Nu insist asupra sensului ei figurativ, deoarece e ultracunoscut. Mă voi referi la sensul ei direct, propriu, povestindu-vă o mică întâmplare pe care am trăit-o.
Anul trecut, în perioada sfârșitului de august sau a primelor zile ale lui septembrie, luam tramvaiul 32 din Piața Unirii de la serviciu către casă. Ora nu era una de vârf, așa că, la cap de linie, mai erau, ici și colo, locuri libere în tramvai.
Mă așez pe un scaun și, fără a da prea mare importanță faptului, văd, cu coada ochiului, o fetiță însoțită de bunicul ei, trecând și așezându-se apoi fix pe scaunul din fața mea.
M-am uitat un pic mai atent și am crezut că visez. Instantaneu, am pus mâna pe umărul fetiței și am întrebat-o:
- Măriucă, tu ești?
Fetița a întors căpșorul, s-a uitat preț de 3-4 secunde atentă la mine, neștiind de unde să mă ia. Deodată, văd cum ochișorii ei vii încep să strălucească și să reflecte, în ei, lumina zâmbetului care i se așternuse, dintr-o dată, pe chip.
Era chiar ea, Ciocârlia de Isverna, Măriuca Boengiu.
Pentru mine, atâta timp cât va cânta muzica poporului nostru (și sunt convins că o va face întreaga ei viață!), ea așa va rămâne, Măriuca. Nu Ingrid!
Motivul e unul simplu: deși are o vârstă atât de fragedă, o consider pe copiliță o altă Mărie uriașă a folclorului nostru, alături de Maria Tănase, Maria Lătărețu și Maria Ciobanu.
Trei Mării și o Măriucă...
Prieteni, v-am povestit o întâmplare fericită.
Un joc prin care soarta mi-a oferit bucuria să o întâlnesc și să o cunosc pe Măriuca.