FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Sînt o babă pesedistă (1)
Text postat de Gheorghe Rechesan
1.
Da, am fost printre acei români care au urmărit revoluția în direct, la televizor. Eram la maică-mea, la țară, ca s-o ajut să facă rost de un porc, fiindcă ea, săraca așa apucase, de un Crăciun fără cîrnați, jumări, piftie și sarmale nici nu putea fi vorba. Pînă la urmă porc n-am mai găsit, dar am tăiat un curcan mare și gras, de vreo zece kile, din care am făcut și piftie și sarmale, numai cîrnați n-am putut face, că cine dracu a mai văzut cîrnați din carne de curcan. Da’ să mă-ntorc la revoluție...era în douăzeci și doi decembrie, după-amiaza, terminasem pregătirile, piftia și sarmalele din piept de curcan fierbeau în oala mare din lut pe aragaz, iar noi ne uitam la televizor. Fiică-mea era mică, n-avea nici doisprezece ani și se juca cu doi pisoi pe sub masă, ce-avea ea habar de revoluție, era un copil, cînd deodată au apărut Caramitru și cu Dinescu la televizor. Întîi am crezut că-i o piesă de teatru, vreo scenetă satirică, dar cînd am văzut ce zic, cum strigă și se agită mi s-a oprit inima în piept de spaimă dar și de bucurie. Pe urmă, a apărut Iliescu pe ecran și mi-a venit să strîng televizorul în brațe de fericire, fiindcă îl cunoșteam, fusesem în urmă cu un an-doi la editura tehnică pentru niște cărți și-l văzusem pe holuri. Maică-mea și-a făcut cruce, că la televizor nu apărea decît ceaușescu și nici ăla întotdeauna în direct, iar eu am sărit și am îmbrăcat un pulovăr din lînă, o fustă din stofă în carouri, alb cu negru pe care o purtam numai la serviciu, mi-am tras cizmulițele noi din piele întoarsă și am îndesat într-o sacoșă niște șosete groase, o bluză și două-trei perechi de chiloți.
„Unde te duci, Sorano, mamă?” a întrebat maică-mea speriată.
„ Tu stai aici, liniștită și ai grijă de Andreea, că eu mă duc la București, să apăr televiziunea!” am strigat eu.
„ Doamne apără și păzește, dar ce să cauți tu, femeie, acolo? Nu-s destui bărbați în putere și cătane care s-o apere?”
„ Trebuie să mă duc, nu pot sta, așa, cu mîinile în sîn, că-i vorba de libertatea noastră și de viitorul copilului meu!”
La București n-am ajuns decît în seara zilei de douăzeci și trei, că n-am avut legătură, de la Titu spre București nu mai circula niciun tren, pînă la urmă m-a luat o autoutilitară care transporta niște muncitori înarmați cu bîte și ciomege la platforma industrială de la Cățelu, s-o apere de teroriști. Șoferul m-a lăsat la dracu-n praznic, pe cîmp și numai eu știu cum ajuns acasă pe jos, plină de noroi și udă pînă la piele de zloată. Cizmulițele mele noi erau praf, se desprinsese tălpile și se scorojise pielea de la umezeală, puteam să le arunc, dar eram în al nouălea cer, aflasem că ceaușeștii fugiseră și fuseseră arestați, de-acum eram liberi să facem ce vrem. L-am văzut, din nou, pe Iliescu la televizor, erau și alții acolo, toți în pulovere ca ăla pe care-l purtam eu, ne îndemna la calm și ne cerea să apărăm valorile democrației. Zîmbetul lui, de ce să mint, mi-a inspirat încredere, vorbea liber, nu se bîlbîia și nu se agita ca ceilalți revoluționari, care mai de care mai nervoși și mai exaltați, ce nu știau ce vreau și dădeau din gură, numai așa, să-i audă lumea că-s și ei, acolo, în focul confruntărilor. Crăciunul l-am petrecut la televizor, ca mulți români, cu o conservă de fasole cu cîrnați, și aia sleită că se luaseră gazele și un pahar de spumos dinainte, atîta aveam în casă și mi-era ciudă că nu luasem de la maică-mea niște sarmale de curcan să simt și eu că-i zi de sărbătoare.Cred că n-am dormit mai mult de oră-două în noapte aia și-n zilele următoare, că se transmiteau încontinuu știri, auzeam împușcături dar nu mai conta nimic, simțeam că mă nasc a doua oară, atît eram de fericită. Vica, vecina mea din curte, strîmba din nas, ea fusese tot timpul, cică, o dizidentă, de parcă numai ea ascultase cu toate ușile și ferestrele închise, radio europa liberă în fiecare seară.
„Iliescu, tot comunist rămîne, oricît ar zîmbi și ar da el din gură!”
„Pînă una alta, e singurul care știe ce vrea, ceilalți vor numai privilegii și se zbat să-și primească înapoi moșiile și averile !”i-am replicat eu.
Mi-am ars carnetul de partid, nu mi-e rușine să mărturisesc asta, fiindcă nu fusesem niciodată comunistă adevărată, intrasem în p.c.r. ca să nu mă dea afară din serviciu după ce Gelu, bărbatu-miu fugise din țară. Odată cu cererea de primire în partid, înaintasem și acțiunea de divorț, c-așa erau vremurile, nu puteai să ocupi nici măcar un post de bibliotecară la biblioteca tehnică dacă aveai soțul plecat în occident. I-am dat foc, conștientă că se terminase cu comunismul, asta spuneau toți, Iliescu și Petre Roman, numai cutra de Brucan făcea pe scepticul, proroocind că tranziția va dura pe puțin douăzeci de ani. Pe vremea aceea habar n-aveam ce-i aia tranziție, știam, însă, că vroiam o viață nouă, fără restricții, fără lipsuri și fără mizeria în care ne ținuse „nea nicu plumbuitu”.
Da, l-am votat din toată inima pe Iliescu, fiindcă în ’90 majoritatea îl stimam și-l iubeam, era singurul care inspira încredere poporului. Vica a sărit cu gura pe mine c-ar trebui să-i votez pe liberali și pe țărăniști, că numai partidele istorice sunt valabile dar cine se uita în gura ei, toată viața fusese o corcolită și-o fandosită, nu muncise un ceas, nu crescuse un copil și nu îngrijise un bărbat, totu-i venise fără efort. După alegeri de-abia ce mai vorbea cu mine, ne certasem la cuțite, mă făcuse inconștientă și cripotcomunistă, ceea ce era o prostie, că doar nu eram o toantă să cred tot ce scria în ziare. În piața Universității, la miting, am fost o singură dată, așa, numai ca să mă conving cu ochii mei de ce se strînsese lumea acolo și zbierau din balcon tot felul de lideri, unul mai dubios ca altul, lozinci anticomuniste. N-am înțeles ce aveau de împărțit cu f.s.n.ul și cu Iliescu, care se angajase să scoată țara din dezastrul lăsat de comuniști, nimeni nu dorea reinstalarea comunismului și reîntoarcerea la porcăria dinainte de’89, cînd erau atîtea de făcut la toate nivelurile. Poate că , într-adevăr, erau drogați și plătiți de dușmanii țării ca să zăpăcească și să dezinformeze oamenii, iar sosirea minerilor în capitală a fost singura soluție ca țara să nu alunece în anarhie și-n haos. Nu mi-a plăcut că au fost bătuți oamenii pe stradă dar așa se întîmplă cînd intervin forțe anarhiste, destabilizatoare din afara țării care provoacă dezbinare și ură. Am tras o spaimă grozavă fiindcă Andreea ieșise de la școală și se dusese cu alte colege să caște gura la mineri. Cînd am ajuns eu în piață se instaurase liniștea, se făcuse curățenie și, într-adevăr, niște mineri, în salopete noi-nouțe, plantau niște flori, cred că erau niște panseluțe sau petunii. Păreau pașnici, niște bărbați tineri și veseli, nici vorbă de brutele care se zice că i-ar fi bătut pe studenți și pe huligani. Bineînțeles că Vica, acră ca de obicei, n-a putut să-și țină gura:
„ Aș fi vrut eu să văd cît de buni și de patrioți îs minerii dacă te violau și pe tine și pe fiică-ta!”
„ De ce să ne violeze, că n-am făcut nimic rău, n-am fost cu huliganii din piață, nu ne-am drogat și n-am strigat minciuni împotriva lui Iliescu!”
Ea a rîs cu dispreț:
„ Las’ c-ai să vezi tu ce-o să ne facă Iliescu și emanații lui, o să te saturi tu de comunismu ăla cu față umană!”
Pînă la urmă toți fuseserăm niște comuniști, unii mai șmecheri, alți mai fraieri, așa că n-avea rost să mă-ntind la vorbe cu ea, aveam destule griji pe cap, mie nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce ne trebuia, acum că gemeau magazinele de marfă și se găsea tot ce-ți dorea inima.
Gelu, bărbatu-miu, ne-a trimis din Germania un pachet cu fleacuri, dulciuri și o păpușă mică din plastic pentru Andreea, un pachet de cafea și două perechi de ciorapi din nylon, una roz și una din plasă neagră, de parcă de ciorapii lui din plasă aveam eu nevoie! Postul meu de bibliotecară de la institut se desființase și nu știam încotro s-o apuc, copilul meu avea nevoie de haine, de mîncare și trebuia să plătesc facturile din ce în ce mai mari. Mitroi, unul din referenții tehnici și fostul secretar b.o.b. de la institut mi-a zis să am răbdare, că se face o restructurare și voi fi reangajată dacă depun cerere, dar pe mine mă apăsa grija zilei de mîine, nu puteam să aștept nici măcar o oră.
O vreme am lucrat într-un bar, dar nu-mi convenea să stau cîte 8 ore în picioare, în fumăraie cu toți bețivii care-mi făceau avansuri și vroiau tot timpul să mă pipăie, pe urmă am vîndut ziare pe stradă, nu mi-era deloc rușine să muncesc orice într-o societate în transformare în care valorile nu se decantaseră. Eram încă tînără, n-aveam decît patruzeci de ani și nu mă dădeam la o parte de la niciun efort. Nu făceam prea mulți bani cu ziarele, de-abia cît să trăim de azi pe mîine, eu și fata, în plus toate fițuicile alea, pe care le răsfoiam în treacăt mă zăpăceau și am înțeles destul de repede că ideea de presă liberă era o vorbă în vînt, inventată de ziariști ca să-și vîndă minciunile.
În ’92, sătulă de atîta umblat cu ziarele-n brațe pe străzi, deși unii, mai isteți, vindeau de-acum presa la tarabă, m-am privatizat. Vine vorba, privatizat, am făcut și eu ceea ce am văzut că făceau alții. Plecam în Turcia, într-o excursie de două zile la Istanbul cu autocarul și veneam cu înapoi cu marfă turcească pe care o vindeam în piață. În Turcia căram porțelanuri, tacîmuri ieftine și mai ales piese de mașină, cel mai bine se vindeau rulmenții, iar la întoarcere aduceam acadele, jucării, gablonțuri, tricouri, chiloți, geci de trening din fîș, adidași contrafăcuți, carpete și alte fleacuri. Aur nu prea îndrăzneam să aduc că turcii erau șmecheri și foarte pricepuți să falsifice bijuteriile. Am reușit să pun deoparte opt mii de dolari, mi-am luat mobilă nouă, am pus parchet pe jos, mi-am cumpărat televizor color, frigider și mașină de spălat noi-nouțe dar, după doi ani eram la capătul puterilor, nici nu mai știam pe ce lume sunt dormeam în autocar, mîncam ce apucam și mă deșelasem cărînd sacoșele cu rulmenți și piese auto.
L-am votat și a doua oară pe Iliescu, din convingere, fiindcă mi se părea singurul care putea asigura liniște și stabilitate în țară, orice ziceau unii și alții la televiziune și-n ziare. Ce-mi păsa mie de defăimări, de lupte și de polemici politice , cînd Andreea trebuia să termine liceul și să dea la o facultate bună, la medicină sau la drept, trebuia să-i plătesc meditatori s-o ajute să intre, că așa era sistemul, mie-mi păsa numai de soarta copilului meu și eram hotărîtă să-i asigur un viitor cu orice preț, acum că-n România situația se schimbase.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  pînă la urmă am înțeles, neluțo, îi teribila jaluzie care te roade!  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 23:14:22
         
 
  Mersi de lecturare, ștefane, care mă trimiteai la glumeți, mai acuș ceva vreme! Dar acu, după cum vezi, ne gîdilim reciproc la ud și ne preamărim, ca niște gogoloațe scoase din nas și alipite, pentru a preamări marele monument al frăției haștagiste!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-02-13 21:59:32
         
 
  typo,scuze. "mi se pare potrivite" - mi se par.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2018-02-13 20:48:15
         
 
  merci de lecturare, Ștefane, cam așa am vrut să sune. va urma...să-ți dau un pont, stricînd surpriza? în episodul trei apare Peione, ca personaj!  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 20:28:49
         
 
  Neluțule, s-avem pardon, ești pe lîngă subiect, pupa-te-ar Dan Lungu și mai ales Șolohov pe intelighenție.pe urmă, zău, te pricepi la proză cam ca găina la turnatul clopotelor.de hazoasa și previzibila acreală nu mai zic, acușica îi depășești pe pușcă și pe moș buric.bref, te-ai băbit complet, ce mai tura-vura!  
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 20:24:17
         
 
  Nu de floricele vorbeam, dar ce să discuți cu niște lecturanți de romane polițiste și sefeuri răsuflate!

 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-02-13 19:54:42
         
 
  stilul liniar al narațiunii și limbajul lipsit de floricele stilistice mi se pare potrivite. la urma urmei, întâmplările s-au petrecut acum 28 ani, emoțiile s-au decantat, iar povestitorul e un om obișnuit. un jurnal trebuie să fie autentic, din perspectiva asta e ok. să vedem mai departe.  
Postat de catre Radu Stefanescu la data de 2018-02-13 19:46:15
         
 
  merci de observații peione, nu ți-a scăpat nimic din esențial, inclusiv chestia cu haștagismul. nemaivorbind că ești mai previibil decît o țarcă într-o miriște.
.nea buric, matale, ești într-adevăr un moș comunist care n-a citit nimic în viața lui înafară de broșurele alea de științele calculatorului sau știința calculatoarelor. cu cît te plătește peione că-i duci trena? uc-n tranzistor și-o cinzeacă?
 
Postat de catre Gheorghe Rechesan la data de 2018-02-13 18:47:29
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Dupa scrijeliturile de pe Europeea credeam ca esti un mos, nu o baba pesedista!  
Postat de catre Mihail Buricea la data de 2018-02-13 18:15:22
         
 
  O groază de amănunte inutile, narațiune gratuită, poveste leneșă, bună pentru cocoanili care au absolvit liceul și se laudă, la o cafea de clacă duminicală, cu lecturi particolere. Sunt sute de cărțulii cu astfel de blăblăieli lejere, pentru creiere comode. Nicio urmă de limbaj ceva mai sclipitor, niciun fel de dificultate de receptare, nici urmă de stil, de originalitate, ci doar o banalitate repetitivă, fadă, insipidă, amorfă. Ca să nu mai pun tematica premeditat partizană, deci destinată lecturilor de cenacluri haștagiste.
Pe scurt: vax literturnic!
 
Postat de catre ioan peia la data de 2018-02-13 18:03:42
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE