FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Ion Jumate, un om de patruzeci de karate (1)
Text postat de Gheorghe Rechesan
O întîmplare ieșită din comun răsturnă echilibrul existenței calme a lui Ion Jumate. Într-o dimineață banală, ca atîtea altele din acel an, omul nostru merse la gîrla care curgea domol în fundul grădinii sale cu un scop domestic bine determinat. Fiindcă nu avea apă curentă, iar fîntîna îi secase, se apucă să-și spele rufele, acolo, la pîrîu, după metoda tradițională practicată de veacuri de românce. Pe cînd clătea în unda cristalină o pereche de izmene groase, observă că în urzeala țesăturii străluceau zeci de firișoare metalice.Trînti indispensabilii pe iarbă, să se zvînte bine și-i scutură apoi pe o cîrpă curată. Cu nespusă uimire văzu că pe pînză se strînse un pumn de nisip auriu care sclipea vesel în bătaia razelor matinale. Își aminti de mitul „Lînii de aur”, citise, nu demult, o cărțulie care conținea cele mai importante legende antice și-și scărpină meditativ scăfîrlia. Cum nu avea la îndemînă o piele de berbec, își scufundă cuprins de febrilitate toată lenjeria în gîrlă, iar pînă la amiază colectă o căldărușă de pulbere aurie. Transportă neașteptata comoară în casă murmurînd nemuritoarele versuri: „munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă...” Eiii bine! el, unul, n-avea să mai cerșească fiindcă pronia cerească sau natura inepuizabilă îi dăruise o neașteptată bogăție.
Dintr-o dată, toate grijile, tot cenușiul și amarul vieții dispărură ca prin minune căci,oricît ar afirma filosofii și moraliștii că bogăția n-aduce după ea fericirea, Ion Jumate exalta cuprins de o bucurie fără margini. Nici Hernando Cortez sau Francisco Pizaro, nemiloșii conquistadori spanioli care șterpeliseră aurul aztecilor și incașilor nu cunoscuseră o satisfacție mai deplină.
De-acum înainte, avea să trăiască fără grija zilei de mîine, putea să-și îngăduie orice capricii și, mai ales să se dedice în voie, ocupației sale favorite, scrisul. Da, omul nostru scria de ani buni, încă din perioada cînd frecventa cursurile școlii profesionale de mecanici și electricieni auto. Spre deosebire de colegii săi, care își petreceau tot timpul liber frecventînd cinematografele, discotecile sau umblînd după codane, el se retrăgea într-un ungher ferit și-și așternea pe hîrtie gîndurile, trăirile și experiențele semnificative prin care trecea. De-a lungul timpului umpluse patruzeci de caiete format dictando cu scrisul său mărunt dar citeț și nu intenționa deloc să se oprească. Un ticălos de maistru instructor găsi unul dintre aceste caiete în care notase următoarele reflecții: „ Suntem ca niște frunze plutind fără o țintă precisă pe valurile vieții. Cine ne poate lămuri cum am ajuns în această lume și unde ne vom îndrepta după moarte? Oare spiritul piere o dată cu dispariția fizică ori plutește în infinit, ca fulgul, nepăsător la cele lumești? Există Dumnezeu, sau doar o entitate uriașă cuprinzînd și dirijînd tot Universul? ”
Rîpeanu, că așa-l chema pe maistru, după ce citise rîndurile acelea din caiet, îl apucase de chică și-l izbise cu capul de unul dintre rafturile metalice din atelierul școlii zbierînd:
„ Băăă, hăbăucule și neisprăvitule, de-astea te ții? Te pomenești că ești un tîmpit de habotnic bisericos care toată ziua se-nchină la sfinți în loc să tragi la șaibă?”
Întîmplarea ajunsese și la urechile directorului școlii care convocase o ședință urgentă a corpului profesoral inclusiv secretarul u.t.c. pe raion ca să dezbată situația. În van încercase Ion Jumate să se apere zicînd că, dimpotrivă, el nu era bigot, ci ateu și se conformase întotdeauna principiilor materialismului dialectic și istoric. Fusese exmatriculat din școală și silit să se întoarcă acasă, adînc marcat de acest eșec dureros. Multe umilințe trebuise să îndure și prin multe încercări nefericite trebuise să treacă pînă cînd acea rană a sufletului se vindecase. Pe la patruzeci de ani, contaminat de lecturarea unor poezii aparținînd clasicilor literaturii universale își încercase condeiul și-n direcția acestei nobile arte. Nu arătase nimănui acele încercări literare, pînă cînd, într-o zi, cherchelindu-se la onomastica a unui coleg de serviciu, o învăluise pe una din participante, o blondă planturoasă, cu pieptul proeminent și cu ochii verzi, pe numele ei Vasilica Danciu, cu vorbe de duh:
„ Eu, să-ți spun drept nu caut perfecțiunea ci o modalitate de a-mi acorda sufletul la toate cele firești: apa, aerul, soarele, firul de iarbă ce răsare nevinovat în cîmpie, frunza ce se leagănă-n codru des, toate astea le consider comori inestimabile ale unei trăirii dincolo de...”
Femeia, că nu mai era o puștoaică naivă, nedeprinsă cu viața îl întrerupse zicînd:
„ Măi, Nelule, nu înțeleg ce vrei să zici tu, cu cuvintele astea de intelectual citit, deși tre’ să recunosc că te pricepi la vorbe…io, de la bărbați aștept protecție, siguranță și îngăduință…așa că te-anunț, să nu fie dubii, că îți permit să mă conduci acasă, chiar acum… după aia mai vedem noi ce se poate întîmpla!”
Acestea fiind zise își luară amîndoi hainele și plecară spre blocul în care stătea ea în chirie.
Franțujii au o vorbă potrivită de minune în situații de acest fel, „ cherchez la femme”. Ion Jumate nu știa limba franceză, făcuse în școală doar rusa, dar căută cu vîrf și-ndesat, vreme de cinci ore femeia din Vasilica. La urmă, istovit dar fericit, ca o încununare a relației lor carnale, îi recitase una din poeziile sale intitulat㠄 Abur de femeie”:
„ Cînd freamătul vieții mi-a sleit ultima fibră din trup, tînjesc ca arabu-n pustia aridă din nemurire să-mbuc, acesta-i blestemul naturii omenești, foamea de necuprins, setea de forme cerești, alături de tine, minune promisă, de cel care ține în palmă o lume întinsă.”
Spre mirarea sa, femeia nu rezonă la stihurile lui smulse din preaplinul unui suflet cald. Se sculă din așternuturile motolite, se îmbrăcă și-i spuse pe un ton acru, răutăcios:
„ Io, măi omule, nu pot trăi cu abureli și promisiuni aiurea, bune pentru fetoșcanele de șaișpe ani. Dacă vrei să ne mai întîlnim, tre’ să ai în vedere că o femeie serioasă ca mine are și alte nevoi, mult mai pămîntești!”
Fusese, pentru el, o lecție aspră, dar tare folositoare, însă de scris nu se lăsase. Prilejul de a arăta lumii de ce-i în stare se ivise pe neașteptate. Într-o zi, unul Babiuc, șeful secției sculărie unde muncea povestea că fusese cu familia la un spectacol al cenaclului Flacăra. Jumate simți că i se încing măruntaiele și îl mănîncă limba.
” Nu-imare brînză să scrii ca Păunescu!” spusese el.
Babiuc îl măsurase cu o privire neîncrezătoare:
” Zău, mă a lu Juma de buletin, crezi că-i așa simplu, ca și cum ai strunji o cămașă de rulment ?!”
În loc de răspuns, în timp ce toți cei de față izbucniră în rîs, luă o coală de hîrtie și un creion și compuse la iuțeală, în nici un sfert de ceas următoarea poezie pe care o recită cu o voce joasă, baritonală:
Nu încercați să-mi spuneți că este normal
Să fie pe lume dureri, sînge, pierderi, războaie,
Că omul se rezumă la un trup pieritor și carnal,
Iar gustul cald al pîinii se pierde printre gunoaie

Sămînța binelui vă spun eu, este iarăși salvată
Nu-l ascultați pe-acel profet fals cu aura de nebun,
Răsar flori pure, albe, gingașe ca obrazul de fată
Sub pietre, în abisuri, chiar pe afetul crîncen de tun

Atunci cînd ninge, prieteni, zăpada m-ajută
Să închid în mine porțile de fier ferecate,
Și să răzbat către tine, femeie de-a pururi tăcută
Sub ceruri arzînde, prin valurile mării moarte

Și, iată, văd acum că ninsoarea veselă-și rîde
De răul din suflete și de nemilosul ei gîde,
Pacea dospește în fire ca dulcele aluat de pîine
Vă spun, prieteni: va fi azi, va fi, iarăși, și-un mîine!

Se lăsase o tăcere nefirească, de se auzeau muștele izbindu-se de ferestrele mari ale halei, apoi cei de față aplaudară, ca la un spectacol minunat, iar Babiuc, învins de evidența rimelor îl bătuse pe umăr exclamînd :
"Bravo, măi...să știi că ai talent, ce-ar fi s-o trimiți la reviste să ți-o publice?"
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23822
Comentarii: 120255
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE