PRIMA PAGINA   TEXTE   COMENTARII   AUTORI   CONSACRATI   CAUTARE   FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT
Excursie în munţii Bükk Text postat de Gheorghe Rechesan În iarna lui 85′, prin februarie se pornise un viscol care a troienit drumurile şi toate căile de acces în combinatul de mase plastice “Victoria”. Eu îmi efectuam stagiatura acolo şi, fiindcă nu prea-mi găseam nimic de făcut, am ieşit în curtea fabricii privind echipele scoase la deszăpezit. Oamenii munceau fără spor, opintindu-se în lopeţi, încărcau zăpada murdară de funingine în roabe şi o cărau dincolo de rambleul căii ferate. Printre ei, mi-a atras atenţia o siluetă cocîrjată şi slabă, nu mai înaltă decît un copil de zece ani, încotoşmănată într-o pufoaică decolorată, cu mînecile destrămate, încălţat cu o pereche de bocanci scîlciaţi, pesemne cu două numere mai mari şi cu o căciulă neagră din pielică de miel, altădată arătoasă dar acum năpîrlită, trasă pînă peste urechi şi legată sub bărbie cu un fular. Se moşmondea în rînd cu ceilalţi, hîrşind nămeţii cu o bucată de placaj prinsă de o coadă de mătură, bălăngănindu-se, nesigur în mişcări, ori de cîte ori crivăţul se învolbura printre pereţii halelor, mai-mai să cadă pe brînci. ” Cine-i figură ăla…mi-e să nu degere pe vremea asta!?” l-am întrebat pe Buşoi, maistrul de la calandrare care coordona acţiunea. ” Nea Ion? N-avea matale grijă, e călit… la cît antigel are-n sînge, niciun pericol să-ngheţe!” mi-a răspuns el nepăsător. Arătarea se oprise şi se trase lîngă colţul unei magazii, chinuindu-se să-şi aprindă un chiştoc mototolit. M-am apropiat şi i-am întins jarul ţigării mele, dar n-a reuşit să ia foc decît după ce mi-a prins braţul cu o mînă tremurătoare. Cînd îmi mulţumi, i-am simţind răsuflarea duhnind greţos a alcool ieftin. ” Al naibii frig, am zis, privindu-l cum pufăie, da’ să sperăm că e ultima răbufnire a iernii!” M-a pironit cu ochişorii lui negri, şireţi, aproape ascunşi sub pleoapele umflate şi încreţite. ” Femartie, zice ţîganu’ cînd îl pui să înnumăre lunile anului…vine ea, primăvara, numa’ să mai trăim noi pînă atunci…” ” Da’ de ce nu vă opriţi un pic, să vă trageţi sufletul?!” ” M-oi opri cînd oi muri…i-am spus şi babei mele, cînd oi ajunge colea-sus în rai, am să stau pe-o perină de puf şi-am să mă uit în jos la fraierii care trudesc!” Ni se alătură Ilie, zis “zece guri” fiindcă avea zece copii, făcuţi cu trei neveste, toţi în grija lui. ” Numa’ să n-ajungi, mînca-ţ-aş io norocu tieu, jos la Sacaraoţchi, c-ai belit carasu’!” Rîse într-un fel ciudat, cu gura închisă, într-o serie de chicoteli înfundate, fără zgomot. ” Las’, măi ţîgane, că nu poate să fie nici în iad mai rău ca la calandre…tăt friptoare mare de la cuptoare, tăt damf de toxic ş-acolo!” Ilie scutură din umeri, zgribulindu-se, oasele ascuţite păreau că-i împung pielea şi pînza roasă a salopetei, şi se întoarse spre mine: ” Şăfu, dă-mi, fii tu bun, o ţîgare şî mie, că n-am duhănit nimic azi!” Ne-am tras în penumbra unei magazii deschise, am scos pachetul de carpaţi fără şi ne-am aprins toţi trei, pe rînd de la acelaşi chibrit, ţigările. ” Să mor io dacă n-am îngheţat, dîrdîi ţiganul, hai să punem fiecare zece lei şi să luăm o juma’ să ne încălzim!” ” Io n-am, pînă la chenzină, niciun sfanţ!” zise nea Ion. ” Să mori, tu, mînca-ţ-aş io penzia? Tăţ biştarii care-i găsesc la tine să fie ai mei?” întinse celălalt mîna ciumpăvită, vînătă de frig spre el. Bătrînul nu-i răspunse. îşi termină ţigara, o stinse de talpa bocancului, puse mucul în buzunar şi se îndreptă spre un morman de ţevi de lîngă poarta de acces cfr. Se aplecă printre ele, scoase un obiect lunguieţ înfăşurat în cîrpe şi se piti lîngă baraca paznicului, ieşind din cîmpul meu vizual. ” L-ai văzt, tu’ i pă mă-sa de zgîrcit, numa gura lui să beie, zîce că n-are mangoţi, da’ cînd colo trage de uscă!” În zilele următoare am aflat, de fapt nu era un secret în uzină pentru nimeni, că nea Ion încălca zilnic decretul patru sute. Fără să sufere vreo sancţiune, mai avea puţin pînă la pensie, iar conducerea îl lăsa în pace. Fiindcă nu putea să fie util în secţie, îl repartizaseră la magazie cu o îndeletnicire la prima vedere uşoară, dar în realitate peste puterile unui ins obişnuit. Într-un flux tehnologic modernizat în care materiile prime se descărcau din vagoane şi erau transportate pe paleţi cu nişte ascensoare de marfă pînă-n hale, nimeni nu se gîndise la transportul produselor finite. Îi dăduseră un cărucior industrial cu roţi din metal şi, toată ziua, în echipă cu Ilie, căruia valţurile îi smulseseră arătătorul şi policarul dreptei în urmă cu trei ani, căra sulurile grele de vinilin din secţie la magazie. Într-o întreprindere, un stagiar e un fel de cadet nici gradat nici ofiţer, iar şeful de secţie îmi dăduse ordin să verific bonurile de magazie, aşa că îi vedeam zilnic cum se opintesc ca două mîrţoage costelive, trăgînd de oiştea cotigii, împiedicîndu-se în şanţurile din mîzga ce acopereau pardoseala din beton cu un strat lipicios de două palme. Cînd se opreau cuptoarele, aveau răgaz să răsufle, ascunşi în vreun cotlon, iar cînd, în lipsă de materie primă, calandrele se opreau, şterpeleau la fel ca majoritatea angajaţilor cîte-o bucată de folie de vinilin înflorată pe care-o vindeau precupeţelor din piaţă sau vreunui cunoscut, ca faţă de masă. Nea Ion fura doar cît să aibe de o jumate, iar cantitatea de alcool îngurgitată în timpul unei zile era riguros drămuită. Înainte de a coborî din tren, făcea naveta dintr-o comună aflată la treizeci de kilometri depărtare, bea o jumătate de litru de rachiu, nu mai mult. Pe drumul de la gară la fabrică se oprea să cumpere încă o jumătate de tărie pentru cele opt ore de lucru. N-avea preferinţe, bea orice numai să ardă pe gîtlej şi să fie ieftin: vodcă, rachiu de mere, vişinată, lichior, mastică sau vermut, toate porcăriile preparate industrial din spirt şi arome sintetice care se găseau pe rafturile alimentarelor. La întoarcere, pe acelaşi traseu altă jumătate ca să poată înfrunta drumul pînă acasă. Deviza lui era “un leu gradu” adică orice poşircă de jumăte de litru sau mai mult care să nu coste mai mult de treizeci şi cinci-patruzeci de lei. ” De ce bei otrăvurile astea, l-am întrebat într-o zi, n-ai pomi fructiferi în grădină, să fierbi din ele ţuică curată?” El chicoti, avea un rîs ciudat, cu gura închisă şi mă lămuri: ” Am, cum să n-am…şi pruni şi zece butaşi de vie, da’ baba îmi dă cu porţia, ţine damigenele încuiate-n cămară şi bine face, ţucu-i io mintea ei, că altfel aş bea tăt într-o lună!” Subiectul mi se păru hazos şi am insistat: ” Da’ dacă n-ai bea atîta, ce-ar fi? N-ar fi mai bine?” Nea Ion îşi miji filozofic ochişorii cîrpiţi: ” Nu poci altfel, e ca drumu’ apei în natură…tăte merg în cerc…culeg prunele, fierb răchie şi-o beau…şi tot aşa, beau fiindcă am răsădit prunii, i-am altoit şi-am cules prunele…ar fi o risipă, asta-i şpilu!” ” De cînd durează ciclul ăsta?” ” De cînd mă ştiu…la noi în sat nu eşti bărbat dacă nu bei…şi beutură-i gîrlă. La nunţi, parastase sau toamna, de sîntă Mărie mică, cînd pică hramul bisericii, vinu’ s-aduce la masă cu vadra…răchia iară, de toate felurile: de prune, mere, corcoduşe sau caise, fiartă o dată sau prefriptă…da’ de băut zi de zi m-am apucat după ce m-am întors din munţii Bükk!” L-am privit mirat în luminţele negre ce-i pîlpîiau sub pleoape. ” Munţii Bükk? Da’ ce ai căutat acolo, ai fost în excursie?” Rîse din nou, fără zgomot, cu toată pielea palidă a feţei încreţită într-un rictus larg. ” Da, în excursie turistică…da’ las’ că-ţi povestesc altădată, cînd om avea mai multă vreme!” Buşoi mi-a spus cu altă ocazie că nea Ion era un ins isteţ, peste media de inteligenţă a celor din fabrică, avea şi două clase de liceu, şi oricînd ar fi putut să ocupe un post mai bine plătit, ca magazioner sau normator, dacă n-ar fi fost îmbibat în alcool. Într-o dimineaţă, pe la jumătatea lui martie, am fost uimit să-l văd pe nea Ion în vestiar, îmbrăcat într-un sacou negru, cămaşă albă, călcată şi apretată, pantofi eleganţi şi bine lustruiţi în picioare, chinuindu-se să-şi lege la gît nodul unei cravate portocalii cu dungi late, verzi şi maro. ” Azi e sărbătoare, zise văzîndu-mă că-l contemplam, să-mplinesc exact patruzeci de ani de cînd m-am întors din munţii Bikk!” ” Mai-mai să nu te recunosc, i-am spus, aşa fercheş şi înţolit la patru ace!” ” Azi nu muncesc, nu ridic niciun pai de jos, de aia!” mi-a spus el pe un ton misterios şi pînă la pauza de masă n-am descifrat enigma comportării sale. Ilie veni pe la prînz, cînd mă pregătesc să scot un sandvici prea puţin îmbietor din sacoşă şi-mi spuse: ” Hai, la poarta cfr, moşu dă azi de băut!” ” Cu ce ocazie, e vreo onomastică sau ce?” ” Las’ c-ai să vezi…da’ grăbeşte-te mîncaţ-aş io norocu teu, că rad ăia tot!” I-am găsit acolo, erau vreo şapte-opt inşi care lucrau în secţie, ba chiar şi Buşoi, aşezaţi dinaintea unei mese din scînduri, aşezată pe două butoaie goale, încărcate de sticle de vin rubiniu şi ţuică de casă. Nea Ion desfăcu o legătură mare de pînză albită şi un miros îmbietor de grîu copt umplu chiţimia paznicului. ” Luaţi şi mîncaţi, că mere mai bine vinu’…îs colaci cu nucă, copţi de baba mea, n-aţi gustat aşa ceva de cînd vi-s voi pe lumea asta!” Am mestecat o bucată mare de cozonac şi am ridicat paharul de vin pe care mi-l umpluse: ” La mulţi ani, să ne trăiască sărbătoritul, orice ocazie de bucurie ar avea!” am închinat puţin fîstîcit de privirile celorlalţi. ” Arată-i, nea Ioane, spuse Buşoi, să ştie şi tov’ stagiar pentru ce bem azi!” El chicoti şi după ce bău dintr-o înghiţitură tot paharul, scoase din buzunarul sacoului un caiet cu scoarţe din muşama bordo, imitaţie de piele, sortiment produs în secţie şi îl desfăcu cu un soi de religiozitate. Înăuntru se afla o foaie coaptă, îngălbenită de vreme şi aproape destrămată la îndoituri pe care mi-o aşeză sub ochi ca s-o pot citi. ” Se acordă fruntaşului Beloescu Ioan din divizia Mociulski, vînători de munte, medalia ” Virtutea Militară” clasa a II-a pentru faptele sale de arme în timpul acţiunilor desfăşurate de corpul Armatei a III-a pe fronturile din Ungaria şi Slovacia.” îmi amintesc că scria acolo cu caractere impozante, dar cu vopseaua aproape ştearsă. ” Mi-au dat şi o medalie, sughiţă el, da’ n-o port, mi-ar confisca-o comuniştii şi m-ar lega miliţia, că-i de pe vremea maiestăţii sale, regele Mihai!” După ce comesenii goliră sticlele şi plecară mă apucă de braţ şi-mi spuse cu timiditate: ” Mai rămîi oleacă…matale eşti om cu carte, poţi să-ţi arăt, că pricepi despre ce-i vorba, nu ca ăia…” Îmi întinse un carneţel ferfeniţit, cu foile pline de un scris mărunt, dar citeţ: ” Ăsta-i jurnalul meu de front… am scris tot cum s-a-ntîmplat, de cînd am fost încorporat pînă cînd am fost puşcat în umăr în munţii Bükk…citeşte-l dacă vrei!” Îşi turnă ultimii stropi de rachiu şi chicoti ca un copil prins cu şoalda: ” Aş mai bea ceva, da’ azi mi-am depăşit raţia…poate cînd ajung acas ‘, baba o să închidă ochii şi-o să descuie cămara!” Am citit cele douăzeci şi ceva de pagini, iar cînd mi-am ridicat privirea mă întrebă: ” Ce zici? Aşa s-or petrecut tăte, cu luptele, cu nemţii, cu comisarii bolşevici, dar’ ar dracu în neamu lor, erau şi muieri printre ei, alea mai rele, stăteau înainte de atac în spatele nost’ cu naganu’ în mînă…numa’ ceva n-am scris şi n-am spus multora…. la spital, după operaţie, ca să nu mă-ntoarne iară iar pe front am făcut o şmecherie, m-o învăţat un consătean, rănit ca mine, să ung rana cu scuipat şi vacs de ghete…s-o obrintit şi s-o vindecat greu, noroc că-n aprilie m-or demobilizat şi m-or trimis acasă…dacă ştiam că după o lună nemţii capitulează, nu făceam prostia asta!” I-am întins carneţelul şi am spus în şoaptă: ” Tare interesant, n-am mai citit aşa ceva… un adevărat roman de aventuri!” El privi gînditor peste umărul meu, prin ferestruica prăfuită a barăcii, linia cenuşie a clădirilor din beton afumat : ” Apăi, eram un ficior fără minte, ce ştiam io… după aia or vinit comuniştii şi ne-or luat tăt pămîntu’, boii şi caii tăţi, iară pe taica l-or dus la beci că n-o vrut să semneze că intră-n colhoz…După război ş-acu cîţiva ani am vrut să merg în excursie p-acolo, că cu frontu’ n-am apucat să văd, c-ar fi locuri faine de vizitat, da’ nu mi-or dat paşaport, le-o fi fost frică să nu fug, tu’le mama lor, ce să fac io-n Ungaria, o lăsam pe baba mea, nepoţii, prunii şi pensia de la fabrică să-mi iau lumea în cap, om bătrîn?!” N-am apucat să serbez pensionarea lui nea Ion, am plecat din combinatul de mase plastice ” Victoria” după exact un an şi nici nu l-am întîlnit niciodată de atunci. Mi-am amintit toată povestea după 90′ frunzărind un pliant turistic garnisit cu ilustraţii viu colorate: ” Bánkút-Istállós-kő, drumeţii montane, pîrtii de schi, expediţii cu ghid autorizat în formaţiunile carstice, vizitarea Parcului Naţional Bükk, o incursiune de vis în perla Carpaţilor Ungariei.” Parcurge cronologic textele acestui autor Text anterior       Text urmator Nu puteti adauga comentarii acestui text DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!   Comentariile userilor	Pseudonim Parola Nu am cont! Am uitat parola!   Texte: 23931 Comentarii: 120070 Useri: 1425
ADMINISTRARE