FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Transformatorul (text actualizat)
Text postat de Florentin Sorescu
Centrul

La Centru sunt aduși copii pe care părinții lor nu și-au dat seama că i-au făcut.
Ei sunt ambalați, atunci când sunt găsiți, în niște cutii speciale, pe care nu este scrisă nicio adresă. Altminteri, copiii ar găsi drumul înapoi către casă.
Cei de la Centru îi sortează după mărime, le pun câte un număr și îi repartizează pe fiecare în niște camere pe care apoi le umplu până le refuz cu așteptare.
Personalul nu are voie să stea prea aproape de noi pentru ca nu cumva să se contamineze.
Dacă etichetele cu care suntem numerotați ar fi puse corect, sigur părinții noștri ar ști unde ne pot găsi. Asta pentru când o să-și dea seama că suntem ai lor și nu am vrut să plecăm singuri de-acasă. Cu siguranță ei ne iubesc, dar încă nu și-au data seama de acest lucru.
Orice copil care ajunge în Centru trebuie să aibă răbdare cu părinții lui. Ei trebuie înțeleși pentru că poate au fost foarte ocupați sau foarte grăbiți sau au avut altă treabă atunci când ne-am născut.
Cei mai norocoși dintre noi și-au descoperit părinții, dar au ghinionul că părinții nu i-au descoperit pe ei. De aceea încearcă să se facă cât mai vizibili și fac zgomot când plâng, spre deosebire de ceilalți copii care plâng mai înfundat.
Centrul este o bază spațială în care suntem pregătiți pentru a popula alte planete, unde nu există mâncare și jucării. Prin intermediul nostru, omenirea vrea să afle dacă putem să ne adaptăm la condițiile de mediu în care nu există iubire. Care dintre noi rezistă mai mult fără să-și imagineze că va veni cineva să-l ia acasă, acela va fi primul trimis în spațiu. Ca să nu-i pară rău dacă face pană racheta și nu se mai poate întoarce.
Toți însă visăm să avem o familie. De aceea zilele trec foarte încet, pentru că este foarte greu să aștepți pe cineva care nu vrea să vină la tine.
Această scrisoare am scris-o întrucât cei de la Centru ne-au spus că ne vor duce peste câteva zile să vedem și noi marea. Am citit într-o carte că singura șansă de scăpare a unui naufragiat este să pună ultima lui scrisoare într-o sticlă și să o arunce în mare, pentru cazul în care o va găsi cineva, ca să știe unde să-l caute. Așadar, pentru cel care vei găsi această scrisoare: Află că eu sunt Valentina din Centrul de Plasament Voluntari, Județul Ilfov, România. Te rog frumos, vino și ia-mă de-aici!
Transformatorul

Doamna noastră are pe cineva cu care se întâlnește la transformator. De câte ori vorbește cu el la telefon zâmbește altfel decât cu noi.

Uneori vorbește într-o română din care nu înțelegem nimic și de care ne-a spus că este greacă. Aș vrea să pot vorbi și eu așa ca doamna ca să nu priceapă nimeni ce spun. De câte ori spun ceva mănânc bătaie. Oamenilor mari nu le place să vorbești cu ei.

Noi facem parte dintr-o clasă specială pentru că în celelalte clase nu ne-a primit nimeni. Aici e mai bine decât în clasele normale unde copiii sunt foarte răi cu noi. Ei vin la școală cu pachețele împăturite în șervețele și mănâncă în pauze. Părinții lor trec pe la școală de multe ori și vorbesc cu ei fără să se enerveze. De aceea nu tresar niciodată și se poartă de parcă totul ar fi al lor.

Cuvântul pe care l-am auzit cel mai des până acum este dizabilități. Mi-a luat foarte mult până am reușit să-l pronunț. Dizabilități e atunci când nu te vrea nimeni.

Fiecare din colegii mei are ceva, chiar dacă uneori nu se vede. De aceea au făcut o clasă numai pentru noi, ca să nu-i deranjăm pe ceilalți copii.

Doamna noastră ne-a spus că și noi suntem copii normali, dar puțin diferiți de ceilalți copii. Ea știe cum să vorbească cu noi pentru că nu este normală.

Când l-au adus pe Alex în clasă stătea tot timpul la geam și privea afară, de aceea toți profesorii îl certau, ba de câteva ori chiar au încercat să-l dea cu forța jos, spunându-i că este o mare neobrăzare să te uiți pe fereastră în timp ce ți se predă, dar el de fiecare dată s-a suit la loc. Doamna noastră l-a lăsat o vreme așa, după care s-a așezat lângă el pe pervaz. "Mă primești și pe mine lângă tine?"l-a întrebat ea. "Promit că nu o să te deranjez cu nimic. Ba, dacă vrei să-mi spui ce faci, poate intru și eu în joc. Numai dacă vrei". "Număr mașini", i-a răspuns el. "Ș eu le număram când eram mică", i-a răspuns ea. Parcă așa timpul trece mai ușor. Uite, îți propun un joc: dacă sunt mai multe cele care vin înspre noi câștig eu, dacă sunt mai multe cele care se duc, câștigi tu, s-a făcut? .", după care nu au mai zis nimic. Zile la rând am stat cu ochii la ei și ne întrebam cât timp o să o țină așa, cățărați în fiecare oră la geam și numărând mașini. Alex a fost primul care a coborât. A luat-o ușurel printre rânduri și s-a întors la banca lui. “Ați avut noroc, i-a spus doamnei. Altfel nu câștigați”. Afară începuse să ningă.
El este singurul dintre noi pe care părinții nu l-au căutat niciodată, deși cei de la Centru spun că trăiesc și i-au rugat de mai multe ori să vină pe la el. Eu cred că tocmai de aceea stă mai tot timpul cu nasul lipit de fereastră, așa am văzut făcând și un cățel de pe-aici care așteaptă să i se-ntoarcă stăpânii cu boticul lipit de zăbrelele de la gard.

Numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina asta nu trebuie să uit niciodată dacă îți uiți numele nu mai știi cine ești odată am uitat cum mă cheamă si m-am gândit cu groază că mama nu o să mai știe pe cine vrea înapoi.

Colegul meu de bancă are o fotografie pe care o ține ascunsă în buzunar. Când și când o scoate de-acolo și se uită la ea pe furiș Sunt sigură că în poza aia este mama lui despre care ne-a spus că a murit atunci când era mic. Până acum nu a vrut să-i dea nimănui poza să se uite la ea. Cu toții suntem curioși s-o vedem și ne gândim că mama lui trebuie să fi fost foarte frumoasă. Când se uită la ea fața i se luminează la fel ca atunci când soarele intră pe fereastră și clasa noastră, din murdărică cum e, începe să se lumineze deodată. Îl cheamă Ciprian, dar noi îi spunem Cibi.
Uneori trag cu coada ochiului să văd ce mai face și de fiecare dată mi se pare foarte întunecat. Eu am rămas fără mamă tot când eram mică, doar că mama mea nu a murit, ci a plecat. De aceea eu nu țin ascunsă nicio poză cu ea.
Doamna ne-a spus că un copil căruia i-a murit mama este un copil care nu va avea niciodată o casă a lui, chiar și atunci când va avea o casă. Mi s-a părut tare ciudat, dar adevărat. Și eu am rămas fără casă când a plecat mama. Cum i-o fi ei acolo singurică printre străini?
Ciprian a fost dat afară de la mai multe școli pentru că se ia tot timpul la bătaie. El se supără ori de câte ori îl înjură cineva de mamă. Aici cele mai multe sunt înjurăturile de părinți despre care toți spun că nu vor să mai audă, dar cum le zici ceva rău de ei, sar la bătaie. Asta înseamnă că totuși le pasă.
Dintre noi, Ciprian o iubește cel mai mult pe doamna noastră despre care ne-a spus că seamănă foarte mult cu mama lui. Odată i-a adus un buchet de crini atât de mari, că nici nu se mai vedea de ei. Pentru moment chiar mi s-a părut că sunt colegă de bancă cu niște crini. Când a dat cu ochii de el în clasă, doamna a zâmbit așa de frumos, că mi s-a părut și ea tot un crin. Ea este singura căreia i-a dat voie să se uite la poza lui.
Într-o zi Ciprian s-a luat la bătaie cu Alex pentru că Alex l-a înjurat de mamă, iar ăsta e cel mai rău lucru pe care i-l poți face lui Ciprian. Doamna a sărit imediat între ei și i-a despărțit. "De ce ai făcut asta, Alex?" l-a întrebat ea. "Pentru că și el m-a înjurat, i-a răspuns Alex. Mi-a spus că sunt un amărât de la orfelinat pe la care nu vine nimeni.". "Foarte urât din partea lui", i-a răspuns atunci doamna, dar tu de ce i-ai răspuns, altceva nu găseai de făcut? Știi bine cât de mult îl doare când spui ceva de mama lui.". "Și pe mine mă doare, doamnă, tot atât de mult când mi se zice că pe la mine nu vine nimeni, a răspuns atunci Alex, ba poate și mai rău. E mult mai ușor să suporți știind că părinții nu vin pe la tine pentru că sunt morți, decât să știi că sunt vii și nu vor să te vadă".
Pentru o clipă și mie mi-a apărut în fața ochilor mama, dar imediat a și dispărut.

Când mă voi face mare o să am și eu transformatorul meu. De-acolo doamna se întoarce întotdeauna fericită.

Cel mai rău este de sărbători. Atunci vine o grămadă de lume și ne aduce dulciuri pe care le înghițim până ni se face rău. După aceea pleacă și rămânem din nou singuri. Odată nu am mai vrut să înghit bomboanele lor, dar tot m-a durut burta.

Pielea doamnei noastre miroase foarte frumos. Ea ne lasă să ne băgăm mâinile în mânecile ei ca să ne încălzim. De aceea mânecile de la haine i s-au lărgit până s-au făcut ca niște aripi.

Odată Mihai l-a bătut pe unul în recreație foarte rău l-a bătut și când doamna a venit s-a uitat fix la el și i-a spus "De ce ai făcut asta, Mihai, cu unul mai mic decât tine?", apoi a ieșit și s-a întors cu un băiat de la clasele mai mari, unul mult mai bine făcut decât noi, nimeni n-avea curajul să-l privească în ochi și doamna i-a spus așa, "Dacă îl bați și pe el, Mihai, facem uitată povestea de azi, sigur o facem uitată, hai să te văd cât de bun ești, sunt tare curioasă", "Cum să mă bat, doamnă, cu el, a răspuns Mihai încet, nu vedeți cât de mare e?", "Ba da, Mihai, văd cât de mare e, dar am văzut și cum e cel pe care l-ai bătut, dacă ești tare te pui cu cei asemenea ție sau cu cei mai mari, asta înseamnă să fii tare, hai să te văd" și lui Mihai a început să-i tremure buza, să i se lase jos, abia mai putea vorbi, "E mai mare decât mine, doamnă, nu mă pot pune cu el" și atunci doamna i-a spus celuilalt băiat să plece și Mihai a izbucnit în plâns, "Dar tata de ce mă bate, doamnă, dacă sunt mai mic decât el, și pe mama de ce o bate și pe fratele meu de ce îl bate că și el e mai mic și apoi ne pune să-i cumpărăm țigări", iar doamna s-a dus atunci la el si l-a strâns în brațe și i-a zis "Strânge-mă și tu cât poți" și Mihai a izbucnit în plâns, apoi s-a ghemuit lângă ea scâncind din ce în ce mai ușor așa cum am văzut odată un pui care s-a rătăcit de mama lui și apoi l-a găsit după care s-a liniștit și nu a mai zis nimic.

Eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina, să nu uiți asta sub niciun chip.

Doamna ne-a spus că transformatorul e atunci când întâlnești pe cineva și începi să vezi lucrurile altfel. Atunci te umpli de energie și începi să torci ca o pisică. Asta înseamnă că și ea este un transformator. Când avem lecții cu ea toarcem toți ca niște pisici.

Mihaela nu vorbea deloc când a venit și ne-am mirat în momentul în care am aflat că pe ea n-a dat-o nimeni afară de la clasele normale doar că învățătoarea îi vorbea foarte urât cu toate că ea are o mamă și mama ei este tot timpul prezentă în școală pentru că mama ei este femeia de serviciu și când vine să facă curat la noi Mihaela devine și mai tristă ea desenează tot timpul inimi uneori îi cad de pe bancă planând în zbor ca niște frunze uscate în momentul ăla toți suntem numai ochi să vedem la cine se duce inima Mihaelei când mama ei vine să spele podeaua și mai găsește câte una pe jos o ocolește atent cu mopul apoi o ridică ușor și-o pune înapoi în pieptul Mihaelei.

Nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta dacă ieși de-acolo te pândesc cele mai mari primejdii dacă vorbești te pândesc cele mai mari primejdii dacă ieși din corpul tău te pândesc cele mai mari primejdii trebuie să te faci mic-mic-mic cât să nu te vadă nimeni că ești și tu acolo ăsta este singurul mod în care poți supraviețui singurul mod în care te poți ascunde singurul mod în care lucrurile pot trece pe lângă tine fără să te atingă.

Laura este cea mai frumoasă din clasă. Când o vezi, ți se taie respirația. Atât e de frumoasă, că nu poți să-i spui ceva fără să te fâstâcești. Dacă aș fi băiat, m-aș îndrăgosti de ea toată. Vine rar la școală pentru că surorile ei nasc întruna și pe ea o cheamă să aibă grijă de copii. Ea se bucură de fiecare dată când ele o caută. Eu nu cred că surorile ei o iau acasă pentru că o iubesc, ci doar ca să se folosească de ea. Laura știe acest lucru și totuși nu îi pasă. Mi-am amintit acum de ea văzând că a rămas un loc liber în clasă.

Doamna noastră s-a născut dintr-o pasăre. În fiecare noapte o visez zburând. Ea vine la noi ca să ne iubească. De aceea ajungem la școală cu mult înaintea celorlalți copii și suntem ultimii care plecăm. Când mă uit la colegii mei mi se par la fel de golași ca niște pui de pasăre.

Primul semn de civilizație a fost înjurătura, asta ne-a explicat doamna când Alex l-a trosnit pe unul de la clasele normale într-o pauză, dar băiatul acela nu s-a plâns nici la părinți, nici la doamna directoare, ci a venit la doamna noastră exact așa cum te-ai duce la mama cuiva ca să te plângi, avea buza umflată și-i curgea sânge pe nas, iar doamna l-a rugat să ne ierte și l-a lăudat pentru curajul de a veni in clasă la noi să spună ce s-a întâmplat, de obicei copii din clasele normale se plâng la părinți și apoi iese un adevărat scandal pentru că părinții vin la școală și fac ditamai tărăboiul știind că noi n-avem pe nimeni și chiar dacă unii dintre noi au părinți e ca și cum nu i-ar avea, uneori se întâmplă ca tocmai cei de la clasele normale să fie vinovați, dar asta nu contează când ai pe cineva care să vină pentru tine, așa că doamna noastră trebuie să răspundă pentru fiecare dintre noi și, după ce băiatul acela a plecat, l-a întrebat, "Ce-ai avut, Alex, cu el, dacă te-a supărat cu ceva de ce nu te-ai apucat să-l înjuri, ci l-ai lovit fără nici cel mai mic avertisment, eu știu că sunteți tari la înjurături, de ce nu l-ai înjurat în loc să-l lovești, ăsta e primul semn de civilizație, când doi oameni, în loc să se bată, se iau la înjurat, dar tu te-ai crezut puternic pentru că faci sport de performanță, de-aia l-ai lovit, te-ai gândit că nu are ce să-ți facă, degeaba te-am învățat tot ce te-am învățat până acum, în loc să mergem înainte o luăm tot înapoi", și-atunci Alex s-a pus pe burtă în mijlocul clasei și i-a spus doamnei că nimeni n-o să-l mai scoale de-acolo, "Ba ai să vezi tu ce repede o să te ridici, singur o să te ridici", și l-a lăsat să stea acolo întins pe jos în timp ce noi ne-am continuat liniștiți ora, dar n-a durat mult și ne-am trezit cu doamna directoare în clasă alarmată că l-a văzut pe Alex culcat la podea într-un monitor de pe coridor, "Ce s-a întâmplat?", a întrebat ea, "Nimic, i-a răspuns doamna, Mihai l-a făcut KO pe Alex, nu credeam că-l bate așa de ușor", și-atunci Alex a sărit în picioare ca ars, "Cum să mă facă, doamnă, Mihai KO, cum puteți spune așa ceva?", și-atunci toți am izbucnit în râs fiindcă Alex a făcut exact cum spusese doamna că o să facă, singur s-a ridicat, iar doamna directoare a început și ea să râdă, "Îmi cer scuze, ne-a zis ea, că v-am deranjat, nu știam că sunteți la o partidă de box, văd că tocmai a fost făcut KO cineva, sper să fi învățat ceva din chestia asta", și-atunci Alex s-a întors la banca lui rușinat, în pauză ne-a spus c-a fost cea mai dură lecție pe care a primit-o vreodată, nu-i venea să creadă că a fost pus la podea fără să ia nici măcar un pumn.

Dacă am avea aripi mă întreb câți dintre noi ar putea să zboare. Azi am văzut un pui de porumbel căzut care încerca să se ridice, dar nu putea. Am încercat să-l ajut, dar el tot n-a reușit să zboare. Oare și porumbeii se nasc cu dizabilități? Când i-am povestit doamnei, mi-a spus că poate l-au dat frații lui jos, ca să se poată hrăni ei mai bine. Se poate să-l fi dat afară din cuib și părinții lui?

Tanti Alina este ca un balon de care atârnă colegul nostru, Robert. Dintre toți el este singurul cu adevărat ciudat și Tanti Alina trebuie să stea tot timpul aproape de el ca să nu se enerveze. Locul ei este la ușă pe coridor unde stă și croșetează, iar când Robert începe să urle vine fuga la el ca să-l liniștească. Ea este singura mamă care vine aici de drag și fiecare dintre noi ne gândim în secret că dumneaei este mama noastră de care atârnăm ca de un balon și poate că o dată chiar o să zburăm cu ea afară din clasă. Robert face niște socoteli foarte complicate pe care niciunul dintre noi nu le pricepe, dar toate lucrurile simple pe care noi le înțelegem ușor pentru el sunt foarte complicate. Uneori se duce în spatele clasei și vorbește cu niște voci pe care doar el le aude. El și doamna noastră care uneori vorbește și ea cu acele voci și le spune ce trebuie să facă Robert. Robert face ce le spune doamna vocilor să facă și atunci Tanti Alina este foarte mulțumită și chiar mai luminoasă decât înainte. În recreație Robert aleargă după frunze și noi îl urmărim cu coada ochiului să nu facă vreo prostie și doamna ne urmărește cu coada ochiului pe noi și pe el și atunci Tanti Alina începe să se ridice deasupra ca un balon de care clasa noastră atârnă ca o nacelă.

La cămin avem o cățelușă blânduță care a făcut cinci pui. De câte ori îi iau ca să mă joc cu ei, ea vine la mine să și-i ia înapoi. Se ridică cu labele din față pe pieptul meu și-i apucă delicat cu botul de ceafă după care îi duce la loc în culcuș. O cheamă Missy. Unuia dintre pui i-am pus numele Ina. *De la Valentina. Când îi linge, aceștia scâncesc așa cum facem noi în somn când visăm.

"Ce-ai pățit, Mihai, de data asta?”, l-a întrebat doamna pe Mihai când a venit vânăt la un ochi într-o zi și l-a văzut cum încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar Mihai i-a răspuns prompt, “M-am lovit de colțul canapelei, să știți, altceva nu a fost”, nici măcar noi nu puteam înghiți o gogoașă ca asta, darămite doamna, știam deja că o mai ia pe coajă de la tatăl său, când se întâmpla așa lua o față de om degajat de parcă toată lumea ar fi fost a lui, dădea explicații amănunțite fără să-l întrebe nimeni, ba uneori și fredona ca să vedem noi cât de nepăsător e, odată a ieșit ditamai tărășenia pentru că doamna a anunțat protecția copilului și Mihai a stat cu inima cât un purice de teamă să nu-l ia de-acasă și să-l aducă la orfelinat, el măcar are o familie, tot mai bine decât nimic, chiar dacă uneori taică’său se îmbată și îi ia pe toți la pumni, când ne povestește de căsuța lui parcă i se luminează fața, îți dorești și tu să ai una la fel care să te facă așa fericit, odată ne-a arătat niște poze și am rămas mută de uimire, nu era decât o coșmelie în care cu greu putea locui un om, darămite o întreagă familie, dar nu am vrut să vadă cât sunt de surprinsă, camerele noastre de la cămin sunt mult mai mari, ca să nu spun mai drăguțe, și totuși l-am invidiat pe Mihai și după aceea, ba am visat în continuare la căsuța lui, chiar și după ce am văzut-o, spre deosebire de el eu nu pot spune niciodată că sunt acasă, la orfelinat nu se-ngrijește nimeni de tine pentru că ai conta cu adevărat, ci doar pentru că trebuie să respecte programul, uneori mi se pare că și un tată ca al lui Mihai este mai bun, chiar dacă îți mai învinețește ochii, măcar el nu l-a abandonat așa cum au făcut-o părinții mei, de câte ori îl caut pe tata se plânge că nu are bani, deși nu i-am cerut niciodată, uneori îl sun și nu vorbesc nimic, doar îl ascult cum strigă în telefon întrebând cine e, apoi închid și mă gândesc că asta sunt eu pentru el, un număr necunoscut, “Tot ca data trecută te-ai lovit, Mihai?”, a continuat doamna zâmbind cu subînțeles căci mai venise o dată cu ochiul umflat după ce tatăl lui azvârlise cu sticla în el, atunci când cu protecția copilului, “A, nu, doamnă, a răspuns el cu aerul cel mai nevinovat, data trecută m-am lovit la celălalt ochi”, iar doamna a rămas o clipă descumpănită după care a izbucnit în hohote, a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut pe cineva râzând și având totodată lacrimi.

Azi m-a sunat tata. N-am vrut să-i răspund, dar până la urmă n-am rezistat. Vocea lui tremura de emoție. M-a întrebat ce mai fac. "Bine!', i-am răspuns. "Nu te cred!" a urmat el ușor încurcat. Asta era ceva nou. Niciodată nu mi-a mai spus așa până acum. "Mi-am făcut o nouă prietenă", îi spun. O cățelușă. "Ce frumos! îmi răspunde el. Și eu eram prieten cu un cățel când eram mic. Cum o cheamă?". "Missy". "E un nume frumos Missy". "Da, îi răspund, e un nume frumos. Are și pui. De ce m-ai sunat?". "Te-am sunat pentru că...", și tace. Tac și eu. După care zice: "Vreau să te iau acasă!". "Acasă?" îl întreb. "Da, acasă" Simt cum mi se gâtuie vocea. "Soția ta ce zice?". "Vrea și ea" îmi răspunde el. Trebuie să-ți faci bagajele". Tata e un om bun. Sunt convinsă că nu el a fost cel care a vrut să mă lase la orfelinat. Am știut-o dintotdeauna. "Ești sigur?" îl întreb aproape șoptit. "Cât se poate de sigur!" îmi răspunde el. "O să mi le fac cât pot de repede, atunci. Când vii?". "Zilele astea, îmi răspunde el. Poate chiar mâine". "Pot să iau și un pui cu mine?" îl întreb. E foarte cuminte, n-o să vă deranjeze niciun pic.". "Mi-ar plăcea, dar nu se poate", zice el. După care adaugă fâstâcindu-se: "Vei avea un frățior. Asta voiam să-ți spun"… Apoi tace din nou. Tac și eu. E o tăcere dintr-aia, ciudată, în care nu se mai aude nimic, de parcă totul în jur a murit.
Eu sunt Valentina. Eu sunt Valentina. Eu sunt Valentina. Simt că nu mai am aer. Privesc la locul gol pe care l-a lăsat Laura și încerc să mă agăț cu disperare de el.
"M-am răzgândit, îi răspund. Nu mai vin. Aici mi-am făcut o grămadă de prieteni, nu se face să-i las singuri"

Doamna îmi răspunde de câte ori o sun, odată am apelat-o de pe număr ascuns și tot m-a recunoscut. Ea ne știe la toți numele. Când vorbim la telefon cel mai mult îmi place să-i ascult respirația. De multe ori tac dinadins ca să o pot auzi. Doamna tace și ea. Stăm așa mult-mult fără să spunem nimic. Chiar și după ce închid telefonul o aud cum respiră. Așa îmi imaginez eu marea.
*Nu știu de ce, la ultimele cuvinte întodeauna mă bâlbâi. Ar fi să vorbesc din ce în ce mai puțin. Poate așa nu o să mai mi se consume nici cartela.

Haludi ne-a făcut să ne simțim cu adevărat speciali, iar asta pentru că ea a fost cea care a vrut să vină la noi, nu pentru că a certat-o domnul învățător sau pentru că ar fi fost răi cu ea ceilalți copii, ci pentru simplul fapt că aici s-a simțit ca acasă, acest lucru ne-a luat cu totul pe nepregătite, nu eram obișnuiți să se uite cineva la noi ca la niște copii normali afară de doamna noastră, asta te face să te simți puțin mai altfel, ți se pare că ai și tu colțișorul tău pe care îl râvnește cineva, nu ești chiar de aruncat, ea a venit dintr-o clasă de copii foarte deștepți cu care domnul învățător făcea numai exerciții grele ca să obțină performanțe, numai că Haludi vrea să învețe lucruri simple așa cum învață orice copil, când doamna a întrebat-o de ce vrea să rămână la noi a răspuns simplu și firesc, "Pentru că vreau să fiu o fetiță normală", asta ne-a lăsat pe toți muți, chiar și pe doamna noastră, aproape că nu ne venea să credem urechilor, tatăl ei are o brutărie în care face niște pâinici subțiri și rotunde ca niște farfurii numite lipii, uneori Haludi ne aduce și nouă câteva pe care le împarte în mici bucăți, când gustăm din ele încă se simte dogoarea cuptorului și căldura unei familii normale.

E cineva care să mă vadă și pe mine? Eu sunt o fetiță invizibilă dintr-o casă de copii, poate un picuț de tot ridicați privirile din pământ ca să mă vedeți și pe mine.

"Ce-i cu treanța asta pe tine, Marius, pe o vreme ca asta?", l-a întrebat doamna pe un fost elev când l-am întâlnit într-o zi pe o căldură de se topeau și pietrele, iar el i-a răspuns, "Nimic, doamnă, alta nu am avut, de când a venit protecția copilului nu mai are cine să-mi calce cămășile și nici cine să-mi dea să mănânc", "Aiurea, măi băiatule, asta să i-o spui lui mutu, nu mie, tu sigur ascunzi ceva, un tricou cu mâneci scurte poți găsi oricând, nu întâmplător ești îmbrăcat așa, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist, ia spune, ți-e foame? ai reușit să te angajezi? vrei să-ți iau ceva să mănânci?", aflasem deja de întreaga grozăvie, toată școala vuise atunc, când s-au dus cei de la protecția copilului acasă la el alertați de un vecin care nu mai putuse suporta să vadă chinurile la care îi supuneau părinții pe el și pe sora lui, îi găsiseră legați de un piron exact ca pe niște căței rebegiți, stăteau lângă cușcă și molfăiau pufuleți dintr-o pungă, probabil masa pe o întreagă zi, îi dumicau încet, ca să țină cât mai mult, precum bătrânii care nu mai au dinți și atunci îți dau senzația că mestecă în gol, asteptând să se topească mâncarea în gură pentru a o putea înghiți, așa cum făcea și bunica mea, sărăcuța, înainte de a muri, "Nu mi-e foame, doamnă, demult nu îmi mai e și nici de angajat nu m-am putut angaja, cine să se uite la unul ca noi?", a răspuns el cu voce scăzută, apoi și-a suflecat mânecile încet și atent, cât să vedem niște crestături făcute pe tot corpul cu lama, "M-am tăiat ca să nu mai simt durerea, uneori este atât de greu de suportat, m-am gândit că așa pot scoate răul din mine, numai așa", "Poate totuși ți-e foame, băiatule, a continuat doamna atunci cu o voce și mai scăzută decât a lui, atât de rău te-a durut sufletul? Spune dacă totuși pot să te ajut cu ceva...", "Pe mine nu mă mai poate ajuta nimeni, doamnă, i-a răspuns el, nici măcar dumneavoastră, poate doar dacă mi-ați întinde o frânghie, doar așa", eu mă uitam ca hipnotizată la tăieturile alea, unele erau mai vechi, altele proaspete, semn că răul ăla de care vorbea nu putuse fi scos, formau niște cercuri ciudate și se apropiau din ce în ce mai mult de inimă sau poate tocmai de acolo au început.

Doamna mi-a zis ca atunci când sunt tristă să mă gândesc la ceva frumos din viața mea: N-am.
Am rugat-o să mă ia și pe mine la transformator, dar mi-a zis că mai întâi trebuie să trec pe la observator ca să-mi dau seama cine mă va putea face fericită. Când ne-au dus cu clasa la Observatorul Astronomic m-am uitat cum am putut mai bine prin telescop, dar nu am văzut pe nimeni afară de niște stele care erau puțin mai mari. Doamna mi-a zis că acel cineva se află chiar pe una din ele, dar acum e prea mic ca să-l văd. Atunci când mă voi face mare o să știu cine e pentru că lângă el voi fi ca picată din lună și de-abia atunci o să înteleg ce este un transformator.
Unele lucruri pe care le spune doamna nu le înțeleg, dar tot îmi plac. Oare cum o să coboare dumnealui de pe stea și de ce ar veni aici? Mai bine mă duc eu la el dacă steaua aia, așa mică cum e, ne poate ține pe amândoi. Și luăm și transformatorul la noi.
☆ Nu știu unde să-mi pitesc trotineta ca să nu mi-o fure careva când sunt plecată din cameră. Am încercat s-o bag sub saltea, dar n-am reușit s-o îndes. Doamna mi-a zis că a fost a unui copil care s-a dus în cer și mi-a lăsat-o mie în dar. Oare cu el mă voi întâlni la transformator când mă voi face mare?

Alex a făcut-o lată, dar rău de tot, atât de rău, că până și doamna s-a înfuriat și ne-a spus că o să-i facă o educație din aia, cu bătaie lungă, ca să o țină minte, "Chiar așa de tare o să-l bateți?", am întrebat-o noi uimiți, "Chiar așa!", a răspuns ea privindu-l pe Alex țintă în ochi, după care și-a recăpătat calmul și a continuat pe un alt ton, "Eu niciodată n-am bătut un copil, de-abia atunci m-aș socoti cu adevărat învinsă", "Dar eu nu o să mă supăr, a zis Alex atunci, chiar vă rog să-mi trageți o mamă de bătaie pentru ce am făcut", iar doamna l-a țintuit din priviri și i-a răspuns așa, "Să crezi tu că o să scapi așa de ușor", "Dar ce a făcut atât de grav?", a întrebat-o atunci Gabi Roșu, "Asta este o întrebare pe care trebuie să i-o puneți lui, nu mie, să vedem dacă are puterea să recunoască așa cum face un adevărat bărbat", dar el a tăcut mâlc, se vedea cât de colo că îi este rușine, se făcuse mic, mic de tot, abia dacă se mai putea zări din bancă, după ore a venit ca să vorbească cu doamna fratele lui, Samir, singurul din familie care se îngrijește de Alex, și el a fost în Centru, dar după ce a terminat școala s-a angajat la un service unde vulcanizează roți, spre deosebire de Alex este mult mai firav, n-ai zice că dintre ei doi el este fratele mai mare, când trec pe drumul de centură și văd un șir de tiruri imense așteptând cuminți lângă pod știu că mogâldeața care cară roțile alea uriașe în spinare este chiar el, fratele lui Alex, chiar și acum, în timp ce îl văd vorbind cu doamna profesoară, nu pot să nu observ cum încearcă să-și ascundă la spate mâinile negre și umflate de bătături de parcă ar fi niște aripi de plumb uriașe care îl împiedică să zboare și mă întreb cum de reușește să-i dea lui Alex mereu niște cămăși atât de curate.

Și eu am un frățior, să știți! Nu cel de care mi-a spus tata, ăla nu e fratele meu adevărat. Ci unul al meu și numai al meu pe care chiar eu l-am născut. Dacă cei de la Centru vor afla o să îl mute în altă cameră și voi rămâne din nou singură. Aici fetele nu au voie să stea împreună cu băieții ca să nu facă prostii.
Nu este adevărat că frățiorii sunt aduși de barză, asta e o minciună! O barză nu și-ar lăsa niciodată puii. Am văzut cu ochii mei cum se îngrijesc de ei, avem aici un cuib. În fiecare primăvară vin ca să facă ouă pe care se așază ușurel cu fundul și le încălzesc... De la căldura lor ies puii și sunt cam urâți la început, dar berzele vin la ei și așa, ca să le dea să mănânce și să îi drăgălească. Și de la drăgălitul ăsta ei se fac frumoși și capătă pene cu care învață să zboare. Iar când vine toamna pleacă împreună cu ei, nu-i lasă aici. Sunt sigură de asta, le-am urmărit în fiecare an și niciodată, dar niciodată nu și-au lăsat puii.
Oamenii nasc când sunt singuri și nu au cu cine vorbi.
PS. Doamna m-a învățat ca atunci când mă simt foarte singurică să scriu. În felul acesta poți aduce lumea la tine , mi-a mai spus. Eu cel mai ades mă gândesc la ea. Când intrăm în vacanță pleacă de aici și atunci îmi lipsește mult-mult. Și colegii mei îmi lipsesc, dar mai puțin. Afară de Alex care și el rămâne aici la cămin. De aceea trebuie să țin ascuns jurnalul în care scriu, nu cumva să vadă ce am zis despre el.

Într-o pauză doamna ne-a arătat un bătrân, stătea singur pe bancă uitându-se la vrăbii cum țopăie vesele în jurul lui căci le dădea frimituri să mănânce și ele îl iubeau și nu aveau nicio teamă, "Uitați-vă bine la domnul acesta, ne-a spus, știți voi cine e?" Bineînțeles că niciunul din noi n-a știut ce să răspundă, era un bătrân ca toți bătrânii, poate doar puțin mai blând, arăta exact așa cum ți-ai dori să fie un bunic, "Cine e, doamnă? - a întrebat-o Alex atunci - Nu l-am mai văzut niciodată pe-aici, n-avem de unde să știm", "Un copil ca și voi", i-a răspuns doamna, iar noi toți am izbucnit în râs, "Cum să fie, doamnă, copil, râdeți de noi? uitați-vă cât de alb are părul, cum să fie copil?", "Ba așa e cum vă spun eu, ne-a răspuns doamna, uneori trupul tău îmbătrânește, dar în suflet rămâi tot copil, însă nu asta voiam să vă spun, ci că el a fost când era mic chiar la acest Centru, de-aia vine aici când și când", asta pe mine m-a mirat mult, de câte ori mă gândesc la ce va fi după ce voi ieși de-aici nu văd nimic, ca și cum mi s-ar pune ceva în fața ochilor, sunt momente când nici nu cred că voi mai crește vreodată ca să pot pleca din acest loc și mi se pare că voi rămâne toată viața aici, "Și acum la ce orfelinat e?", a întrebat-o Haludi, iar doamna a dat să spună ceva, dar a tăcut, și-atunci Alex i-a zis, "Tu, Haludi, chiar nu pricepi nimic, orfanii când cresc și termină școala ajung pe străzi, iar apoi într-un azil de bătrâni, pentru că nu-i vrea nimeni, înțelegi?", "Nu, Alex, nu este adevărat ce spui", a vorbit atunci doamna, odată veți avea și voi familia voastră, ai să vezi, iar copiii pe care îi veți crește o să vă iubească exact ca pe niște copii, uneori așa se întâmplă în viață, te naști bătrân, iar apoi începi să întinerești, până redevii copil, totul e să găsești pe cineva care să te iubească și să te primească în inima sa", și, ca un făcut, nici n-a apucat bine să termine de vorbit doamna că la acel bătrân de pe bancă a venit o fetiță, avea în mâini o inimă mare pe care i-a dăruit-o lui.


Dacă ar fi fost să trăiască buna, sigur nu m-ar fi lăsat aici aici. Ea mă ducea chiar și la cofetărie. Oare acolo, la Doamne-Doamne, or fi și prăjituri? Când vrea să-și cumpere una, cine-i trimite ei pensia? O fi găsit pe cineva cu care să stea sau a rămas singurică? Pe ea o visez cel mai des. Stăm pe un norișor alb și bem amândouă dintr-o sticlă de suc. Când mă trezesc, încă îl simt cum mă înțeapă la limbă. Mi-e dor de tine, mămăiță! Să știi că tot timpul mă gândesc la tine. Sunt sigură că tu nu ai fi lăsat pe nimeni să mă aducă aici.


Azi doamna mi-a scris "te iubesc"! Am întrebat-o dacă n-a greșit cumva mesajul, mi-a răspuns că nu l-a greșit deloc. Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, nici măcar Haludi care ne trimite inimioare la toți. L-am salvat in memoria telefonului ca să-l am și pentru mai târziu, să mai țină. Exact ca bomboanele pe care le pun sub limbă ca să se topească cât mai încet și le simt până târziu gustul. Poate că într-adevăr mie mi l-a scris, doamna niciodată nu m-a mințit, de ce ar fi făcut-o acum? Trebuie să-l mai salvez și-n alt loc, nu cumva să-l șterg din greșeală. Mă simt ca un pui de porumbel căzut din cuib căruia mama îi suflă în aripi ca să-l ridice înapoi. Încet-încet am să învăț și eu să zbor.


Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Astăzi m-am hotărât în sfârșit să ies din banca mea. Doamna a zâmbit și m-a primit lângă ea. Dar cel mai fericit a fost Alex.
- Îmi pare bine, zice, că nu sunt singurul care a pierdut.
- ‎Și mie îmi pare bine, i-am răspuns, că nu ești singurul care a câștigat.
Apoi am râs toți de ne-am prăpădit.

(Se dedică Doamnei Profesoare Medeea Mathe și clasei de copii speciali pe care îi păstorește și care au fost protagoniștii acestor întâmplări: Valentina Mihai, Georgiana Elena Anghel, Laura Niță, Hlud Al-Shummari (Haludi), Mihaela Cristina Ilie, Alexandru Troancă, Alin Gabriel Roșu, Mihai Iulian Apostolea, Robert Mihai Slave, Marius Petre, atât de reali, încât par a fi ireali, și lui Costică Gligore, copilul bătrân de pe bancă)


Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Și da, vă mulțumesc pentru răbdare și pentru deschidere, este un text lung, greu de urmărit altfel decât scris pe hârtie.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-04-16 22:01:42
         
 
  Păi să nu ai dubii privind calitatea acelei mâini, Radule! Știu ce spun.
În rest, fiecare percepem un text conform propriilor date. Ne place sau nu ne place, simplu.
Adresa mea de e-mail, domnule Cristescu, este [email protected]
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-04-16 21:57:26
         
 
  Florentin, am mai spus-o, dacă nu ți-ai propus mai mult, textul e un bun reportaj. Credibil și emoționant, dar atât.
Din punct de vedere literar, am dubii privind construcția, am alte dubii privind limbajul, în fine, am dubii serioase privind calitatea "mâinii" din afirmația "acest text a mai trecut printr-o mână la corectat - una dincolo de orice dubiu".
 
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2019-04-16 19:53:02
         
 
  se insista prea mult pt. un rahat pe bat lacrimogen si telenovelistic, repostat de N ori...  
Postat de catre MARELE MAESTRU INTERGALACTIC la data de 2019-04-16 16:16:43
         
 
  PS. Bun și poemul Sarafanul.  
Postat de catre Elena Stefan la data de 2019-04-16 16:02:34
         
 
  A ieșit un text bun. Secvențele disparate, publicate altă dată și despre care spuneam că pot fi valorificate într-un text mai cuprinzător au fost bine integrate în text. Reluarea pasajului ”Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. ...” este binevenită. Denotă obsesia personajului și, totodată asigură un fel de contrapunct textual. Care conștientizează lectorul despre ceea ce este absolut important pentru personajul aflat în acel mediu, oarecum ori de-a binelea, ostil.

Sunt, în opinia mea, câteva scăpări pe care le-am marcat în textul pe care l-am salvat și citit. Și pe care îl pot trimite la o adresă de e-mail.
 
Postat de catre Elena Stefan la data de 2019-04-16 16:02:00
         
 
  Asemenea!🙂  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-04-15 22:12:18
         
 
  mulțumesc, dle sorescu!  
Postat de catre adrian mihai la data de 2019-04-15 20:06:24
         
 
  Adrian Mihai, există și astfel de cazuri, dar rare. Voi posta, în acest sens, un link mai jos.
Șansele lor sunt mici,extrem de mici, majoritatea dintre ei ajung pe străzi, asemenea lui Marius, cel care a început să se autoflageleze. Am să vă trimit o fotografie în acest sens.
Șanse mai mari există în sport, acolo unde au și fost, în genere, orientați.
Pentru acel copil (Alex) apariția într-o carte a fost atât de importantă, încât a refuzat să o dea la schimb pe niște telefoane, acestea fiind, în lumea lor, valuta forte.
Iacătă și linkul de care vă spuneam:

https://m.adevarul.ro/locale/bistrita/spovedania-unui-orfan-trait-ororile-dintr-o-casa-copii-comunista-ajuns-scriitor-sef-orfelinat-fetele-erau-violate-copiii-erau-batuti-1_5844319a5ab6550cb81b9c26/index.html
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-04-15 19:52:13
         
 
  pupati-va cu evlavie sub sarafane,cine se aseamana...  
Postat de catre MARELE MAESTRU INTERGALACTIC la data de 2019-04-15 19:25:22
         
 
  nu aveți pentru ce, dle sorescu!

se simte al naibii de bine că ați scris din suflet ceea ce ați scris. așa, de departe, mă bucur și pt cei mici că mai există oameni care încearcă să le facă viața măcar cu o idee mai bună.

e chiar impresionant să aflu că piticii au fost încântați de faptul că au devenit eroi ai unui text tipărit. să nu zic vorbă mare, dar dintre ei se vor ridica viitori scriitori, evenimentul ăsta nu are cum să nu lase urme...

stau așa și mă gândesc câte potențiale genii pierde românia pe această cale, a orfelinatelor. răspunsul numai dumnezeu îl știe, dar sunt sigur că pagubele sunt uriașe...
 
Postat de catre adrian mihai la data de 2019-04-15 18:57:13
         
 
  Sarafanul

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în orașul în care m-am născut
nu știam ce rochie să îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
și atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îți iei sarafanul
cu care te duceai la școală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viața în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când și când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
și mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ți pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
și acum"
Apoi a deschis ușile dulapului
și a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
și a scos uniforma pe care o purtam
la școală
avea până când și emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să știe ce e aia o emblemă
Uite și banderola, mi-a spus
și mi-a întins cordeluța albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără și frumoasă
și tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca și mine
Medeea,
iar eu am luat-o
și mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâția ani
eram din nou școlăriță
și când m-am dus la liceu
toți colegii au rămas încremeniți
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm și noi cu tine?
Puteți, bineînțeles că puteți, doar am fost
colegi
am împărțit aceleași vise
cât încă mai visam
bineînțeles că puteți.
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am așezat fiecare în banca lui
așa cum stăteam înainte
și domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aștepta cuminte la rând
striga prezent
după care își etala realizările
aveam chiar și un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar și apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanța lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
și dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînțeles
ca unei școlărițe rușinate,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraș mare? Unde-i
localizat?
Aș, i-am răspuns, este un orășel prăfuit
de lângă București, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu și mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
și mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i dorește nimeni
și atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea și acum
în acest sarafan,
Bineînțeles că
toți au început să râdă
chiar și domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
și m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată așa deșteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
și faci grădini
pentru oameni bogați
care te plătesc bine
nicidecum că ești profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac și acum, i-am răspuns,
dacă înțelegeți ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteți primul
care ar trebui să înțeleagă
întrucât lucrați cu copiii
doar câ grădinile pe care le fac de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
și viu
pentru că s-au născut din pământ arid
și se luptă ca să supraviețuiască
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
și profund
acum înțeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
și m-am dus așa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaște
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitați-vă, copii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum și era de așteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteți
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
și când colo erați chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliți
Dar chiar așa și este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiți și pe mine printre voi?
Nici nu vă închipuiți ce drum lung și anevoios
am străbătut
ca să ajung aici


















 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-04-15 18:54:11
         
 
  Mulțumesc mult, Adrian Mihai, pentru apreciere și pentru observații. Din păcate, sunt greșeli care îți tot scapă, dovadă că acest text a mai trecut printr-o mână la corectat - una dincolo de orice dubiu, și tot au mai scăpat mici greșeli. Ar fi fost bine sâ văd aceste observații un pic mai devrene întrucât tocmai ce l-am trimis către o revistă literară care, din câte înțeleg, îl va și publica. Nu știu cum de a scăpat "coșmerie" în loc de "coșmelie", știam că am corectat, tare mi-e teamă să nu fi încurcat exemplarele între ele.
Poveștile sunt adevărate, iar pe copii i-a bucurat enorm apariția textului într-o antologie (sub o formă mai restrânsă decât aici), unul dintre ei umblă și acum cu cartea în ghiozdan - să tot fie câteva luni de când a primit-o.
Intenționez să public o carte în care voi pune și fotografii, desene și mesaje ale/de la acestor/acești copii, dar este posibil să mai scriu și o a doua parte axată pe povestea doamnei profesoare (voi posta aici o poezie legată de ea), motiv pentru care mai aștept.
Și da, nu m-am rezumat doar să scriu despre ei, ci am și căutat să îi ajut prin mijloace proprii sau cooptând și alți prieteni. Joi, spre exemplu, pentru că este școala altfel și nu au posibilități, mă voi duce cu ei la Mc Donalds și la film.
Încă i dată, vă mulțumesc!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2019-04-15 18:47:30
         
 
  adevărul e că lectura obosește creierele atrofiate...
ce știe țăranul ce e șofranul?
 
Postat de catre adrian mihai la data de 2019-04-15 18:33:39
         
 
  deja m-am plictisit de abureala asta cu plozi,postata,repostata,revizuita,re-revizuita.  
Postat de catre MARELE MAESTRU INTERGALACTIC la data de 2019-04-15 18:21:23
         
 
  dle florentin sorescu!

din capul locului, pentru a exprima esențialul, vă spun că textul e unul care, efectiv, m-a înduioșat. în general, lumea văzută prin ochii unui copil e una aparte. aici însă, privită prin ochii unui copil special, e cu atât mai fascinantă, făcându-l pe cititor să se identifice cu fetița și să perceapă exact ceea ce simte micuța povestitoare.

subiectul în sine e unul care , dacă nu ai un bulgăre de gheață în loc de inimă, nu are cum să nu te emoționeze profund. de când sunt membru în europeea, vă mărturisesc că doar un singur text a reușit să îmi provoace tot atâtea emoții ca “transformatorul”. cum dvs sunteți mai nou aici, e posibil ca numele autoarei să nu vă spună nimic, dar vă asigur că e o creatoare de o sensibilitate aparte. din păcate, atmosfera irespirabilă din europeea a determinat-o să se retragă discret, fără un cuvânt...

pentru a vă edifica, vă las linkul textului respectiv, “creionul” . mai mult ca sigur că îmi veți da dreptate. http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=32530

drept urmare, zic că nu deloc nepotrivit să acord trei steluțe care – cine știe? – poate că vor bucura mai mult pe micii dvs eroi decât pe autor.

acum, pentru că am sesizat și niște mici scăderi, simt nevoia a vi le semnala, în ideea de a avea un text încă și mai bun, dvs hotărând dacă veți ține sau nu cont de ele:

1. acum vreo trei săptămâni, dl radu ștefănescu avea dreptate în legătură cu părinții care nasc copii. da, de accord, mamele nasc, dar tații? v-aș sugera să înlocuiți cu expresii echivalente: a aduce pe lume, a zămisli;
2. în gura unui copil, termeni ca “sortează”, “repartizează”, “contaminează”, “prin intermediul”, “bază spațială”, “condiții de mediu” sunt, în opinia mea, cam prețioase, prin urmare necredibile. poate faceți ceva și în această zonă;
3. schimbați, vă rog, formulările “mă duc acas㔠și “ca cineva”, motivul fiind lesne de înțeles;
4. aveți un typo, “coșmerie”. eu nu l-am găsit nici măcar ca variantă sau regionalism în niciun dicționar. bănuiesc că ați vrut să scrieți “coșmelie”;
5. “măi băiatule” nu necesită virgulă între cele două cuvinte
6. la final, poate că n-ar fi rău să fiți consecvent, evidențiind toate micile personaje în ordinea prenume-nume. că, vorba ceea, de aia e prenumele prenume, să fie înaintea numelui…

felicitări sincere din partea mea!
ps. las și un vot, cred că nu e cu bănat...
:)
 
Postat de catre adrian mihai la data de 2019-04-15 18:11:20
         
 
  "Cu nea Buri" sa te adresezi, necioplitule, lui tac-tău !  
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2019-04-14 19:24:52
         
 
  și-atunci, de ce comentezi, nea Buri, numai așa, să te găsești în treabă?!  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2019-04-14 12:38:19
         
 
  Enorm de lungă postarea, nu prea cred că cineva are rabdarea si timpul s-o citească !  
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2019-04-14 10:04:12
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23760
Comentarii: 120468
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE