PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Dumina dorului Text postat de Vasile Hurmuzache Marele fluviu DOR izvorăşte din inima Luceafărului, coboară pe aripile unei ciocârlii prin Defileul Albastru, întâlneşte - undeva între clipă şi veşnicie, stinghere - sufletele noastre şi le mistuie în atotcuprinzătoarea-i albie. Face meandre prin Pădurile Neliniştii, apoi curge tainic prin Câmpiile Întâmplării. În clipa în care o fată îi fură mireasma unui nufăr, oglindeşte sub pleoapele ei Steaua Speranței, iar El aleargă să-şi culeagă izvoarele din cele mai înalte piscuri ale Munților Adevărului. Ajuns acolo, deschide larg brațele: Dragostea şi Prietenia. Dragostea străbate, spumegând, cascadele sărutului, iar Prietenia curge lin printre colinele surâsului, închizând între undele lor de Lumină mirifica Deltă a Fericirii. Apoi, când Timpul o tâlhăreşte de toate minunile ei tangibile, Fericirea se refugiază iar în necurmata matcă a Dorului, lăcrimând pe aripile unei ciocârlii ce se înalță prin Defileul Albastru către inima Luceafărului... La porțile cerului este un munte înalt; pe cărările Dorului, însetat de sublim, hoinăresc către uşa lui Dumnezeu. Privirile mele statornicesc peste declinul necruțător al timpului clipa de aur. Clipa în care sufletul îngenuncheat se întoarce spre sine. Dacă Dorul ar avea o unitate de măsură mai presus de lacrimă şi dacă ar exista un aparat de măsurat suferința, acul indicator s-ar duce până la capăt. Îmi trebuie nouăzeci şi nouă de prieteni şi o Minune, să înalț prin sufletele voastre o scară până la cer, să şterg praful de pe Steaua Fericirii, pentru că nu întotdeauna când Dorul-Dor mă cheamă pe celălalt tărâm - al poveştilor noastre de dragoste - aduce calul alb înaripat, deşi îl aud nechezând sălbatic în lacrima ce nu vrea să se rostogolească dincolo de marginile sufletului. Azi am ieşit cu tava de jăratic când Luceafărul de ziuă abia îşi mai stăpânea întredeschise pleoapele somnoroase, aveam multe păcate de înfăptuit în această duminică. Era în ceruri linişte şi pace ca înainte de facerea lumii, pământul dormea învăluit în surâsul visului pe care îl visa pe când nu era decât intenție la picioarele tronului Ziditorului. Deodată, un Adevăr înalt a început să incendieze fortificațiile întunericului şi ciocârliile, toate ciocârliile lumii, singurele ființe îngăduite să lucreze duminica, s-au înhămat la caravana zorilor. Când o ciocârlie îşi umplea ciocul cu raze de soare şi îşi muia aripile în liniştea albastră, o stea din candelabrul nemărginirii îşi lepăda cămaşa de noapte şi închidea pleoapele... Şi ciocârliile strigau din înalt: ,, Treziți-vă ființe şi lucruri, cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor, treziți-vă oameni buni, bucurați-vă că v-am ridicat şi azi din cavoul jumătății voastre de moarte, veniți de luați Lumină!" Şi sudoarea lor ce picura fără contenire aşternea peste lume covoare de rouă... Ca în fiecare dimineață de duminică, m-am îngropat în tăcere, să-mi plâng morții mei care nu mai pot auzi de sub țărână chemarea ciocârliilor, apoi pe cei îngropați în uitare, pe al căror tărâm abia de mai îndrăzneşte să țipe chiar şi cucuveaua... Mi-am strigat bidiviul. Dar a venit doar un mânz căruia abia îi mijeau aripile... ☆ Nu am avut cal, şi am încălecat pe umbra lui. Gândurile au pus biciul pe cuvinte împingându-le din pleasnă catre profunzimile Adevărului. Am descălecat din amintire in adâncuri şi am făcut câțiva paşi... m-am oprit ca şi cum un pinten străin mi-ar fi fulgerat nălucile gândului - ajunsesem la răscrucea Durerii. Cu sufletul îngenuncheat, mi-am schimbat piroanele din crucea inimii, numai pentru a putea spune : Iată-mă! Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE