-o rezervă ca să nu se mai sperie ceilalți de el. Și eu stau singurică intr-o rezervă, dar de mine nu mai fuge nimeni. Mi-am făcut chiar și o prietenă, Sonia. I se spune omul-pasăre, dar Sonia zice că mai degrabă aduce cu-n copac. Ea fuge de câte ori îl vede și zice că e un om rău și tocmai de aceea a fost blestemat. Sonia vede toate lucrurile altfel. Mie mi se pare că este un om bun, chiar dacă degetele lui aduc cu niște gheare de pasăre. Doar oamenii buni pot fi atât de triști din cauză câ numai pe ei îi poate durea atât de rău inima. El și cu mine suntem cei mai tari din spital, ba întrucâtva m-a și depășit. Și trebuie să recunosc că-l invidiez puțin. Domnul Profesor mi-a spus că-i va face mâinile la loc așa cum erau, ca să-și poată conduce tractorul, dar eu nu-l cred nici un pic. Cine poate fi într-atât de nebun încât să vrea să conducă un tractor în loc să se transforme în pasăre? Domnul Profesor mi-a spus că el mă iubește și așa, chiar dacă nu sunt actriță. Dar el le iubește pe toate fetele din spital, am văzut eu. Și nu e deloc adevărat că pe Sonia o iubește cel mai mult. De Sonia îi este doar milă și atât. N-o să se însoare niciodată cu ea, niciodată. Poate doar cu mine o să se se căsătorească un pic. Trebuie să scriu în fiecare zi, ca să nu-mi înțepeneascâ mâna. Așa m-au învățat. Când mi-a desprins-o de piept nu mai aveam deloc degete. Și nu prea știam ce să fac cu ea. Mai bine ar fi fost să-mi facă o aripă. Cu ea aș fi știut sigur ce să fac. Chiar nu pricep de ce Domnul Profesor vrea să ne facă la loc așa cum eram. Pentru cei mai mulți dintre noi ăsta e lucrul cel mai rău. L-am intrebat pe Domnul Profesor cum se numește chestia aia care te face să-ți crească pene, dar sună foarte complicat. Așa că l-am rugat frumos să-mi scrie pe-o foaie: Epidermodysplasia Verruciformis/ epidermodisplazie veruciformă. Acum mă rog în fiecare seară la Doamne-Doamne să-mi dea și mie o fuciformă de-asta, dar mereu mă încurc. Sper ca din cauza asta Doamne-Doamne să nu-mi dea din greșeală altceva. Sonia mi-a zis să mă hotăresc ce vreau până la urmă să mă fac: pasăre sau pionier? I-am răspuns și eu ca domnii doctori atunci când sunt întrebați ceva: "deocamdată nu mă pronunț". Dar cred că totuși e mai bine așa cum sunt. Și chiar mă bucur intr-un fel. Ba chiar pot spune că am avut o grămadă de realizări de când am venit. Acum pot să țin cana de lapte fără să se verse prea mult. Să duc lingura la gură. Să citesc, să scriu, să mă scarpin. Să mă șterg singură la fund. Și chiar să îmi ridic capul. Când am venit aici, adică atunci când am fost adusă, nu numai mâinile îmi erau lipite de piept, ci și capul. C-am vrut să mă strâng ghemotoc și m-am lipit toată de mine. Aproape că nici nu mai știam cine sunt. Îmi era frică și atât. Adică groază. Iar acum, ca să fiu sinceră, tot frică îmi e, dar una mai mică. Doar că nu mai e frica aia de nu știam ce să fac ca să mă ascund, ci una pe care o pot privi. Dar gata cu prostiile, acum o să mă culc. Că s-a făcut târziu și mâine iar mă bagă la operație. Săptămâna trecută n-am mai scris pentru că am făcut puroi la pleoape. Când scrii prea mult ți se întunecă vederea și trebuie să te curețe de microbi. Doamna Ramona zice că nu e adevărat. Ea m-a certat pentru că îmi găuresc mereu pansamentele de la ochi ca să mă uit pe-acolo, dar eu nu cred că de-aia m-am infectat. Eu cred că puroiul vine de fapt de la lacrimi atunci când sunt prea multe și ți se udă pansamentele. Chiar și Domnul Profesor s-a supărat pe mine și m-a certat. Acum plâng pe ascuns, ca să nu se infecteze iar. Când ești bandajat la ochi vezi chiar mai multe decât atunci când stai cu ei deschiși. Bunăoară, eu i-am văzut pe toți prietenii mei pe care nu i-am mai văzut de când am ajuns aici. Cred că de-aia m-am și infectat așa de rău, dar Doamnei Ramona nu i-am mai spus. Oare și ei mă văd pe mine când închid ochii? Am hotărât cu Sonia să ne facem surori de cruce. Am jurat că n-o să ieșim una fără cealaltă din spital. Am stabilit câți copii va avea fiecare. Ne-am jurat credință veșnică și că nu o să ne îndrăgostim niciodată de același băiat. Și nici n-o să ne mai prefacem că ne doare burta ca să îl facem pe Domnul Profesor să stea mai mult cu una decât cu cealaltă. Celelalte fete vor trebui să înțeleagă că noi suntem șefele pentru că suntem cele mai vechi din spital. Prin asta i-am dat de înteles că eu sunt șefa. Nu înțeleg de ce mama vine atât de rar pe la mine. Poate pentru că m-a abandonat și-i e rușine să-mi spună? De fiecare dată când vine îmi aduce plăcinte cu prune, iar acum mă gândesc doar la plăcintele ei. Oare Laica mă mai ține minte sau o să mă latre ca pe un strâin? Odată Sonia m-a intrebat care ar fi cadoul cel mai frumos pe care l-am primit de Crăciun. Eu n-am prea primit cadouri, așa că nu am știut ce să-i răspund. Apoi mai m-am gândit puțin și i-am răspuns: "Pe Domnul Profesor". "Cum asa? s-a mirat ea. Domnul Profesor nu este de jucărie". "Pentru că Domnul Profesor știe să vadă rănile ascunse și să le mângâie. Și seamănă foarte mult cu Moș Crăciun. După fiecare operație primești în dar." "De ce plângi, Sofica, m-a intrebat Domnul Profesor într-o zi, te doare cumva ceva"? "Nu, Domnul Profesor, nu mă doare nimic!". "Atunci de ce plângi? Tu ești o fetiță vitează, nu te-am văzut niciodată așa!" "Pentru că nu am să mai ies niciodată de-aici". "Ei, cum așa? mi-a spus dumnealui zâmbind. Sigur o să pleci". "Da, dar când voi fi bătrână. " "Nicidecum, Sofica, cine ți-a băgat asta în cap?" Și-atunci am izbucnit in hohote și i-am zis: "Eu n-o să fiu niciodată pionier, Domnule Profesor, niciodată! De aceea sunt supărată și plâng, că nu sunt și eu ca ceilalți copii" Domnul Profesor mi-a zis că indiferent ce-aș face, tot copil sunt. Și că soția dumnealui tot timpul se interesează de mine de parcâ aș fi copilul ei și sigur va fi supărată dacă o să-i spună că m-a găsit plângând. Astăzi a fost cea mai fericită zi din viața mea. O zi pe care nu o s-o uit niciodată. Domnul Profesor m-a chemat să-mi schimbe bandajele, dar nu unde o face de obicei, ci în sala aceea mare unde vin studenții să se uite la noi ca să ia notițe. Mie nu-mi prea place când mă duc acolo, că toți se uită la mine de parcă aș fi o gâză prinsă în insectar. Doar că de data asta toată lumea a inceput să aplaude de cum am intrat. Asta m-a speriat foarte tare și am dat să ies repede pe ușă, dar doamna Ramona m-a strâns tare de mână și nu m-a lăsat. Și-atunci a început să se audă cu în difuzoare imnul nostru de stat. "Sofica, mi-a spus Domnul Profesor, a venit ziua cea mare. Ziua în care îți vom pune cravata roșie la gât și va trebui să depui jurământul de credință pentru patrie. Ești pregătitâ pentru asta?". Nu prea eram eu pregătită, dar n-a contat. Toți, absolut toți s-au ridicat în picioare și s-au aliniat în fața sălii, inclusiv Domnul Profesor. Ba a venit chiar și soția lui ținând în mâini un steag cât toate zilele. Apoi Domnul Profesor m-a pus să jur cu mâna dreaptă pe acel steag că eu, Sofica, voi fi o fiică de nădejde a patriei noastre. Așa de emoționată am fost, încât aproape era să mă scap pe mine, dar m-am ținut tare ca un pionier adevărat. Chiar și acum, când scriu în carnet, am cravata de pionier pe umeri și nu mă îndur deloc s-o mai dau jos de la gât. Trăiască țara noastră de-a pururi, Republica Socialistă România în frunte cu Domnul Profesor și Tovarășul ei General! Acum tata sigur o să fie mândru de ce am realizat și-o să vină mai des pe la mine. Sonia este o trădătoare! A venit la mine și mi-a spus că se externează. Era foarte fericită, dar a și plâns. Amândouă am plâns. Doar că ea pleacă, iar eu rămân. Și m-am supărat tare pe ea. Atât de tare încât i-am spus să iasă din cameră și n-am mai vrut s-o primesc cu niciun chip, cu toate că s-a rugat mult de tot. Ba chiar am proptit și un scaun în ușă. Apoi mi-am pus cravata de gât, m-am suit în vârful patului și-am început să mă legăn până am adormit. Când m-am trezit, Sonia deja plecase. Totuși, parcă mai bine e să fii pasăre. Epidermodysplasia Verruciformis. Epidermodysplasia Verruciformis. Epidermodysplasia Verruciformis. Așa să m-ajute Dumnezeu! Zilele astea am făcut vâlvă mare. Le-am zis că m-am stricat la stomac și fac diaree, iar Domnul Profesor a trebuit să anuleze operația. Când faci caca moale, nu te mai poți opera. Doar că am cam încurcat-o, că acum imi dau să mănânc numai ceapă și morcovi fierți. Mai bine le spun adevărul și mă duc la operație. Epidermodysplasia Verruciformis Epidermodysplasia Verruciformis Epidermodysplasia Verruciformis Poate de data asta îmi va reuși. Astăzi Domnul Profesor a venit în vizită, m-a mângâiat pe cap și mi-a spus: "Sofica, în curând vei pleca și tu. Asta va fi ultima ta operație." Apoi s-a așezat pe pat lângă mine, a scos o mapă cu fotografii și a început să mi le arate. "Uite, așa arătai tu când ai venit aici. Mai întâi ți-am desfăcut capul de la piept, apoi a trebuit să facem gura să se închidă ca să poți zâmbi și tu. Apoi au urmat mâinile, întâi cea stângă, după care cea dreaptă. Apoi a trebuit să punem și degețelele. În total 23 de operații." Iar la sfârșit de tot mi-a arătat una după alta niște planșe în care se vedea cum iese un fluture din găoace. Nu știu cum să spun, dar pur și simplu mi s-a tăiat respirația. Într-atât încât n-am putut să-i spun că îl iubesc. Când te urci pe masa de operație ești complet goală. Deasupra sunt niște lumini atât de puternice încât de orbesc. Și-ți fac o injecție care să te adoarmă. Doar că înainte să adormi, începi să visezi. Iar inainte să visezi ți se face teamă că ar putea incepe să te taie cât ești încă treaz și-o să te doară. Nu știu ce visează ceilalți. Dar eu o văd de fiecare dată pe Laica cum se uită la mine cu ochii aceia ai ei imenși. Draga, buna mea cățelușă pe cât de mare, pe-atât de sperioasă. Ea m-a însoțit în visele mele orișiunde am fost. Apoi încep să plutesc ușor și simt cum lumina aceea orbitoare se invârte și începe să se înfășoare în jurul meu de parcă ar fi din mătase. *Se dedică Domnului Profesor Ioan Lascăr și Soficăi cea din mătase Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23985 Comentarii: 119979 Useri: 1426
ADMINISTRARE