FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Vladimir nu mai vrea să se joace
Text postat de Florentin Sorescu
Vladimir nu mai vrea să se joace

piesă în 4 tablouri

”Așa începe sfârșitul lumii,
Așa începe sfârșitul lumii,
Așa începe sfârșitul lumii,
Nu cu un pocnet, ci cu un scâncet!”.

Personaje:

El - Tatăl
Ea – Mama
Măicuța - măicuța
Vladimir – fiul
Ioana

( încăpere amenajată așa cum va considera regizorul de cuviință, în care o familie își petrece timpul în mod obișnuitl: cameră de zi. Mobilier simplu: fotolii, canapea, măsuță, 2-3 scaune, LCD. Esențial este să domnească un aer de neglijență, delăsare; ea stă și se uită absent la televizor /tabletă/ telefon sau răsfoiește o carte, fiind vizibil că nu se poate concentra; Jaluzelele sunt lăsate aproape de tot, astfel încât lumina este una slabă, de semiobsur; se aude cheia răsucindu-se în broască, după care, după câteva momente în care se aude fojgăială specifică unei persoane care se dezbracă/descalță, intră el. Fiecare își vede de treaba lui, părând că-l ignoră pe celălalt. Momentele de început se vor petrece într-o liniște deplină, întreruptă doar de schimbarea posturilor tv sau de întoarcerea paginilor, în genere, de fojgăiala fiecăruia, după care are loc dialogul dintre cei doi, dialog în care, după fiecare replică, se lasă o tăcere mai mult sau mai puțin lungă, dând tot timpul senzația de dialog întrerupt, poticnit, aducând mai degrabă a monolog).

Scena 1

Ea (uitându-se la ceas): Văd că ai ajuns mai târziu azi. S-a întâmplat ceva?
El: Nimic. Absolut nimic.
Ea: Sigur?
El: Sigur.
Ea: N-ai mai ajuns demult atât de târziu. Sigur nu s-a întâmplat nimic?
El: Sigur. (după câteva momente de tăcere) De fapt, am avut niște probleme la serviciu. O avarie. De-abia am reușit să-i venim de hac.
Ea: Da?
El: Da.
Ea: E bine dacă ați reușit. Sunt unele la care nu mai ai ce le face.
El: Și dup-aceea am ieșit în oraș cu colegii să sărbătorim. A făcut șeful cinste.
Ea: Bravo.
El: Dar tu? Tu ce-ai mai făcut?
Ea: Toate cum le știi.
El: Da?
Ea: Da.
El: Ce mai e pe la tine pe la birou? Înainte îmi povesteai o grămadă de chestii.
Ea: Înainte era înainte.
El: Mă gândeam că poate s-a mai schimbat și la tine câte ceva. Cel puțin nu mai stai închisă în casă toată ziua.
Ea: Nu am nimic deosebit să-ți povestesc. Toate sunt la fel, la fel.
El (ducându-se la geam și ridicând jaluzelele): De ce lași mereu jaluzelele lăsate, nu vezi ce întuneric e?! Abia ne vedem unul pe altul.
Ea: Lasă-le așa cum erau, te rog. Mă dor ochii de la lumină.
El (coborându-le la loc și aprinzând lumina): Pe tine te dor ochii, pe mine mă doare capul.
Ea: Ți-e foame? Să-ți pun ceva să mănânci?
El. Nu. Nu mi-e foame.
Ea: Atunci pun masa mai târziu. Nici eu n-am mâncat.
El (zărind albumele de fotografii, pe care le ia și începe să le răsfoiască): Dar ce e cu albumele astea aici? Mi-ai promis că nu o să le mai scoți de la locul lor.
Ea: Uite că le-am scos!
(câteva momente de tăcere)
El: Te-ai gândit la ce ți-am spus?
Ea: Da, m-am gândit.
El: Și?
Ea: Și. Facem cum vrei tu.
El: Bine, atunci.
Ea: Bine.
El: Vladimir a venit?
Ea: Nu știu dacă a venit. N-am intrat în camera lui.
El: Poate ar fi bine să te uiți.
Ea: Da. Ar fi bine.
El: Dar du-te și uită-te ce mai stai.
Ea: Da. Da.
El: Ce mai stai du-te.
Ea: Da. Uite acu' mă duc.
El: Să-l întrebi și pe el dacă i-e foame.
Ea: O să-l întreb, sigur că da.
Ea (iese din cameră și se reîntoarce după câteva clipe).
El: A venit?
Ea: Nu. N-a venit.
El: E totuși destul de târziu. Cum de n-a venit pân’ acum?
Ea: O fi rămas să se joace cu ceilalți copii.
El: Vladimir nu rămâne niciodată să se joace cu ceilalți copii.
Ea: Asta cam așa e.
El: Poate ar trebui să mergem cu el la doctor. Nici de mâncat nu prea mănâncă.
Ea: Nu mănâncă mai deloc Vladimir.
El: Și nici cu copiii nu se mai joacă.
Ea: Ai perfectă dreptate. E așa cum spui tu.
El: Asta nu e în regulă.
Ea: Sigur că nu e în regulă.
El: Nu, dar chiar nu este în reguă.
Ea: Văd și eu că nu este în regulă.
El: Poate ar fi cazul să facem ceva.
Ea: Da. Poate. Sigur că da.
El: Eu așa găsesc c-ar fi cel mai bine.
(după câteva momente de tăcere)
Ea: Ai mai trecut pe-acolo?
El: Am trecut.
Ea: Bine.
El: Dar tu?
Ea: Eu?
El: Da! Tu!
Ea: Azi n-am mai fost.
El: Nu?
Ea: Nu.
El: Bine.
Ea: Nu, dar chiar n-am mai fost.
El: Am auzit, da.
Ea: Vladimir s-o fi dus?
El: Nu știu.
Ea: Poate a trecut și el pe-acolo. Și de-asta întârzie atât.
El: Tot ce e posibil.
Ea: Deci, tu ai fost.
El: Da, am fost.
Ea: Și ziceai că n-o să mai mergi atât de des. Dar te-ai dus și azi. Și-ai fost și ieri. Și alaltăieri.
El: Așa este, da.
Ea: Cu toate că lui Vladimir i-ai promis că n-o să mai mergi atât de des.
El: Așa i-am promis, e adevărat.
Ea: Și totuși ai fost. Spui că nu te mai duci, dar te duci.
El: Mda.
Ea: Mda.
El: Dar și tu ai fost, cu toate c-ai promis că n-o să te mai duci.
Ea: Bineînțeles că am fost. Cum era să nu mă duc?
El: Și Vladimir are să se supere din nou pe noi și iar o să se încuie singur în cameră și n-o să ne mai primească înlăuntru la el.
Ea: Ai dreptate tu aici.
El: Și-apoi o să iasă cu ochii roșii, iar noi o să-l întrebăm dacă a plâns, iar el o să spună că nu, nu a plâns, ci doar e puțin răcit.
Ea: Răcește cam des Vladimir în ultimul timp.
El: Așa est, da. Răcește cam des în ultimul timp Vladimir.
Ea: De unde știi tu că am fost? Când ai venit m-ai întrebat și ți-am spus că n-am fost.
El: Așa mi-ai spus, într-adevăr.
Ea: Dar eu am fost și n-am vrut să-ți spun. De unde ai știut?
El: Mi-am dat seama de la flori.
Ea: Cum adică de la flori? Nu înțeleg.
El: Am văzut niște flori proaspete puse acolo. Cine altcineva să le aducă decât tu?
Ea: Da’ eu chiar nu mai înțeleg nimic. Am crezut că tu le-ai adus acolo.
El. Iar eu credeam că tu le-ai pus. Am fost absolut sigur de asta.
Ea: Că doar n-or fi răsărit singure acolo.
El: Sigur că nu aveau cum să răsară singure.
Ea: Poate știe Vladimir ceva.
El: Ai dreptate tu. Vladimir se poate să știe câte ceva.
Ea: Neîndoielnic că trebuie să știe.
El: Dar tu de ce te-ai dus din nou acolo? Ziceai că n-o să te mai duci atât de des.
Ea: M-am dus pentru că m-am dus.
El: Dar i-ai promis lui Vladimir că n-o să te mai duci. Te-am auzit cu urechile mele când i-ai promis.
Ea: Amândoi i-am promis că n-o să mai mergem atât de des.
El: Dar până la urmă tot ne-am dus. Cu toate că ne-a vorbit atât de frumos. Mie, unul, mi s-a părut foarte impresionant. Vladimir știe să fie convingător.
Ea: Și eu am fost impresionată. Aproape că mi-a venit să plâng.
El: Mă întreb ce-o fi în sufletul lui.
Ea: Știi ce zi e azi?
El: Nu-mi dau seama la ce te referi. Este o zi deosebită?
Ea: Astăzi este luni.
El: Știu că azi este luni.
Ea: E bine că știi. Eu, uneori, uit.
El: Și ce-i cu asta? Ce dacă azi este luni?
Ea: Dacă azi e luni, înseamnă că ieri a fost duminică. Iar dacă ieri a fost duminică și azi e luni, înseamnă că ne-am ținut de promisiune.
El: Cum adică ne-am ținut de promisiune? Nu înțeleg.
Ea: Vladimir ne-a rugat să mergem doar o singură dată pe săptămână. Corect?
El: Corect. Dar tot nu înțeleg.
Ea: Asta înseamnă că de ieri până azi a trecut fix o săptămână.
El: Cum să fie așa. Nu e deloc așa.
Ea: Ba da. E așa.
El: Bine, dar de duminică până luni nu este decât o zi! Nici mai mult, nici mai puțin. Cum se poate să fie altfel?
Ea: Foarte simplu. Gândește-te că duminica face parte dintr-o săptămână, iar ziua de luni face parte dintr-o altă săptămână.
El: Asta cu condiția să nu fie amândouă la un loc. Adică lunea și duminica să facă parte din aceeași săptămână.
Ea: Numai că duminica noastră a făcut parte din săptămâna trecută, iar lunea face parte din săptămâna asta care de-abia a început. Este corect ce-ți spun?
El: Este corect.
Ea: Asta înseamnă că ne-am ținut promisiunea față de Vladimir. Astăzi am fost o singură dată pe săptămâna asta.
El: Așa e. Da.
Ea: Așa e.
El: Și, totuși, de ce te-ai dus acolo, dacă i-ai promis lui Vladimir că n-o să te mai duci?
Ea: Am încercat să nu mă mai duc, dar n-am putut să nu mă mai duc.
El: Și mie mi s-a întâmplat la fel. N-am reușit să nu mă mai duc, cu toate că m-am străduit cât am putut. Și când te gândești de câte ori ne-a rugat Vladimir…
Ea: Așa e, da. Dar mie nu mi se pare deloc corect.
El: Nici mie. Dar poate are și el dreptatea lui, de ce nu te gândești?
Ea: Pe la avocat ai trecut?
El: Am trecut și pe la avocat. Cum să nu trec.
Ea: Și?
El: Și.
Ea: De data asta l-ai găsit acolo? Sau tot plecat era?
El: Nu, nu era plecat. Acum l-am găsit.
Ea: În sfârșit! Bravo! În sfârșit!
El: Deși am crezut că nici acum n-o să-l găsesc. Dar uite că de data asta l-am găsit.
Ea: Și cum a fost la domnul avocat, ce ți-a zis?
El: L-am întrebat dacă a reușit să citească dosarul. M-am gândit că se poate să nu-l fi citit, dar se poate să-l fi și citit.
Ea: Și el ce ți-a spus? L-a citit sau nu l-a citit?
El: Mi-a spus că l-a citit.
Ea: Asta e o veste cu adevărat bună!
El: Așa mi s-a părut și mie la început.
Ea: Cum adică ți s-a părut o veste bună la început? Nu înțeleg.
El: Mi s-a părut o veste bună la început pentru că era o veste bună la început, dar apoi n-a mai fost o veste bună.
Ea: Da' spune-mi odată ce ți-a zis, vezi bine că sunt cu sufletul la gură.
El: Nu. A spus nu.
Ea (îngrozită de idee): Nu?
El: Nu.
Ea: Nu se poate! Așa ceva nu e posibil. Poate ai înțeles tu greșit.
El: Nu am înțeles deloc greșit.
Ea: Nici un avocat nu spune nu!
El: Poate. Dar ăsta este un avocat care a spus nu.
Ea: Bine, dar asta era ultima noastră speranță. După ea nu mai e nicio altă speranță.
El: E adevărat.
Ea: Iar el a spus nu!
El: Exact așa cum ai auzit: Nu.
Ea: I-ai spus și că-l plătim?
El: I-am zis. Dar tot nu se poate mi-a spus.
Ea: Poate a încurcat dosarele între ele. Avocaților li se mai întâmplă chestii de-astea.
El: Așa m-am gândit și eu. Dar nu le-a încurcat. Se vedea clar că l-a citit.
Ea: Nu se poate să-l fi citit și să spună nu! Asta chiar nu se poate!
El: Ba da. Se poate.
Ea. Nu! Nu se poate. Nu.
El: Baremi nu ne-a luat banii. Ăsta a fost mai cinstit și nu ne-a luat banii.
Ea: Da. Se poate să fie cum spui tu.
El: Dar eu voiam să ne ia banii și să rezolve dracului problema! Asta voiam.
Ea: Așa trebuia să facă, da.
El: Dar el a zis nu.
Ea: Incredibil.
El: Da. Incredibil.
Ea: A zis nu, sau nu știu?
El: Nu! A zis nu!
Ea: Putea măcar să ne dea o speranță...
El: Putea. Dar n-a vrut să ne dea nici măcar o speranță. A zis că este un caz închis și nu se mai poate face nimic.
Ea: Formidabil. Și tu ce i-ai zis?
El: Eu i-am zis că nu se poate să fie deloc un caz închis, când noi ne ducem în fiecare zi la cimitir și ne rugăm.
Ea: Și avocatul ?
El: A zis că înțelege ce e în sufletul nostru, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
Ea: Așa a zis?
El: Așa a zis.
Ea: Nu se poate să înțeleagă. Nu are cum.
El: Ba uite că are cum.
Ea: Nu, nu are. Nu.
El: Și m-a mai întrebat cât timp a trecut de-atunci.
Ea: Și tu ce i-ai spus domnului avocat?
El: Eu i-am zis că a trecu un an, două luni și trei zile.
Ea: Așa e. Un an două luni și trei zile.
El: … Și că mergem acolo în fiecare zi. Indiferent de vreme sau de anotimp.
Ea: Și el ce ți-a zis când a auzit că mergem acolo în fiecare zi? Tot nu a spus?
El: Mi-a zis că trebuie să ne găsim liniștea și să nu ne mai ducem acolo atât de des. Că a trecut destul de mult timp de-atunci.
Ea: Așa?
El: Așa.
Ea: Mă întreb ce-ar mai zice el dacă ar păți același lucru cu copilul lui.
El: Asta l-am întrebat și eu. Dar mi-a zis că nu are copii.
Ea: Mă gândeam eu că nu are copii. Dacă ar fi avut copii, n-ar mai fi vorbit la fel.
El: Așa e. Da.
Ea: Sigur că așa e! Cum ar putea să fie altfel?
El: Și mi-a mai spus că poate și ea are nevoie să-și găsească liniștea. Și nu e bine s-o facem să se uite mereu înapoi.
Ea: I-auzi! E plin de idei avocatul ăsta al tău.
El: În schimb, m-a întrebat dacă mai avem alți copii. Asta m-a întrebat.
Ea: Toți întreabă același lucru.
El: Da.
Ea: Da.
El: Da.
Ea: Înseamnă că e și el la fel ca ceilalți.
El: Nu. Nu e la fel. Nu.
Ea: Și-atunci, de ce te-a întrebat dacă mai avem vreun copil? De parcă asta ar putea schimba în vreun fel situația.
El: A întrebat pentru că a întrebat.
Ea: Nu înteabă nimeni degeaba. A avut el ceva în cap.
El: Desigur că a avut.
Ea: Așa m-a întrebat odată și pe mine o colegă de la celălalt departament. Dacă mai avem vreun copil.
El: Și tu ce i-ai spus?
Ea: I-am spus că da, mai avem unul. Iar ea mi-a zis că e foarte bine că mai avem unul. Și că de-asta e bine să ai mai mulți copii.
El: E clar că toți gândesc la fel. Li se pare că dacă mai ai și alți copii, lucrurile ar putea fi suportate mai ușor. Așa se gândesc ei.
Ea: Și eu am întrebat-o așa: "Dar dumneavoastră aveți copii?".
Și ea mi-a răspuns: "Da.".
"Și câți copii aveți.", am întrebat-o. Și ea mi-a răspuns, "Patru. Doi mari și doi mici.". Și eu i-am zis: " Ia uite ce bine! Exact câte unul pentru fiecare căsuță din inimă." Căci așa e construită și inima. Are două căsuțe mari și două căsuțe mici.
El: Nu știam că o inimă are patru căsuțe.
Ea: Nici ea nu știa. Și s-a bucurat mult la gândul că fiecare copil stă într-o căsuță a lui din inimă. I s-a părut foarte frumos.
El: Într-adevăr, e foarte frumos.
Ea: Și-atunci am întrebat-o așa: "Am și eu o curiozitate. Dumneavoastră cum ați putea să trăiți dacă v-ar tăia cineva inima în patru bucăți. Două mari și două mici. Iar apoi v-ar desprinde o parte din ea?".
El: Bine i-ai mai zis-o.
Ea: Da. Bine.
El: Mă întreb dacă a priceput ceva din chestia asta.
Ea: Nu știu cât a înțeles. Și-a cerut politicos scuze, după care a plecat mai departe.
El: Ea avea inima întreagă. Firește că a plecat mai departe.
Ea: Și despre dosarul nostru ce a zis domnul avocat. Vorbește mai clar, te rog.
El: A zis că o hotărâre definitivă este o hotărâre definitivă și nu se mai poate face nimic.
Ea: Așa, deci.
El: Așa.
Ea: Eu credeam că se poate. Nu se poate să nu se poată. Ceilalți au zis că se mai poate face câte ceva.
El: Au zis că se poate face câte ceva, dar nu au făcut nimic. Cred că au vrut doar să ne ia banii.
Ea:E posibil ca asta să fi vrut.
El: Este posibil, da.
Ea: Și totuși nu pot înțelege în ruptul capului, cum poți să omori un copil și să fii liber. Nu se poate așa ceva!
El: Ba uite că se poate!
Ea: Nu, nu se poate. Nu!
El: Și eu i-am zis avocatului că nu se poate. Asta i-am spus.
Ea: Un an și jumătate cu suspendare pentru că ai omorât un copil...
El: Un an și jumătate cu suspendare pentru că ai omorât un copil.
Ea: Mai exact, nu va sta la pușcărie nici măcar o zi. Asta da dreptate!
El: Întocmai așa i-am spu și eu: ”Asta da dreptate!”
Ea: Și? L-ai întrebat cum se poate așa ceva?
El: Bineînțeles că l-am întrebat.
Ea: Și el? Ce ți-a spus?
El: Nu a mai spus nimic. A ridicat din umeri și atât.
Ea: Dacă ar fi avut copii, nu ar mai fi ridicat din urmeri. Fii sigur de asta.
El: După care mi-a zis că n-a fost omor, ci ucidere din culpă. Așa mi-a zis.
Ea: Cum adică. Nu înțeleg.
El: Adică. Cică ar fi omorât-o din greșeală și-atunci vina n-ar mai fi așa mare.
Nici eu n-am prea priceput.
Ea: Așa ți-a zis?
El: Așa mi-a zis.
Ea: Și tu cum de i-ai permis?
El: Se vedea că nu-i plăcea nici lui ce spune. Ținea privirile coborâte în pământ.
Ea: Asta înseamnă că îi era rușine de ce spune. De-aia ținea privirile coborâte în pământ. Dacă aș fi fost eu acolo, nu ar mai fi îndrăznit. Sigur n-ar fi avut curaj.
De ce nu mi-ai zis și mie că l-ai găsit la birou? De ce nu m-ai sunat?
El: Știi bine de ce.
Ea: Ți-am promis doar că n-am să mai zic nimic.
El: Mi-ai promis, dar uite că deja ai început să te enervezi.
Ea: Așa e. Dar cum poate spune așa ceva cineva care nici măcar nu are copii?
El: Nu-i plăcea nici lui ce spune. S-a văzut clar că nu-i convine.
Ea: Eu în locul lui nici n-aș fi vorbit. Aș fi preferat să tac.
El: Ai dreptate tu aici. Dar el a tăcut la început, iar apoi nu a mai tăcut și mi-a spus așa: Un accident de circulație este un accident de circulație, iar un omor, un omor.
Ea: A avut curajul să-ți spună asta?
El: L-a avut!
Ea: Formidabil!... Știe măcar unde a avut loc accidentul?
El: Se vedea clar că știe. Doar ți-am spus c-a citit dosarul.
Ea: Și despre asta ce a mai avut de zis?
El: A zis că asta e.
Ea: Cum adică asta e?! Nu înțeleg.
El: Adică asta e. Pur și simplu asta e.
Ea: Doamne, dar mi-a omorât copilul pe trecerea de pietoni și el ridică din umeri și spune “Asta e”? Cum se poate așa ceva.
El: A zis că nu este el în măsură să judece. Dar că ea era începătoare. Și de-aia instanța i-a acordat clemență.
Ea: Așa, carevasăzică.
El: Așa.
Ea: Și de faptul că e măicuță, ce-a zis?
El: A zis, “Dumnezeu s-o ierte!”. Că nici nu vrea să se gândească ce-o fi în sufletul ei.
Ea: I-auzi, nenorocita! Ar fi să ne rugăm și pentru sufletul ei, nu? Asta ar vrea domnul avocat.
El: Toți gândesc așa. Toți care n-au trecut prin ce trecem noi.
Ea: Firește că așa gândesc. Ce poate fi mai simplu decât să te rogi pentru sufletul cuiva care ție nu ți-a făcut nimic rău? Poate chiar ți se mai iartă niscavai păcate, nu?
El (prinzându-și capul între mâini): Ce blestem, ce blestem pe capul nostru!... Nici acum nu pot să cred că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!
Ea: Mie și acum mi se pare că e doar un vis. Un coșmar din care nu ne mai trezim.
El: Parcă o și văd cum intră pe ușă și ne spune cu toată inima: Bună, mami, bună, tati!
Ea: Iar apoi ne îmbrățișeză pe-amândoi.
El: Și ne spune “Ce mai faceți voi, drăguții mei?”.
Ea: După care se duce în cameră la Vladimir.
El: Iar nenorocita aia crede că am putea s-o iertăm. A mai venit? A mai venit pe-aici?
Ea: Nu. N-a mai venit.
El: Cum își imaginează ea că am putea s-o iertăm?! Cum s-ar putea așa ceva…
Ea: Speră că ne înmoaie inima cu lacrimile alea ale ei.
El: Criminala!... Să nu îi smulg inima din piept dac-o mai prind pe-aici! Cum ne-a smuls-o și ea nouă. Mi se urcă sângele la cap doar când mă gândesc.
Ea: Lasă asta. Povestește mai bine ce ți-a mai spus domnul avocat în afară de faptul că trebuie să ne rugăm pentru nenorocita aia. Ce altceva ți-a mai spus?
El: Eu l-am întrebat, “Cum se poate așa ceva?! Fetița mea a murit și era pe trecerea de pietoni și pe trecerea de pietoni n-are nimeni voie să moară. Este strict interzis să mori pe trecerea de pietoni.”.
Ea: Bineînțeles că e interzis. Și el ce ți-a zis?
El: Mi-a zis că asta a fost. Pur și simplu era începătoare și s-a speriat și a călcat accelerația în loc de frână.
Ea: I-auzi, sărăcuța!
El: Și eu l-am întrebat dacă a văzut fotografiile cu fetița noastră și el a spus că da, le-a văzut.
Ea: Și?
El : Și! Eu nu l-am crezut de data asta și am scos fotografia mea de la piept și l-am rugat să se uite cu atenție la ea.
Ea: Așa ai făcut?
El: Așa am făcut.
Ea: Bravo!
El: Și el a privit-o preț de câteva momente și-apoi mi-a dat-o la loc s-o pun în buzunar.
Ea: Și?
El. Și. L-am întrebat dacă îi place cum arăta în poză, iar el mi-a răspuns că da și eu i-am spus că nu avea decât 12 ani și el mi-a spus că da, se vede că e doar un copil și nu poate avea mai mult de 12 ani.
Ea: Nu apucase nici măcar să-și facă buletinul.
El: N-a apucat mai nimic din viața asta de rahat.
Ea: Nu mai plânge, te rog, nu mai plânge!…
El: …
Ea: Nu mai plânge, te rog…
El: Gata! Mi-a trecut. Gata.
Ea: Mă și întreb cum de mai ai puterea să plângi. Eu am rămas fără nicio lacrimă. Toate s-au dus, rând pe rând. Nu a mai rămas nimic. Doar pustiu.
El: Iartă-mă. M-am liniștit. Nu mai plâng.
Ea: E teribil de dureros să vezi pe altul cum plânge, când tu nu mai ai nicio lacrimă. Ar trebui să înțelegi acest lucru.
El (ștergându-se la ochi cu mâneca): Promit să nu mai plâng. Uite, mi-a trecut.
Ea (după ce își mai revine): I-ai povestit domnului avocat și cum ne trezea pe toți de dimineață ca să nu întârziem la serviciu și ne săruta pe obraji înainte de a pleca la școală?
El: Nu, asta nu i-am povestit.
Ea: Și cum ne lua tot timpul în brațe și ne spunea că suntem drăguții ei ?
El: Nici asta nu i-am povestit.
Ea: Păcat. Eu așa aș fi făcut.
El: Dar i-am spus că era la fel ca un înger.
Ea: Bine că măcar asta i-ai spus.
El: După care l-am întrebat, “Cum e posibil să moară un așa înger?!”. Și i-am arătat fotografia din nou.
Ea: Și? El?
El: Mi-a spus că nici el nu înțelege o grămadă de lucruri, dar asta este și gata.
Ea: Carevasăzică, asta este și gata.
El: Da. Asta este și gata.
Ea (după câteva momente de tăcere): Și ce ți-a mai spus domnul avocat. Ce-ați mai vorbit voi doi.
El: Eu i-am spus așa: Dacă nu se mai poate face nimic la dosar, măcar legea să fie schimbată. Să nu se mai poate da niciodată pedepse cu suspendare pentru copiii călcați pe trecerea de pietoni. Măcar atât să facă pentru fetița noastră.
Ea: Ai dreptate tu aici. Măcar atât să se facă.
El: "Măcar atât să faceți pentru noi, domnule avocat!". Așa i-am spus.
Ea: I-ai zis și o cheamă Ioana?
El: Da. I-am spus. Evident că i-am spus.
Ea: Bine ai făcut. E foarte important să știe acest lucru.
El: Bineînțeles că e important. Dar el știa deja că așa o cheamă.
Ea: Și? Asta nu l-a făcut să vadă altfel lucrurile? Când cunoști numele unui om, nu mai poți fi indiferent.
El: Mi-a zis că Ioana este un nume foarte frumos, dar că nimeni și nimic nu ne-o mai poate aduce înapoi. Și că trebuie să înțelegem lucru ăsta.
Ea: Asta s-o creadă el, care nu are niciun copil.
El: Așa e. Aici ai tu dreptate.
Ea: Sigur că am dreptate. I-ai povestit și că nici n-a mai intrat în camera ei de când s-a întâmplat?
El: I-am spus, cum să nu-i spun, cum era să nu-i spun. I-am povestit și cum îl găsim în fiecare zi plângând.
Ea: Și el ce ți-a zis când a auzit că Vladimir plânge în fiecare zi?...
El: Mi-a zis că e firesc să plângă pentru că lucrurile sunt așa cum sunt. Și că poate mai sunt și alte lucruri de care încă nu ne dăm seama.
Ea: I-auzi! Și ce lucruri, mă rog?
El: Cică Vladimir este un copil foarte singur. Și c-ar trebui să stăm mai mult de vorbă cu el.
Ea: Așa, deci.
El: Așa. Poate că are dreptate domnul avocat. Vladimir stă mai tot timpul retras. Am observant și eu lucrul ăsta…
Ea (luându-i vorba din gură): I-ai povestit și că erau împreună atunci?
El: I-am povestit. Evident că i-am povestit. Dar se vedea că știe.
Ea: Atunci, știa și că se țineau de mână când s-a petrecut nenorocirea? Despre asta ce ți-a mai spus?
El: Mi-a zis că asta a fost o adevărată minune a lui Dumnezeu că el a scăpat, deși erau împreună când i-a lovit mașina.
Ea: Așa ți-a zis?
El: Așa mi-a zis.
Ea: Dacă a fost minunea lui Dumnezeu, atunci cum de ea a murit? Cum se face că pe ea a lăsat-o să moară?
El: Chiar așa, uite, asta nu mi-a dat prin gând să-l întreb.
Ea: Eu nu aș lăsa un copil să moară, dacă aș fi în locul lui Dumnezeu. N-aș avea inima asta.
El: Da, ai dreptate tu aici. Cum să nu ai dreptate.
Ea: Dar cum ar putea avea El suflet, dacă și-a lăsat și propriul copil să moară în chinurile în care a murit. Cine ar putea să aibă o așa inimă?
El: Așa e, da. Ai dreptate.
Ea: Și pe de-asupra a fost și o măicuță. Slujitor al Domnului, cică.
El: Ăsta ne-a fost norocul, ce să-i faci.
Ea: Pe femeia asta cine ne-a trimis-o… Tot Cel de Sus?
El: Hai să nu mai vorbim, liniștește-te, mai bine să nu mai vorbim. Ia uite cum te-ai aprins la față…
Ea: Nu înțeleg! Nu înțeleg în ruptul capului cum de ea a murit, iar el a scăpat! A avut atât nenoroc.
El: Nici eu nu pot înțelege, dar asta e.
Ea: Doar erau amândoi împreună, se țineau unul pe altul de mână…
El: Nu te mai gândi la asta, încearcă să nu te mai gândești.
Ea: Pur și simplu nu înțeleg! Nu pot să înțeleg oricât m-aș strădui.
El: Cine crezi că poate pricepe așa ceva?
Ea: Doamne, și cât de mult se iubeau!... Mai ții minte? Tot timpul erau nedespărțiți.
El: Da, așa e, foarte mult se iubeau ei doi.
Ea: Iar acum el e aici, iar ea, acolo!
El: Nici eu nu pot să pricep. El aici, și ea, acolo!
Ea: Și eu nu îmi mai pot găsi liniștea...
El: Nici unul din noi nu ne mai găsim liniștea...
Ea: Iar acum Vladimir ne roagă să mergem pe la ea mai rar. El, care o iubea atât de mult...
El: Mai știi cum se jucau amândoi în parc? Toți se mirau cum de sunt frate și soră.
Ea: Se mirau pentru că de obicei frații se ceartă între ei. De-asta se mirau. Nu toți frații sunt apropiați cum au fost ei doi.
El: Așa e. Foarte rar întâlnești unii ca ei.
Ea: O să vezi că Vladimir nici nu s-a dus. Are să ne spună că s-a dus, dar nu s-a dus.
El (după o scurtă pauză): Poate că totuși s-a dus. Știi bine cât de mult o iubea. Pate chiar de la el sunt florile.
Ea: Așa e, da. Poate.
El: Și știe cât de mult ura să stea singură. Nu se poate să o lase așa.
Ea: Ai dreptate tu, nu se poate.
El: Doar a fost prietenul ei cel mai bun, erau tot timpul nedespărțiți.
Ea: Ea nu-l lăsa niciodată să se simtă singur. Ții minte cum se ducea în camera lui de câte ori i se părea că e abătut?
El: Țin minte, cum aș putea să uit?!
Ea: Stătea cu el până noaptea târziu, de multe ori îi găseam adormiți împreună.
El: Așa e, da.
Ea: Așa e.
El: Vladimir niciodată nu o să mai aibă un așa prieten.
Ea: Niciodată nu o să mai aibă un prieten atât de bun Vladimir.
El: Niciodată. Nu. Niciodată.
Ea: Aș vrea să îți spun ceva. Sper să nu te superi pe mine.
El: Spune ce ai de spus, nu o să mă supăr, promit.
Ea: De fapt nu e chiar adevărat că azi nu a venit. Te-am mințit.
El: Cum adică m-ai mințit?! Nu înțeleg ce vrei să spui.
Ea: A venit și azi la ușa noastră. Am auzit-o cum stă acolo și plânge înfundat.
El: Cine, măicuța?
Ea: Da! Măicuța!
El: Ești sigură că nu ți s-a părut?
Ea: Sunt sigură.
El: Și de ce nu ai vrut să-mi spui că iar a venit, ce e atât de deosebit? Nu înțeleg.
Ea: De data asta n-a mai fost ca în alte dăți. M-am dus la ușă și i-am deschis.
El: Asta nu se poate să fie adevărat. Este, de bună seamă, o glumă.
Ea: Nu, nu este o glumă. Nu. Am luat-o în casă și i-am spus așa - stătea chiar pe scaunul ăsta pe care stai tu acum - “Ce vrei tu de la mine?”.
El: Aici? La noi? În casă?
Ea: Da. Aici.
El: Nu se poate.
Ea: Ba da. Se poate.
El: Nu.
Ea: Am luat-o și i-am spus așa: “Ce vrei tu de la sufletul meu?”. Și ea mi-a răspuns așa:
Măicuța: Doamne, cât de frig îmi e. Mâinile îmi sunt înghețate.
Ea: Cred și eu că ești înghețată. Dar ce cauți aici?
Măicuța: Nu știu. Aș vrea să ... vorbim. Doar atât.
Ea: Da?!
El: Da?!
Măicuța: Da.
Ea: Și cam despre ce ai vrea tu să vorbim?
Măicuța: Nu știu. Aș vrea să…
Ea: "Tu crezi ?", am întrebat-o.
Măicuța: Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
Ea: Vreau să știu dacă tu chiar crezi în Dumnezeu.
Măicuța: Cum aș putea să nu cred?! E singurul loc în care mi-am aflat liniștea.
Ea: Atunci, de ce nu te duci la El să vorbești? Ce cauți aici?!
Măicuța: Sufletul meu e adânc tulburat. Mi-e teamă că încercarea asta prin care mi-a fost dat să trec e prea grea pentru puterile mele.
Ea: Și vrei ca eu să te scap, nu? Să-ți iau povara asta care îți apasă sufletul. Vrei să te iert!
Măicuța: Ce bine ar fi dacă m-ați putea ierta! Doamne, cât de bine ar fi. Mi-e sufletul atât de greu.
Ea: Ca să te poți întoarce la El împăcată. Să fiți din nou împreună.
Măicuța: …
Ea: Bine, i-am spus. Eu te iert. Mergi cu Dumnezeul tău înainte.
Măicuța: Cum așa? Până acum nici nu voiați să mă vedeți, iar acum brusc mă primiți în casă și-mi spuneți “Te iert.”?
Ea: Să zicem c-am avut o zi mai bună.
El: Nici eu nu pricep de ce ai făcut asta.
Ea: Dar am și eu o curiozitate: Te doare mai puțin acum că ți-am spus "Te iert."? Ți-e mai ușor?
Măicuța: Inima mea îmi spune că nu.
Ea: Ia uite ce drăguț! Începem să ne înțelegem noi amândouă.
Măicuța: Doamne, ce bine ar fi fost să fi murit în locul ei. Cât de mult mi-aș dori acest lucru.
Ea: Cred și eu că asta ți-ai dori. Dar uite că nu e așa.
Măicuța: Parcă a fost un blestem.
Ea: Nu știu cum te-aș putea ajuta. Pe tine și pe Dumnezeul ăsta în care amândouă am crezut.
Măicuța: Puteți să îmi dați o cană cu apă?
Ea: Da! Sigur că da.
Măicuța: Vă rog, vă implor să înțelegeți! N-am vrut să se întâmple ce s-a întâmplat.
Ea: Serios?! Nici eu n-am vrut.
Măicuța: Nu știu de ce mi s-a dat tocmai mie încercarea asta... Tocmai când îmi găsisem, în sfârșit, liniștea.
Ea: Și ce aș putea eu să-ți spun? Crezi că aici, la mine, vei găsi mai multă liniște?
Măicuța: Știți? Din clipa aia nenorocită îi văd noapte de noapte chipul.
Ea: "Și eu i-l văd!", i-am spus.
Măicuța: Nu pot să uit cum mă privea când am coborât din mașină și am luat-o în brațe.
Ea: Trăia încă?
Măicuța: Da! Trăia! A murit chiar în brațele mele.
El: Doamne, ce cumplit! Cum de a putut să-ți spună așa ceva ?!
Ea: Și, in momentul ăsta, am început.
El: Ce anume ai început?! Nu înțeleg!
Ea:M-am apucat să-i povestesc tot despre ea. Totul. De când s-a născut fetița noastră și până a murit. N-am ratat nimic din ce ar putea s-o atingă.
El: Și ea ce-a zis când i-ai povestit?!
Ea: N-a zis nimic! La început m-a ascultat atentă, după care privirile au început să treacă prin mine.
El: De-asta sunt albumele astea cu fotografii aici?
Ea: De-asta!
El: Și?
Ea: Și. După ce i-am povestit tot, i-am spus așa:" De-acum fiica mea nu îți mai e o străină! Vei ști pe cine ai omorât de câte ori îi vei vedea chipul.".
Măicuța: Mda.
Ea: Mda.
Măicuța: Mda.
Ea: "Acum tu va trebui să poți să te ierți! Pe tine și pe Dumnezeul ăla în care spui că mai crezi".
Măicuța: "Da", mi-a răspuns ea absentă. "Încep să înțeleg".
Ea: Și la urmă am întrebat-o așa: "Am și eu o curiozitate. Unde era Dumnezeu ăla al tău când s-a întâmplat nenorocirea? Unde să fi fost el plecat?".
Măicuța: Asta l-am întrebat și eu. Dar pân' acum nu am aflat nici un răspuns.
Ea: Poate era ocupat cu altceva. Doar se întâmplă atâtea lucruri pe lume....
Măicuța: Da, poate. Sigur că da.
Ea: După care m-a întrebat: “Vă supărați dacă mă ridic și plec? Simt nevoia să ies afară.".
Ea: Cum aș putea să mă supăr? Doar ne-am înțeles așa de bine, pe noi două ne leagă atâtea...
Măicuța: Am să mă gândesc la tot ce mi-ați spus. Se pare că eu și cu El avem multe de discutat.
Ea: "Da, multe. Din ce în ce mai multe veți avea de discutat voi doi", i-am spus. "Tu și cu Dumnezeul ăla care te-a lăsat să-mi furi copilul".
După care a ieșit afară în noapte.
El: Cred că mai bine i-ar fi fost ca ușa să fi rămas încuiată. Ar fi scăpat mult mai ușor așa. Dar tu?! Tu cum ești? Te simți mai liniștită acum?
Ea: Eu? Bine. Chiar bine.
El: Nu s-ar zice!
Ea: M-am gândit că așa suntem chit: eu, pentru că mi-am pierdut copilul. Ea, pentru că și l-a pierdut pe Dumnezeu.
El: Acum înțeleg și eu de ce ai primit-o în casă.
Ea : Apoi m-am hotărât să intru în camera ei. Nu știu ce mi-a venit, dar m-am hotărât să intru acolo.
El: Nu, dar asta e cu adevărat incredibil, n-ai mai intrat acolo de când ea s-a dus.
Ea: Așa e. Niciunul din noi n-am mai intrat.
El: Niciunul. Da. Niciunul.
Ea: Am intrat acolo și am stat multă vreme fără să fac nimic.
El: Chiar nu înțeleg ce te-a apucat, nu trebuia să te duci acolo cu niciun chip.
Ea: M-am uitat la lucrurile ei, am stat ore întregi și le-am privit. Le-am privit și am încercat să-nțeleg.
El: Nu te mai gândi atât, nu este nimic de înțeles. Ai să înnebunești până la urmă tot încercând să pricepi.
Ea: M-am gândit că pot afla răspunsul acolo în lucrurile ei rămase așa cum le-a lăsat când a plecat. Se prea poate să ne fi scăpat ceva. Imposibil să nu existe un semn cât de mic când urmează să se întâmple ceva atât de cumplit.
El: Nu există nimic, crede-mă tu, nimic pe care să-l poți înțelege câtuși de puțin.
Ea: Mi-am amintit că în dimineața aia își uitase treningul, iar eu am alergat după ea să i-l dau.
El: Ce ciudat! Ea nu-și uita niciodată lucrurile acasă. Asta chiar sună ciudat.
Ea: Poate că dacă aș fi prins-o din urmă, lucrurile ar fi stat altfel acum. Poate că a fost un semn.
El: Nu, nu e în regulă ce spui tu acum, nu te mai gândi, nu.
Ea: Cred că asta ar fi trebuit să-i spun măicuței ca să-l întrebe pe Dumnezeu ăla al ei. Poate până la urmă o să-i dea un răspuns.
El: Nu, nu, nu.
Ea: Și-apoi m-am apucat să-i pun lucrurile în ordine. Am stat toată ziua închisă acolo și le-am aranjat.
El: Cred că n-ai făcut deloc bine, trebuia ca totul să fi rămas la fel ca în dimineața aia în care și-a pus ghiozdanul în spate și a plecat.
Ea: Dimineața aia învăluită în ceață.
El: Dimineața aia învăluită în ceață...
Ea: Poate că ar fi fost într-adevăr mai bine, nu știu ce să zic.
El: Ar fi fost mai bine, sunt sigur.
Ea: Și-n timp ce-i împătuream hăinuțele, am simțit brusc cum totul începe să se învâtă în jurul meu. Am realizat dintr-o dată că hăinuțele ei... hăinuțele i-au rămas mici.
El: Ai perfectă dreptate, cum de nu ne-am gândit până acum. Doar a trecut mai bine de-un an, este clar că nu i s-ar mai potrivi.
Ea: Poate ar trebui să le dăm la altcineva.

- sfârșit scena 1-

Scena 2

(se aude o cheie în yală. După câteva momente apare Vladimir, un băiețel având cca 12-13 ani. Este trist, apatic).
Ea: Bună Vladimir.
Vladimir: Bună.
El: Salut, Vladimir.
Vladimir: Salut.
El: Ce mai faci tu.
Vladimir: Bine.
El: Da?
Vladimir: Da.
Ea: Dar dă-ți ghetele alea jos din picioare. Nu vezi că lași mizerie pe covor? De ce intri mereu încălțat?
El: Nu crezi că exagerezi? Nici n-a intrat bine în casă, c-ai și început să strigi la el.
Ea: Că doar nu dai tu toată ziua cu mătura prin casă.
Vladimir (dându-și ghetele jos): Uite că mi le-am dat. Acum e bine?
El: Da, Vladimir. E bine. Mama ta e puțin nervoasă, nu trebuie să pui prea mult la suflet.
Vladimir: Zi mai bine că mama e tot timpul nervoasă!
Ea: Ziua ta cum a fost. Spune-ne și nouă cum a fost ziua ta.
Vladimir: A fost o zi bună.
Mama: E bine dacă ai avut o zi bună.
Vladimir: Da, e bine.
Mama: Ia zi, ți-e foame? Vrei să punem masa?
Vladimir: Nu, nu mi-e foame.
Mama: Dar lasă ghiozdanul ăla aici pe scaun! Nu vezi ce greu e? Are să te cocoșeze de tot pân' la urmă. Ia uite cât e de greu...
Tatăl: Niște tâmpiți ăștia cu școala lor! Nu se gândesc deloc la copii, de-i pun să care sacii ăștia burdușiți în spate.
Mama: Și sora ta se plângea că are ghiozdanul prea greu.
Vladimir: Da, și Ioana se plângea.
Mama: Sărăcuța de ea. Mi se face milă când mă gândesc.
Tatăl: La școală cum a fost?
Vladimir: A fost bine.
Tatăl: E bine dacă a fost bine.
Mama: Sigur că e bine. Cum altfel să fie?
Tatăl: Nu știu! Întreb și eu.
Vladimir: Poate n-ar strica să mai treceți și voi pe la școală! Toți părinții mai vin când și când. Doamna dirigintă întreabă mereu de voi.
Mama: Spune-i și tu că n-am avut timp. O să ne ducem cât de curând.
Vladimir: Așa spuneți mereu...
Tatăl: Cu colegii cum te mai înțelegi!
Vladimir: Mă-nțeleg tot la fel ca și pân-acum;
Tatăl: Ai mai rămas cu ei după ore, nu? Eu, când eram ca tine, mereu rămâneam după ore să joc fotbal cu colegii mei.
Vladimir: Nu, n-am mai rămas.
Mama: Și eu mă duceam cu colegele prin magazine când eram de vârsta ta.
Vladimir: Mi-ai mai spus asta.
Tatăl: Odată am fost și noi cu fetele prin magazine, dar nu ne-a plăcut.
Mama: Că noi ne înnebuneam după prostia aia a voastră de joc!...
Vladimir: Și colegii mei rămân după ore la fotbal. Dar pe mine nu mă primește nimeni în nicio echipă.
Mama: I-auzi ce colegi răi! Pe vremea mea copiii erau altfel, nu ca acum.
Tatăl: Poate-ar trebui să fii ceva mai apropiat de colegii tăi! Nu e bine să fii așa de retras.
Mama: Așa e, Vladimir. Tu ești tot timpul posomorât. Ar trebui să fii mai vesel puțin.
Vladimir: Cine vorbea!...
Tatăl: Ia zi, te-a ascultat la vreo materie? Spune-mi și mie dacă te-a ascultat la ceva.
Vladimir: Nu m-a ascultat la nimic!
Tatăl: Sigur?
Vladimir: Sigur.
Tata: Sper că înveți bine. Sora ta lua notele cele mai bune.
Vladimir: Știu că lua notele cele mai bune! Tot timpul îmi spui asta.
Tata: Era foarte bună la învățătură sora ta.
Vladimir: Și asta mi-ai mai zis!
Mama: Tatăl tău repetă tot timpul aceleași lucruri. Nu te-ai obișnuit?
Vladimir: Și tu faci la fel!
Mama: Da?
Vladimir: Da!
Tata: Dar acum nu mai e printre noi, sora ta nu mai e printre noi, cu toate că lua notele cele mai bune.
Mama: Și lucrurile ei au rămas mici, azi am intrat în camera ei și-n timp ce-i aranjam lucrurile, mi-am dat seama că i-au rămas mici.
Vladimir: Da' ce s-a-ntâmplat, tu spuneai că n-o să mai intri niciodată acolo?!
Mama: Da, așa e, dar uite că am intrat.
Vladimir: Și mie mi-au rămas lucrurile mici! Toți colegii din clasă au observat.
Mama: Vai, da' chiar așa e, acum văd! I-au rămas și lui hăinuțele mici.
Tata: O să îți cumpărăm altele noi.
Mama: Poate ți se potrivesc și câteva de la sora ta. Unele dintre ele sunt foarte frumoase. Nu are de ce să.ți fie rușine, sunt și pentru fete, și pentru băieți.
Tata: Și este păcat să rămână așa…
Mama: Cum trece timpul ăsta, nici nu-ți vine să crezi cât de repede trece.
Tata: Acum sunt mici copiii, acum te trezești c-au crescut mari.
Mama: Mai țineți minte ce fericiți eram noi împreună când eram fericiți?
Tatăl: Da, cum să nu, noi am fost foarte fericiți când eram fericiți.
Mama: Iar acum ne certăm mai tot timpul, asta facem noi acum.
Vladimir : Asta faceți, e adevărat!
Mama: Și tatăl tău îmi spune că vrea să ne despărțim, îmi zice tot timpul să mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să ne despărțim.
Tatăl: Cred că așa ar fi mai bine, da.
Mama: Deși am jurat că vom rămâne împreună și la bine, și la rău.
Tatăl: Am jurat, corect, dar de ce te porți de parcă eu aș fi de vină pentru tot ce s-a întâmplat?
Mama: Știu că nu tu ești de vină, nu mai vorbi așa.
Vladimir: Ba e așa cum spune tata, mereu ne acuzi. Te porți de parcă noi am fi fost vinovați.
Mama: Posibil să fie așa cum spui, nu știu.
Vladimir: Eu mă simt de parcă tot timpul te-aș încurca. Ce ți-am făcut de te porți cu mine așa?!...
Mama: Nu știu nici eu ce se întâmplă cu mine... Aș vrea să fie altfel, nu ca acum.
Tatăl: Da, așa e, înainte era mult mai bine.
Mama: Da.
Vladimir: Da.
Tatăl: Da.
Mama: Dar tu spui o grămadă de lucruri și nu faci nimic, nici măcar cu avocatul n-ai reușit să te înțelegi.
Tatăl: N-a fost vina mea, ce pot eu să fac dacă avocatul n-a vrut?!
Mama: N-a fost totuși vina ta, e adevărat.
Tatăl: Am fost pe la toți avocații, nici unul nu a putut să facă nimic.
Mama: Iar ea stă singură acolo toată ziua și ne așteaptă.
Tatăl: Tare singură e acolo, sărăcuța de ea.
Mama: Dar tu, băiatule, de ce ai întârziat atât, parcă nu vă țineau așa de mult la ore. Ce s-a întâmplat de ai întârziat așa de mult?
Tata: Da, chiar așa. De ce ai ajuns acasă atât de târziu?
Mama: Ne-am făcut amândoi griji pentru tine.
Tatăl: Ia spune, ai trecut pe la sora ta? De-asta ai venit atât de târziu?
Mama: Azi am văzut niște flori proaspete pe mormânt! Tu le-ai pus acolo?
Vladimir: Parcă spuneai că nu o să te mai duci decât o dată pe săptămână.
Mama: Așa e, dar azi este luni.
Vladimir: Și ce dacă astăzi e luni?! Nu înțeleg ce vrei să spui.
Tatăl: Mama ta vrea să spună că săptămâna asta de-abia a început. Și că azi e prima dată când a fost acolo pe săptămâna asta.
Vladimir: Da. Înțeleg.
Mama: Da.
Tatăl: Mă gândeam eu c-o să înțelegi.
Vladimir: Eu mă duc la mine în cameră. Am multe teme de făcut pentru mâine.
Mama: Dar n-ai mâncat nimic, Vladimir! Așteaptă mai întâi să punem masa.
Tata: Nici noi nu am mâncat! Mie, unul, mi s-a făcut o foame de lup.
Vladimir: Nu mi-e foame! Mă duc în camera mea.
Mama: Tu iar vrei să te-nchizi acolo toată ziua și să ne spui pe urmă că ai răcit. Sunt sigură că asta o să faci.
Tatăl: Vladimir, de ce vrei tu neapărat s-o superi mama ta?! Știi bine ce e în sufletul nostru.
Vladimir: De fapt, am luat patru la matematică! V-am mințit când v-am spus că nu m-a ascultat la nimic.
Mama: Nu-ți face griji, Vladimir! Nimeni din familia noastră n-a fost bun la matematică.
Vladimir: Afară de Ioana, bine'nțeles. Ea era cea mai bună la toate.
Mama: Vladimir, nu o mai răni pe mama ta! Nici nu-ți imaginezi cât de rău mă doare când te-aud vorbind așa.
Vladimir: Ieri ți-am adus un buchet de flori și nici măcar nu l-ai văzut! Au rămas tot acolo unde le-am pus.
Mama: Așa e, da, nu știu unde mi-o fi fost capul! Ai dreptate tu, uite că sunt tot aici.
Vladimir: Erau florile care-ți plăceau ție cel mai mult. Nici măcar nu te-ai uitat la ele. Și nici la lecții nu mă mai ajuți.
Mama: Sunt o proastă, da! Ai dreptate să fii supărat.
Vladimir: Nu sunt supărat pe tine. Sunt doar obosit.
Tatăl(mamei): Dar du-te și pune-le în apă, nu vezi că aproape s-au veștejit? Ce-ai rămas pironită în mijlocul camerei?!
Mama (în timp ce iese din cameră): Mă duc, mă duc! Nu te mai răsti și tu așa.
Tatăl : Vladimir, o să fac eu cu tine pregătire la matematică. Îți promit!
Vladimir: Pot să mă descurc și singur. Nu e nevoie. De fapt...
Tatăl: De fapt, ce?
Vladimir: Nimic. Voiam să-ți pun că nu m-a ascultat la nimic. M-am enervat când te-am auzit spunând povestea aia cu ziua de luni, de-aia ți-am zis c-am luat patru la matematică. Înțelegi acum?
Tatăl: Înțeleg.
Vladimir: De fapt, eu o ajutam și pe ea. Nu era foarte bună la matematică.
Tatăl: Mda.
Vladimir: Mda.
Tatăl: Era o prostie. Nu știu de ce m-am apucat să-ți spun gogomănia asta cu ziua de luni.
Vladimir: Așa e, da. O prostie.
Tatăl: Asta se întâmplă când îmbătrânești, începi să spui tot soiul de nerozii. Ai să vezi și tu când o să crești mai mare.
Vladimir: Te-ai dus și tu, nu? Spune drept, te-ai dus?
Tatăl: Da, Vladimir, m-am dus. Știi prea bine că n-o putem lăsa singură pe sora ta.
Mama (în timp ce se întoarce cu florile într-o vază; arătându-i lui Vladimir florile) Ia uite ce frumoase sunt! O să-și revină cât ai clipi.
Vladimir: Așadar, tot v-ați dus.
Mama: Nici n-am știut unul de altul! Ne-am dus așa, fără să știm că și celălalt va face la fel.
Tatăl: Ca să vezi ce întâmplare! Am găsit niște flori proaspete puse acolo la sora ta. Și eu am crezut că le-a pus mama ta, iar ea a crezut că le-am adus eu. Nu că este ciudat?
Mama: Și ne-am gândit apoi că n-avea altcineva cine să le aducă decât tu. Până la urmă tot te-ai dus, nu? N-ai putut nici tu să reziști.
Vladimir: Nu! Nu! Nu!
Tata: Atunci pesemne că altcineva a fost. Se mai întâmplă uneori să apară pe morminte flori fără să știi de la cine sunt.
Mama: Poate și le aduc chiar morții între ei. Să treacă mai ușor peste momentele alea în care nu mai pot de atâta singurătate.
Tata: Măcar ei să se înțeleagă unul pe altul.
Mama: Măcar ei, dacă cei vii i-au uitat.
Tatăl: Eu cred, Vladimir, că tu ai fost, dar nu vrei să ne spui. N-aveau totuși cum să apară așa din senin.
Vladimir: Nu, am spus nu! Nu!
Mama: Bine, dar voi vă înțelegeați atât de bine, de ce nu vrei să te mai duci când atât de mult vă iubeați voi amândoi?
Tata: Gândește-te numai cum s-ar simți ea acum dacă ar ști că tu nu te mai duci să o vezi! Cât de urât trebuie să-i fie fără noi în cimitirul ăla pustiu.
Mama: Ea, sărăcuța, nu cunoaște acolo pe nimeni.
Tatăl: Pe nimeni nu cunoaște sărăcuța în cimitirul ăla întunecat.
Mama: Și pe deasupra nu ne mai lași nici pe noi s-o vedem.
Tata: Deși seară de seară îi aprindem lumânări. Nu îți dai seama cât e de important pentru ea să aibă acolo tot timpul lumină?
Vladimir: Noaptea toate luminile morților se aprind. Am citit asta undeva. Vreau să spun, se aprind de la sine.
Tatăl: Poate chiar îngerii coboară din cer și le aprind. Cine poate să știe?
Mama: Lumină din lumină.
Vladimir: Lumină din lumină.
Tatăl: Lumină din lumină.
Mama: Și cine naiba o fi pus florile alea, că nu pot defel să pricep.
Tatăl: Chiar nimic nu mai e de-nțeles.
Vladimir: Așa e, chiar nimic nu e de înțeles. E incredibil cât ghinion am avut.
Mama: Nu, dar ce vrei să spui tu acolo, Vladimir? Nu înțeleg.
Vladimir: Mamă...
Mama: Da.
Vladimir: Mamă...
Mama: Da, Vladimir! Te ascult! Ce e?
Vladimir: Ce-ați fi făcut dacă eu aș fi fost acolo, iar ea, aici?!... Ați fi venit și pe la mine tot atât de des?
Mama: Ce vorbă e asta, Vladimir?! Cum poți să te gândești la așa ceva!
Vladimir: Eu nu sunt la fel de bun la învățătură! Și nici florile pe care ți le aduc nu-ți plac!
Mama: Mă faci să plâng, Vladimir! Nu mai vorbi așa.
Vladimir: Poate că, dacă eu aș fi fost acolo, iar ea ar fi stat cu voi, aici, lucrurile ar fi fost altfel acum! Poate n-ați mai fi fost atât de nefericiți!
Mama: Dar nu e adevărat, băiatule! Cum poți să crezi așa ceva?!... Tot timpul am fi venit pe la tine, așa cum facem și cu sora ta. Ar fi fost la fel, la fel.
Vladimir: Înseamnă că sunt cu adevărat ghinionist!... Nu pricep cum de mi s-a-ntâmplat tocmai mie să scap.
Tata: Cum poți să spui că ai avut ghinion? Gândește-te numai la ce-ar zice sora ta dacă te-ar auzi!
Vladimir: Cât de mult îmi doresc să fi fost eu în locul ei, iar voi să veniți pe la mine în fiecare zi. Mă simt tot mai singur în casa asta din care au plecat și morți, și vii.

(luminile încep să se stingă încet, în timp ce Vladimir se-ndreaptă către camera lui, abătut, și intră acolo.)

- sfârșit scena 2-
Scena 3

Imediat după ce se aude ușa închizându-se, soneria de la intrare începe să sune nerăbdător, după care intră în cameră Ioana, având în spate ghiozdanul și ținând în mână un buchet de flori;este luminată de un reflector spot, restul încăperii fiind slab luminată, aproape în semiobscur).

Ioana: Bună, mami, bună, tati! Ce mai faceți voi, drăguții mei? Cum a fost ziua voastră? De-abia așteptam să vă văd, am avut un vis atât de ciudat... Nici n-o să vă vină să credeți când am să vă povestesc.
A! Era să uit! Ia uitați ce flori v-am adus. Nu că sunt frumoase?
Da' unde e Vladimir, n-a ajuns acasă? Uite c-a venit, hoțomanul. Văd că și-a lăsat ghiozdanul aici. Precis că s-a închis în camera lui... Mi se pare mie că iar i s-au înecat corăbiile. Mă duc pe la el, de-abia aștept să-i povestesc și lui ce vis am avut. Uf, tare mă mai dor picioarele. Am alergat într-un suflet spre casă. Uneori mi se pare atât de singur și neajutorat... Parc-ar fi un pui zgribulit de găină.Vorbim mai târziu, da?

(Ia ghiozdanul lui Vladimir și se duce la el în cameră; el și ea privesc preț de câteva momente ușa pe care”a dispărut” Ioana)

Scena 4

Ea (întorcându-se cu fața către fereastră): Te rog, poți tu să ridici jaluzelele? Simt nevoia de mai multă lumină.
El: (se duce și ridică jaluzelele):

Pe măsură ce le ridică, sala se luminează.

- sfârșit -
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Mulțumesc mult, prea răbdătoare doamnă! Chiar ați făcut un efort..
Am avut bucuria să o "văd" la teatru lectură pusă pe voci de niște actori adevărați și n-a sunat deloc rău. Cu puțin noroc, poate ajunge chiar pe scenă.
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2021-02-14 20:54:50
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Emoționant text. Felicitări. Sigur, l-am mai citit. Nu știu ce modificări au fost făcute dar textul este bine realizat, rotund și cu un final care spulberă apăsarea, tristețea, durerea și lacrima care se instalează urmărind visul-coșmar al micuței Ioana!

Am să prezint textul unui actor profesionist. Să văd ce părere va avea!
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2021-02-13 03:45:43
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23877
Comentarii: 120196
Useri: 1418
 
 
  ADMINISTRARE