FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
proces-verbal (monolog profesoară)
Text postat de Florentin Sorescu

Nu-s copii răi!
Da, e adevărat, e adevărat, primul contact cu ei a fost unul puțin mai dur, este adevărat, dar la ce altceva ați fi vrut să m-aștept?!... Când preiei o clasă specială nu-ți imaginezi că vei avea de-a face cu cei mai cuminți copii... Că doar de-aia se și numește clasă specială. Ceva între ospiciu și penitenciar...
Aici vin copiii care au o plată de făcut! Și nu una oarecare... Pentru că au avut ghinionul să se nască într-un loc în care nu au fost bine primiți. Iar pentru asta tot ei trebuie să plătească...
Sunt gălăgioși, da! Zbiară, mușcă, distrug orice întâlnesc în cale. Dar ce altceva ar putea să mai facă?
Imaginați-vă doar o clipă, o singură clipă din viața lor. Că ați avea un tată bețiv care una-două vă lovește peste față. Sau o mamă care v-ar spune senină, pardon, fata mea, dar eu nu am cu ce să te cresc, trebuie să te duc de-aici. Imaginați-vă fie și pentru o clipă ce înseamnă neiubirea. Că vă treziți luați frumos de mână de propii părinți și duși într-un cămin unde vi se spune că vor veni să vă vadă la sfârșit de săptămână. Și numărați clipele până la acel sfârșit de săptămână și nu vine nimeni. Iar apoi din nou le numărați, și iar nu vine nimeni. Și încet-încet asta devine viața voastră. Una în care trăiți tot timpul așteptând. Nu pe Godot, să fim înțeleși, ci pe părinții tăi, ăia care te-au făcut.
Cele mai rele momente nu sunt cele în care țipă și strică, domnilor! Cele mai rele momente sunt cele în care tac! Atunci este durerea, adevărata durere. Când îi vezi stând înmărmuriți în bancă fără să li se miște nici măcar un mușchi pe față. Înlemniți, cum s-ar spune. Și-ți dai seama că ceva, acolo, în adâncul lor, s-a rupt. Iar când se rupe ceva în sufletul unui copil greu mai poate fi reparat. Dacă mai poate fi reparat vreodată…
Nu mai știu pe cine l-am văzut primul stând așa. Alex Troancă, cred. Și m-am mirat, că dintre toți el era cel mai rău. Nimic nu îi stătea în cale. M-am mirat văzându-l cum stă cuminte în bancă, că nici măcar respirația nu i-o mai simțeai.
M-am apropiat ușor de el, ușor, ușor și l-am strâns în brațe. Exact ca pe copilul meu l-am strâns. Iar el s-a schimonosit la față aproape nevenindu-i să-și creadă ochilor. Cred că am fost prima femeie care l-a strâns în brațe vreodată! Prima! Nici nu știa ce să facă cu mâinile, sărăcuțul de el. Aproape aș fi crezut că strâng în brațe un manechin dacă nu l-aș fi auzit cum începe să scâncească ușor, iar apoi nu i-aș fi simțit lacrimile prelingându-se pe obrajii mei.
Când am venit pentru prima dată în această școală nu aveam voie nici măcar să intrăm în sala de sport, dacă vă vine să credeți! Nu știu ce dracu se întâmplase, că fusesem la o altă școală de unde m-au mutat cu tot cu clasă. Chestii administrative, cică. Nu mai aveau loc de noi. Iar aici am devenit iar intrușii. Asta era o școală normală, chipurile. În care nu au ce căuta unii ca noi. Până când și eu eram privită ca o paria, darămite ei.
Ei bine, mi-am zis, dacă nu avem voie în sala de sport, atunci vom face sportul afară. Că doar nu era să-mi las copiii așa... pe din-afară.
În fiecare săptămână mi-am ținut orele de sport, fie vară, fie iarnă, nu am sărit nici măcar una.
Imaginați-vă cum e să joci handbal pe un ger cumplit, când toată curtea școlii e plină de zăpadă înghețată. Simțind privirile iscoditoare ale celorlalți copii care stau frumos la căldurică în clase.
Dar lor le plăcea, sărăcuții de ei. Li se părea ceva nemaipomenit că jucăm handbal în zăpadă. Le spuneam, "Abia am putut să-l conving pe domnul director să ne lase aici, suntem singurii cărora ne-a permis. Ați auzit? Singurii. Să nu vă aud lăudându-vă la ceilalți copii, că jar mâncați! O să ne bage și pe noi în văgăuna aia unde se antrenează ceilalți”.
Și azi așa, mâine așa, ne-am trezit cum încep să vină la noi și ăi de la clasele normale. Copii, de! Li se părea ceva nemaipomenit auzindu-ne chicotind veseli prin nămeți. În cele din urmă nu mai voia nimeni să se ducă în sala de sport, ci doar afară.
- Nu se poate, doamna profesoară, așa ceva! mă trezesc într-o zi luată la trei păzește de directorul școlii. Fostul director, că între timp a fost dat afară pentru cine dracu mai știe ce matrapazlâcuri. Nu se poate așa ceva, de ce nu intrați și dumneavoastră ca toți ceilalți în sala de sport?.
- Pen' că nu mi s-a permis! îi răspund.
- Cum să nu vi se permită? zice el făcând pe niznaiul. Chiar vă rog să vă țineți orele de sport în sală, doar nu vreți să facă vreun copil - Doamne ferește! - aprindere la plămâni...
- Ăia de la clasele speciale sau cei de la clasele normale? îl întreb.
- Dar de ce - continuă el făcându-se că nu m-a auzit- de ce ați ținut să vă luați și ore de sport? Credeam că dvs vă ocupați de psihopedagogie specială.
- Păi tocmai de aceea, i-am răspuns, tocmai de aceea mi-am luat și ore de sport. Tocmai pentru a putea să fac cu ei psihopedagogie specială. Cum credeți că vă puteți apropia mai mult de copii altfel decât prin joc? Mai ales de unii ca aceștia, cu care n-a stat nimeni nici măcar să se joace.
Un prost, n-a fost în stare să priceapă nimic. A plecat de lângă mine bolborosind și agitându-și mâinile, în semn de "Dracu să vă mai înțeleagă!"

Dar de curând mi s-a întâmplat alta și mai gogonată. Cu una de i se zice Matusalema. Că e angajată de când a fost construită școala asta și probabil va ieși la pensie când va fi dărâmată.
Asta s-a întâmplat chiar la începutul acestui an școlar. Am fost mutați din clasa noastră pentru a fi aduși alți copii care nici ei nu prea au loc în școală. Ni s-a spus că vom face cursurile după-masă într-o altă clasă din motive de spațiu. "Foarte bine, zic. La noi nu este o problemă programul, că și așa mai mult de jumătate din copii sunt de la Centru". Centru fiind chiar în curtea școlii, adică la o aruncătură de băț.
Ei bine, ne-am mutat noi frumușel acolo unde ni s-a spus și am început orele de curs. Într-o zi mă trezesc că se deschide brusc ușa și intră Matusalema. Doamne, să vedeți uimire pe chipul ei când a dat ochii cu noi. Uitase ceva în clasă, cică, ea având orele de curs dimineața.
- Da’ ce e cu voi aici! zice ea consternată.
- Ce să fie? îi răspund. Nu vedeți? Suntem la cursuri.
- Dar nu se poate așa ceva! continuă ea revoltată, făcând o figură de ai fi zis că este un actor dramatic. Cine v-a permis? Asta e clasa mea, înțelegeți? Clasa mea!
- Eu credeam că această clasă e a școlii, nicidecum a dumneavoastră, îi zic. De fapt, a copiilor. Nu pentru ei a fost construită?
- E clasa mea, nu înțelegeți? Clasa mea! Aici eu predau zice ea șuierând de parcă ar fi fost o oală sub presiune.
- Încercați să vă calmați puțin, îi răspund. Ia uite cum vi s-a urcat sângele la cap... Să vă dau scaunul meu? Poate ar trebui să vă așezați puțin, să vă mai trageți sufletul. În plus, nu cred că aceste discuții își au locul aici, de față cu copiii. Doamna directoare ar putea să vă lămurească mai bine, ea ne-a repartizat aici.
- Este inadmisibil, zice ea, inadmisibil! Sunt aici de când s-a construit școala asta și așa ceva nu am mai văzut. Eu îmi dau demisia, să știți. Ce caută copiii ăștia în clasa mea? Ia uitați-vă și dumneavoastră cum arată… Nici nu par a fi de-aici, din școală.
- A, nicidecum, îi zic. I-am adus de la mine de-acasă. Dar de ce nu vă duceți dumneavoastră la doamna directoare să vă lămuriți? Eu, din acest moment, consider subiectul închis.
- Chiar acum mă duc, îmi răspunde ea, și vă asigur că, dacă nu se vor lua imediat măsuri, eu îmi voi da demisia! Demisia, ați auzit? Demisia.
După care a ieșit la fel de brusc cum a intrat, trântind ușa după ea.

Nu știu cât a durat tăcerea care s-a lăsat după. Un minut, poate două. În orice caz, parcă ar fi trecut o veșnicie. Mi-am adunat cum am putut gândurile, am vrut să continui lecția pe care o începusem. Și în momentul ăla le-am văzut fețele. Doamne, îmi este imposibil să vi le descriu. Mă priveau cu toții înmărmuriți, de parcă nu le venea să creadă că este adevărat. Ca și cum încercau să înțeleagă ceva pe care sub niciun chip nu puteau să-l priceapă.
Primul care a rupt tăcerea a fost Apostolea.
- Morții mă-sii! se aude el din ultima bancă. Morții mă-sii de Matusalemă!
- Da ce am făcut noi, doamnă? a continuat Haludi. Stăteam cuminți la băncile noastre. Noi ce avem, nu suntem și noi ca ceilalți copii? De ce nu avem voie să stăm și noi în această clasă?!...
Și într-adevăr, așa era, toată ziua fuseseră cuminți, nici nu ai fi zis că fac parte dintr-o clasă specială. Ba cred că și la clasele normale sunt rare momentele când vezi copiii atât de cuminți.
- Păi când se dă bomba asta jos știți cum fac arcurile mașinii? Sare în sus de zici că e broască, zice de colo și Ciprian.
Doamne, ce-am mai râs în ziua aceea. Nu i-am văzut niciodată atât de uniți. Ei, care au tot tipul ceva de împărțit unul cu altul. Se întreceau care mai de care cu glumele pe seama Matusalemei, nu mai știau cum să se completeze unul pe altul. Întreaga clasă era un hohot de râs, ai fi zis că cine știe la ce comedie am asistat. Dar dincolo de veselia acea nu puteai să nu le citești în priviri tristețea, imensa tristețe.
Eu cred că țara asta nu-și iubește copiii!
Altfel nu se explică ceea ce vezi că se întâmplă în școli. În loc ca lor să li se acorde atenție - adică lor, copiilor, ca să fim înțeleși - te trezești cu fel de fel de inspecții și hârțogării, dări de seamă și câte și mai câte. Ședințe interminabile în care auzi tot ce vrei și ce nu vrei, tabele, procese-verbale, totul, absolut totul, afară de copii.
Îmi amintesc că am fost odată la un vernisaj făcut de nu mai știu ce pictor în care aproape toți cei prezenți au luat cuvântul. Ba că domnul critic de artă cutăriță, ba că pictorul cutăriță, ba dracu mai știe cine. Ore întregi a durat vernisajul... S-a spus tot ce se putea spune după care ia ghiciți, ce se-ntâmplă? Am fost frumușel invitați într-o sală la un alt vernisaj, au urmat alte discursuri… Un singur lucru a lipsit: pictura. Nimeni, absolut nimeni nu s-a uitat la tablori. Nici nu aveai cum, de altfel. Nu mai aveai loc de atâtea cuvântări.
Cam asta și cu școala noastră... Cu toate școlile, vreau să spun. Mă mir că n-au fost îngropate pân' acum în niște mormane de hârtii uite-așa, cât munții de mari.
Eu sunt inginer horticultor, domnilor! M-am pregătit să mă ocup de grădini. A venit însă un moment în care nu mai m-am regăsit în profesia mea. Și am venit aici dându-mi seama că iubesc mai mult copiii decât am iubit grădinile. Pentru că, la rândul meu, știu ce înseamnă să fii neiubit. Iar spre deosebire de ei eu am trăit într-o familie normală. Așa-zis normală.
Tatăl meu este ungur, iar mama, româncă. De aceea m-am măritat cu un grec. Pen' că în familia mea s-au vorbit toate limbile pământului afară de una singură: iubirea. Limba aia universală pe care ar trebui s-o înțeleagă toată lumea.
Vai, și ce poveste frumoasă au avut... Extraordinar de frumoasă.
Totul a început când peste tatăl meu a dat trenul. Iar trenul ăla nu a fost iubirea, ci unul adevărat. Iubirea a venit după. Când mama, auzind întreaga tărășenie, a renunțat la facultate, s-a întors în satul natal și l-a luat de bărbat. E ceva, nu? Să te măriți cu unul care a rămas fără o mânâ și un picior... Cu un handicapat. Că așa a fost văzut dup-aceea... Ca un handicapat.
Își scriau unul altuia clandestin, își trimiteau scrisori de dragoste pe Strada Florilor, la un amic comun. Atunci când prindea momentul ea alega într-un suflet la gardul lui și își spuneau vorbe dulci. Știa cu exactitate momentul în care șuiera trenul că pleacă din gară, iar lumea era atentă la despărțiri, nu la o poveste de dragoste. Frumos, nu? Pen' că părinții ei nu au fost sub nicio formă de acord cu o asemenea relație. Cum să te măriți cu un handicapat care mai este, pe de-asupra, și ungur?
Dar ea s-a măritat. Și după ce s-a măritat a făcut doi copii: pe mine și pe frati-miu. Și după aceea...
Dup-aceea s-a vădit că iubirea mamei pentru tata era mult prea mare ca să mai ajungă și pentru noi. Poate doar acolo, niște resturi. Niște firmituri. Noi eram prea mici pentru a mai încăpea în povestea lor mare.
Uneori iubirea devine egoistă, domnilor! Am simțit-o pe pielea mea. Îl vrem pe celălalt pentru noi și doar pentru noi. Mai ales femeile fac asta. Tind să devină fie mame, fie iubite. Foarte rar amândouă la un loc. Iar mama a ales să joace rolul iubitei...
Bărbații, în schimb, devin generoși. Ei au atât de multă iubire încât le este imposibil să nu o împartă... la mai multe femei... Darnici, deh! Asta când nu au cine știe ce idealuri pentru care sunt dispuși să sacrifice tot. Așa cum a făcut tatăl meu care și-a trăit toată viața căutând o himeră. Un poet, adică. Petöfi Sandor . Dispărut în războiul ungaro-țarist de la 1848.
Păi cum să te pui tu, o nimicură de copil, cu ditamai poetul? Spuneți și voi...
Știți cum se numește asta? Fan-tas-ma-go-ri-e! Vă zic eu, că știu. A îți trăi viața clocind o iluzie. Asta până când însăși viața ta devine o iluzie... Adică o minciună.
"Aveți grijă, copii, ne spunea mama, să nu-l supărați pe tata. Știți cât e de fragil de când a avut accidentul... Sub nicio formă nu trebuie să-l deranjați, el are ceva foarte important de făcut, scrie o carte. Nu-i mai puneți atâtea întrebări, nu mai încercați să-i atrageți tot timpul atenția gudurându-vă pe lângă el ca niște căței...".
"Voi trebuie să fiți primii din clasă, ne spunea tata. Primii! Să realizați tot ce eu am visat și nu am putut face din pricina accidentului ăla blestemat".
Mișto, nu?
Dar cu ce vrem noi cum rămâne? Cum rămâne cu căutările noastre, cu visele noastre?
Și uite-așa se face că am plecat. Cum am prins prima ocazie, tuleo. Întâi în internatul de la liceu, iar apoi, când am dat de primul prost care mi-a cerut mâna, m-am măritat.
Așa că spuneți și voi, care este diferența dintre mine și acești copii?! Că am avut o casă? Că am avut părinți? Rahat! Vă spun eu, domnilor! Nici una! Sau, mă rog, aproape niciuna, ca să nu fim exagerați… Ne leagă unul și același lucru: neiubirea.
Copiii aceștia cum credeți că s-au născut, nu tot din niște povești? Și uite unde-au ajuns...
Asta când nu s-au născut dintr-un viol.
Diferența dintre ei și cei mai mulți dintre noi este doar una de proporție. Pentru acești copii poveștile părinților s-au terminat prost. Atât de prost încât nu au știut cum să scape de ei mai repede. Trimițându-și odraslele în cel mai îndepărtat colț pentru a își putea reface nestingheriți viața. Ce contează că ai lor copiii suferă, ce mai contează că au nevoie de ei? Vorba aia, noi să fim sănătoși!

Asta căutăm toți în viață: iubire. Dar, canci! Ia-o de unde nu-i. Cum crezi că ai dat de ea, se topește ca aburul. De parcă nici n-ar fi fost.

Eu, când mă așteptam mai puțin, când o credeam doar o poveste de adormit copii, tocmai atunci am găsit-o... Unde? Taman aici. De la acești copii pe care nu îi vrea nimeni. Am crezut că vin aici ca să le dăruiesc iubirea și, când colo, eu m-am trezit cea dăruită. Pentru că știți care este paradoxul, marele paradox? Taman acești copii sunt cei care știu să iubească. Ei, care n-au cunoscut niciodată iubirea...

Îmi amintesc și acum de primii mei elevi. Aveam și niște frați gemeni, Barieră și Mortu'. Barieră, că stătea la o barieră ca să spele parbrizul mașinilor care opreau acolo pentru ca apoi să le ceară bani pentru acest serviciu, iar Mortu' pentru că se specializase în înmormântări. Dar de fapt pe ei îi chema Bivolaru. Alin și Florin Bivolaru. Asta, Mortu’, adică Florin Bivolaru, era cel mai simpatic dintre ei. Cum afla de vreunul care a dat ortul popii, repede se și înființa acolo. Își făcuse și un costum special de priveghi. Se ducea repede la sicriu, se punea cu capul pe pieptul mortului ca să-l jelească și hopa, banii puși în piept la mort deveneau ai lui. Fără să bage nimeni de seamă, bineînțeles. Că mortului nu știu cât îi foloseau pe lumea cealaltă, dar lui Mortu', da.
Urât, nu? Dar ia gândiți-vă dumneavoastră ce făcea Mortu' cu banii ciordiți. Să vedem dacă ghiciți.
N-a fost niciodată vreo perioadă mai prosperă la orfelinat. Toți copiii aveau bomboane după pofta inimii, acadele, ciubucuri, prăjituri. Și cine credeți că plătea?!...Păi cine să plătească? Mortu'!
Odată a venit la cancelarie și ne-a rugat pe toți profesorii să ieșim, că are să ne facă o surpriză. Zis și făcut. Ieșim noi afară, intră Mortu' în cancelarie cu frati-său împreună, că erau nedespărțiți, tot moșmondesc ceva după care scot capul afară pe ușă și ne invită. Când, ce să vezi? Toată masa plină: sucuri de toate felurile, pișcoturi, cozonaci... Ba era acolo și niscavai colivă.
- Iar ai fost la jelit? îl întreb eu râzând.
La care el îmi răspunde:
- Nu, doamnă, astea sunt de la pomană. Au rămas pe masă o grămadă de bunătăți, cum era să le las așa? Ar fi fost păcat de Dumnezeu.
- Să-i fie atunci bine pe lumea cealaltă lu’ mortu! îi răspund.
- Mulțumesc, doamna, îmi zice el atunci rânjind.
- Nu, mă, nu de tine ziceam... Vorbeam de mortu’ ăla care s-a dus.
- A! zice el. Acu’ am priceput. Nu știați că și mie mi se zice tot `Mortu’?
- Uite că nu știam, dar acum am aflat! Habar n-aveam că am privilegiul să vorbesc cu unul de pe lumea cealaltă... Dar pișcoturile alea mușcate pune-le mai deoparte, o să le mâncăm mai târziu.
Ultima dată când l-am văzut pe Mortu' ținea în mâini o cruce cât toate zilele. Mergea țanțoș în fruntea alaiului mortuar pătruns de importanța lui. Când mă zărește, odată mă trezesc cu el alergând după mașină pe care o conduceam cu crucea aia cât toate zilele și strigând din toți rărunchii: "Doamna, doamna, sunt eu, Mortu'! Așteptați-mă și pe mine puțin". Am oprit mașina, ce era să fac? Că deja tot alaiul o luase la trap după cruce, de începuse să sară și sicriul cât-colo de ziceai ce-i asta...
- Doamna, zice el, nici nu știți cât sunt de fericit să vă văd! Ce noroc pe mine cu înmormântarea asta, fără ea nici că v-aș fi întâlnit… Să știți că dumneavoastră ați fost cea mai bună ființă din viața mea. Pe nimeni nu am mai întâlnit așa ca dumneavoastră. Ia uitați-vă cum v-am înregistrat numele...
Nu apuc să zic ceva, că-l și văd cum scoate din buzunarul de la pantaloni un telefon mic și părăginit, caută numărul meu și-mi arată cum este înregistrat. Când citesc ce era afișat pe ecran pur și simplu înlemnesc. Scria așa: "mama".

De-aia vă spun, nu sunt copii răi. Ba cei mai mulți dintre ei au un suflet de aur. Să-l pui pe rană, nu alta. Iar ce mă impresionează mai mult și mai mult este când au frați sau surori mai mici. Nimeni, absolut nimeni nu are mai mare grijă de ei. Și pielea le-ar da-o dacă s-ar putea.
Cam asta am avut de spus. Acum trebuie să plec, că am o grămadă de lucruri pe cap. Este începutul de an școlar și au început deja hârțogăriile, iar până diseară e musai să întocmesc o grămadă de procese-verbale, că mâine vine o comisie de la inspectorat, iar eu, în loc să mă ocup de treburi serioase, stau și bălmăjesc despre iubire, copii și alte prostii. Păi treabă e asta?
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Elena Ștefan, mulțumesc pentru lectură și analiză.
Precizare importantă! Acest text nu este unul de sine stătător, ci face parte dintr-o scriere mai mare: Transformatorul.
Este secondat de un alt monolog pe care îl voi posta cât de curând.
Cu stimă!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-12-11 14:24:09
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Un text foarte bun. Un fel de psiho-vivisecție într-o zonă a vieții de care mulți, fie se delimitează, fie, oricum, o evită cu mai multă ori mai puțină asumare. Contextul story-ului este unul generos, imaginația ”subiecților” investigați fiind una fără limite.

Însă esența textului este parțial textuală, parțial subtextuală și are ca obiect de studiu, analiză și, mai ales, literatură, neiubirea. Ca vector generator de lumi. Lumi care devin, unele, ”speciale”. Neiubirea, ca sentiment frustrant absolut, poate crea ori poate distruge oameni. Caractere. Destine.

Observații acute. Ca un bisturiu care taie, extirpă tumorile sau începuturile de tumori. Care încearcă să pună în lumină carnea existențială vie, sănătoasă.

Însă textul, acest text, este în mare parte neadecvat contextului literar-creativ actual în care predomină, graba, fuga, superficialitatea. Puțini oameni mai au răbdarea timpul și, aș spune pretențios, apetența pentru astfel de texte...lungi. Acum, în epoca rețelelor de socializare se practică lectura titlurilor like-urile, emoticoanele și, eventual, câteva comm-uri aruncate în grabă. Or, un text ca acesta de mai sus, este unul profund, răscolitor chiar, care îndeamnă la reflecție, meditații și poate, la acțiune. Avem sau mai avem noi, oare, astfel de lectori la nivel de mulțimi?

Și fiindcă veni vorba de titlu, ei bine, acela propus de autor este total inadecvat. Ceva în genul Jurnal, Jurnalul unei femei speciale, Tratat despre neiubire etc. ar fi unul potrivit.


PS. Cred că secvențierea textuală, eventual intertextualizarea, ar putea aduce necesarul de modernitate pentru a trezi interesul și a altor lectori.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2019-12-11 05:39:05
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23776
Comentarii: 120195
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE