FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Excursie în munții Bükk
Text postat de Gheorghe Rechesan
În iarna lui 85′, prin februarie se pornise un viscol care a troienit drumurile și toate căile de acces în combinatul de mase plastice “Victoria”. Eu îmi efectuam stagiatura acolo și, fiindcă nu prea-mi găseam nimic de făcut, am ieșit în curtea fabricii privind echipele scoase la deszăpezit. Oamenii munceau fără spor, opintindu-se în lopeți, încărcau zăpada murdară de funingine în roabe și o cărau dincolo de rambleul căii ferate. Printre ei, mi-a atras atenția o siluetă cocîrjată și slabă, nu mai înaltă decît un copil de zece ani, încotoșmănată într-o pufoaică decolorată, cu mînecile destrămate, încălțat cu o pereche de bocanci scîlciați, pesemne cu două numere mai mari și cu o căciulă neagră din pielică de miel, altădată arătoasă dar acum năpîrlită, trasă pînă peste urechi și legată sub bărbie cu un fular. Se moșmondea în rînd cu ceilalți, hîrșind nămeții cu o bucată de placaj prinsă de o coadă de mătură, bălăngănindu-se, nesigur în mișcări, ori de cîte ori crivățul se învolbura printre pereții halelor, mai-mai să cadă pe brînci.
” Cine-i figură ăla…mi-e să nu degere pe vremea asta!?” l-am întrebat pe Bușoi, maistrul de la calandrare care coordona acțiunea.
” Nea Ion? N-avea matale grijă, e călit… la cît antigel are-n sînge, niciun pericol să-nghețe!” mi-a răspuns el nepăsător.
Arătarea se oprise și se trase lîngă colțul unei magazii, chinuindu-se să-și aprindă un chiștoc mototolit. M-am apropiat și i-am întins jarul țigării mele, dar n-a reușit să ia foc decît după ce mi-a prins brațul cu o mînă tremurătoare. Cînd îmi mulțumi, i-am simțind răsuflarea duhnind grețos a alcool ieftin.
” Al naibii frig, am zis, privindu-l cum pufăie, da’ să sperăm că e ultima răbufnire a iernii!”
M-a pironit cu ochișorii lui negri, șireți, aproape ascunși sub pleoapele umflate și încrețite.
” Femartie, zice țîganu’ cînd îl pui să înnumăre lunile anului…vine ea, primăvara, numa’ să mai trăim noi pînă atunci…”
” Da’ de ce nu vă opriți un pic, să vă trageți sufletul?!”
” M-oi opri cînd oi muri…i-am spus și babei mele, cînd oi ajunge colea-sus în rai, am să stau pe-o perină de puf și-am să mă uit în jos la fraierii care trudesc!”
Ni se alătură Ilie, zis “zece guri” fiindcă avea zece copii, făcuți cu trei neveste, toți în grija lui.
” Numa’ să n-ajungi, mînca-ț-aș io norocu tieu, jos la Sacaraoțchi, c-ai belit carasu’!”
Rîse într-un fel ciudat, cu gura închisă, într-o serie de chicoteli înfundate, fără zgomot.
” Las’, măi țîgane, că nu poate să fie nici în iad mai rău ca la calandre…tăt friptoare mare de la cuptoare, tăt damf de toxic ș-acolo!”
Ilie scutură din umeri, zgribulindu-se, oasele ascuțite păreau că-i împung pielea și pînza roasă a salopetei, și se întoarse spre mine:
” Șăfu, dă-mi, fii tu bun, o țîgare șî mie, că n-am duhănit nimic azi!”
Ne-am tras în penumbra unei magazii deschise, am scos pachetul de carpați fără și ne-am aprins toți trei, pe rînd de la același chibrit, țigările.
” Să mor io dacă n-am înghețat, dîrdîi țiganul, hai să punem fiecare zece lei și să luăm o juma’ să ne încălzim!”
” Io n-am, pînă la chenzină, niciun sfanț!” zise nea Ion.
” Să mori, tu, mînca-ț-aș io penzia? Tăț biștarii care-i găsesc la tine să fie ai mei?” întinse celălalt mîna ciumpăvită, vînătă de frig spre el.
Bătrînul nu-i răspunse. își termină țigara, o stinse de talpa bocancului, puse mucul în buzunar și se îndreptă spre un morman de țevi de lîngă poarta de acces cfr. Se aplecă printre ele, scoase un obiect lunguieț înfășurat în cîrpe și se piti lîngă baraca paznicului, ieșind din cîmpul meu vizual.
” L-ai văzt, tu’ i pă mă-sa de zgîrcit, numa gura lui să beie, zîce că n-are mangoți, da’ cînd colo trage de uscă!”
În zilele următoare am aflat, de fapt nu era un secret în uzină pentru nimeni, că nea Ion încălca zilnic decretul patru sute. Fără să sufere vreo sancțiune, mai avea puțin pînă la pensie, iar conducerea îl lăsa în pace. Fiindcă nu putea să fie util în secție, îl repartizaseră la magazie cu o îndeletnicire la prima vedere ușoară, dar în realitate peste puterile unui ins obișnuit. Într-un flux tehnologic modernizat în care materiile prime se descărcau din vagoane și erau transportate pe paleți cu niște ascensoare de marfă pînă-n hale, nimeni nu se gîndise la transportul produselor finite. Îi dăduseră un cărucior industrial cu roți din metal și, toată ziua, în echipă cu Ilie, căruia valțurile îi smulseseră arătătorul și policarul dreptei în urmă cu trei ani, căra sulurile grele de vinilin din secție la magazie. Într-o întreprindere, un stagiar e un fel de cadet nici gradat nici ofițer, iar șeful de secție îmi dăduse ordin să verific bonurile de magazie, așa că îi vedeam zilnic cum se opintesc ca două mîrțoage costelive, trăgînd de oiștea cotigii, împiedicîndu-se în șanțurile din mîzga ce acopereau pardoseala din beton cu un strat lipicios de două palme. Cînd se opreau cuptoarele, aveau răgaz să răsufle, ascunși în vreun cotlon, iar cînd, în lipsă de materie primă, calandrele se opreau, șterpeleau la fel ca majoritatea angajaților cîte-o bucată de folie de vinilin înflorată pe care-o vindeau precupețelor din piață sau vreunui cunoscut, ca față de masă. Nea Ion fura doar cît să aibe de o jumate, iar cantitatea de alcool îngurgitată în timpul unei zile era riguros drămuită. Înainte de a coborî din tren, făcea naveta dintr-o comună aflată la treizeci de kilometri depărtare, bea o jumătate de litru de rachiu, nu mai mult. Pe drumul de la gară la fabrică se oprea să cumpere încă o jumătate de tărie pentru cele opt ore de lucru. N-avea preferințe, bea orice numai să ardă pe gîtlej și să fie ieftin: vodcă, rachiu de mere, vișinată, lichior, mastică sau vermut, toate porcăriile preparate industrial din spirt și arome sintetice care se găseau pe rafturile alimentarelor. La întoarcere, pe același traseu altă jumătate ca să poată înfrunta drumul pînă acasă. Deviza lui era “un leu gradu” adică orice poșircă de jumăte de litru sau mai mult care să nu coste mai mult de treizeci și cinci-patruzeci de lei.
” De ce bei otrăvurile astea, l-am întrebat într-o zi, n-ai pomi fructiferi în grădină, să fierbi din ele țuică curată?”
El chicoti, avea un rîs ciudat, cu gura închisă și mă lămuri:
” Am, cum să n-am…și pruni și zece butași de vie, da’ baba îmi dă cu porția, ține damigenele încuiate-n cămară și bine face, țucu-i io mintea ei, că altfel aș bea tăt într-o lună!”
Subiectul mi se păru hazos și am insistat:
” Da’ dacă n-ai bea atîta, ce-ar fi? N-ar fi mai bine?”
Nea Ion își miji filozofic ochișorii cîrpiți:
” Nu poci altfel, e ca drumu’ apei în natură…tăte merg în cerc…culeg prunele, fierb răchie și-o beau…și tot așa, beau fiindcă am răsădit prunii, i-am altoit și-am cules prunele…ar fi o risipă, asta-i șpilu!”
” De cînd durează ciclul ăsta?”
” De cînd mă știu…la noi în sat nu ești bărbat dacă nu bei…și beutură-i gîrlă. La nunți, parastase sau toamna, de sîntă Mărie mică, cînd pică hramul bisericii, vinu’ s-aduce la masă cu vadra…răchia iară, de toate felurile: de prune, mere, corcodușe sau caise, fiartă o dată sau prefriptă…da’ de băut zi de zi m-am apucat după ce m-am întors din munții Bükk!”
L-am privit mirat în lumințele negre ce-i pîlpîiau sub pleoape.
” Munții Bükk? Da’ ce ai căutat acolo, ai fost în excursie?”
Rîse din nou, fără zgomot, cu toată pielea palidă a feței încrețită într-un rictus larg.
” Da, în excursie turistică…da’ las’ că-ți povestesc altădată, cînd om avea mai multă vreme!”
Bușoi mi-a spus cu altă ocazie că nea Ion era un ins isteț, peste media de inteligență a celor din fabrică, avea și două clase de liceu, și oricînd ar fi putut să ocupe un post mai bine plătit, ca magazioner sau normator, dacă n-ar fi fost îmbibat în alcool.
Într-o dimineață, pe la jumătatea lui martie, am fost uimit să-l văd pe nea Ion în vestiar, îmbrăcat într-un sacou negru, cămașă albă, călcată și apretată, pantofi eleganți și bine lustruiți în picioare, chinuindu-se să-și lege la gît nodul unei cravate portocalii cu dungi late, verzi și maro.
” Azi e sărbătoare, zise văzîndu-mă că-l contemplam, să-mplinesc exact patruzeci de ani de cînd m-am întors din munții Bikk!”
” Mai-mai să nu te recunosc, i-am spus, așa fercheș și înțolit la patru ace!”
” Azi nu muncesc, nu ridic niciun pai de jos, de aia!” mi-a spus el pe un ton misterios și pînă la pauza de masă n-am descifrat enigma comportării sale.
Ilie veni pe la prînz, cînd mă pregătesc să scot un sandvici prea puțin îmbietor din sacoșă și-mi spuse:
” Hai, la poarta cfr, moșu dă azi de băut!”
” Cu ce ocazie, e vreo onomastică sau ce?”
” Las’ c-ai să vezi…da’ grăbește-te mîncaț-aș io norocu teu, că rad ăia tot!”
I-am găsit acolo, erau vreo șapte-opt inși care lucrau în secție, ba chiar și Bușoi, așezați dinaintea unei mese din scînduri, așezată pe două butoaie goale, încărcate de sticle de vin rubiniu și țuică de casă. Nea Ion desfăcu o legătură mare de pînză albită și un miros îmbietor de grîu copt umplu chițimia paznicului.
” Luați și mîncați, că mere mai bine vinu’…îs colaci cu nucă, copți de baba mea, n-ați gustat așa ceva de cînd vi-s voi pe lumea asta!”
Am mestecat o bucată mare de cozonac și am ridicat paharul de vin pe care mi-l umpluse:
” La mulți ani, să ne trăiască sărbătoritul, orice ocazie de bucurie ar avea!” am închinat puțin fîstîcit de privirile celorlalți.
” Arată-i, nea Ioane, spuse Bușoi, să știe și tov’ stagiar pentru ce bem azi!”
El chicoti și după ce bău dintr-o înghițitură tot paharul, scoase din buzunarul sacoului un caiet cu scoarțe din mușama bordo, imitație de piele, sortiment produs în secție și îl desfăcu cu un soi de religiozitate. Înăuntru se afla o foaie coaptă, îngălbenită de vreme și aproape destrămată la îndoituri pe care mi-o așeză sub ochi ca s-o pot citi.
” Se acordă fruntașului Beloescu Ioan din divizia Mociulski, vînători de munte, medalia ” Virtutea Militar㔠clasa a II-a pentru faptele sale de arme în timpul acțiunilor desfășurate de corpul Armatei a III-a pe fronturile din Ungaria și Slovacia.” îmi amintesc că scria acolo cu caractere impozante, dar cu vopseaua aproape ștearsă.
” Mi-au dat și o medalie, sughiță el, da’ n-o port, mi-ar confisca-o comuniștii și m-ar lega miliția, că-i de pe vremea maiestății sale, regele Mihai!”
După ce comesenii goliră sticlele și plecară mă apucă de braț și-mi spuse cu timiditate:
” Mai rămîi oleacă…matale ești om cu carte, poți să-ți arăt, că pricepi despre ce-i vorba, nu ca ăia…”
Îmi întinse un carnețel ferfenițit, cu foile pline de un scris mărunt, dar citeț:
” Ăsta-i jurnalul meu de front… am scris tot cum s-a-ntîmplat, de cînd am fost încorporat pînă cînd am fost pușcat în umăr în munții Bükk…citește-l dacă vrei!”
Își turnă ultimii stropi de rachiu și chicoti ca un copil prins cu șoalda:
” Aș mai bea ceva, da’ azi mi-am depășit rația…poate cînd ajung acas ‘, baba o să închidă ochii și-o să descuie cămara!”
Am citit cele douăzeci și ceva de pagini, iar cînd mi-am ridicat privirea mă întrebă:
” Ce zici? Așa s-or petrecut tăte, cu luptele, cu nemții, cu comisarii bolșevici, dar’ ar dracu în neamu lor, erau și muieri printre ei, alea mai rele, stăteau înainte de atac în spatele nost’ cu naganu’ în mînă…numa’ ceva n-am scris și n-am spus multora…. la spital, după operație, ca să nu mă-ntoarne iară iar pe front am făcut o șmecherie, m-o învățat un consătean, rănit ca mine, să ung rana cu scuipat și vacs de ghete…s-o obrintit și s-o vindecat greu, noroc că-n aprilie m-or demobilizat și m-or trimis acasă…dacă știam că după o lună nemții capitulează, nu făceam prostia asta!”
I-am întins carnețelul și am spus în șoaptă:
” Tare interesant, n-am mai citit așa ceva… un adevărat roman de aventuri!”
El privi gînditor peste umărul meu, prin ferestruica prăfuită a barăcii, linia cenușie a clădirilor din beton afumat :
” Apăi, eram un ficior fără minte, ce știam io… după aia or vinit comuniștii și ne-or luat tăt pămîntu’, boii și caii tăți, iară pe taica l-or dus la beci că n-o vrut să semneze că intră-n colhoz…După război ș-acu cîțiva ani am vrut să merg în excursie p-acolo, că cu frontu’ n-am apucat să văd, c-ar fi locuri faine de vizitat, da’ nu mi-or dat pașaport, le-o fi fost frică să nu fug, tu’le mama lor, ce să fac io-n Ungaria, o lăsam pe baba mea, nepoții, prunii și pensia de la fabrică să-mi iau lumea în cap, om bătrîn?!”
N-am apucat să serbez pensionarea lui nea Ion, am plecat din combinatul de mase plastice ” Victoria” după exact un an și nici nu l-am întîlnit niciodată de atunci.
Mi-am amintit toată povestea după 90′ frunzărind un pliant turistic garnisit cu ilustrații viu colorate:
” Bánkút-Istállós-kő, drumeții montane, pîrtii de schi, expediții cu ghid autorizat în formațiunile carstice, vizitarea Parcului Național Bükk, o incursiune de vis în perla Carpaților Ungariei.”
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23818
Comentarii: 120251
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE