FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Cea mai frumoasă casă din Valea Nandrii
Text postat de Florentin Sorescu

Cea mai frumoasă casă din Valea Nandrii


Voiam de mai mult timp să vă scriu această poveste, dar am simțit că nu i-a venit momentul. Așa încât am lăsat-o pentru când va fi.
Și a fost să fie azi, 30.12.2017, orele 07.47 când am primit un răspuns.
De obicei nu mă trezesc de dimineață, exceptând două situații: când sunt neliniștit sau când beau prea mult. Ieri m-am trezit mai devreme din primul motiv, azi, din al doilea.
Telefonul meu nu sună aproape niciodată. M-am obișnuit să-l las pe modulul "vibrații“ sau “silențios“ din teama de a nu mă trezi cu el făcând gălăgie în instanță. Când văd că am fost apelat și n-am fost pe fază, sun eu.
Astăzi m-am trezit, așa cum v-am spus, mai devreme. Cu capul cât o baniță după palinca băută împreună cu prietenii și foștii colegi de liceu, căci ne-am hotărât, ca în mai fiecare an, să petrecem revelionul împreună.
În fine. Povestea pe care voiam să o scriu pornea de la un număr. Mai exact, de la lipsa lui. Căci temerea cea mai mare a lui Durleci Pavel Laurențiu, autorul triplei crime de la Stoenești, după aceea de a nu fi condamnați niște oameni fără de vină din pricina lui, era că nu va avea un număr.
- Cum adică număr? îl întreb pe Doru, tatăl lui, pe care îl apucaseră mustrările de conștiință că îl lovea în arest pentru nenorocirea adusă. Intuisem răspunsul, dar voiam să aud acest lucru spus de gura lui.
- ‎De ani! mi-a răspuns el. Vocea îi era gâtuită de plâns, găsindu-și cu greu cuvintele. Mă doare sufletul acum, domnule avocat, când mă gândesc ce îi făceam. Nu îl lăsam să ia decât o îmbucătură după care îi trăgeam una după ceafă. Uite, nenorocitule, ce-ai făcut! I-ai omorât și pe ei, ne-ai nenorocit și pe noi.
Acum, liber fiind, după soluția de achitare, îl apucaseră remușcările. Nu întâmplător, ci pentru că între timp băiatul lui cel mic, autorul omorului, înnebunise, iar acum lucrurile se vedeau dintr-o altă perspectivă.
Între mine și ei s-a creat o legătură foarte puternică, legați fiind de aceeași poveste. Încet-încet aveam să înțeleg că venirea acestui caz la mine a fost un dar. Iar darul cu adevărat dar este dăruirea. Sau, mai exact, când ești dăruit.
Inițial, Durleci Mirela, soția și mama, a vrut să mă angajeze doar pentru cei nevinovați: Doru și Vasile. De Laurențiu nici nu mai voia să audă.
Eu am insistat să închei contractul de asistență juridică și pentru el, dintr-un considerent foarte simplu. Pentru a afla adevărul, întregul adevăr, trebuia să comunic. Cu toți, nu doar cu unii. Și fără contract nu puteam avea acces și la cel care, din spusele lor, era unicul autor al triplei crime.
Pe parcurs însă el a fost cel care mi-a stârnit cel mai mult compasiunea și mila. Mai mult chiar și decât fratele și tatăl său, deși fuseseră arestați fără a avea vreo vină. Dar oamenii ca ei au pe cineva în spate care îi susține mai mult decât oricine. Iar acel cineva le dă putere și viață. Știți cine.
În schimb, vinovatul stă singur la judecată. Are cu adevărat nevoie de apărător, căci Dumnezeu îl lasă singur. Blestemul lui este cea mai pustie dintre singurătăți: absența mâinii nevăzute, a Dumnezeirii.
- Am fost un înger, Doamne, iar acum m-am transformat în Satan! Asta striga prin curte, domnule avocat, își continuă Dorel vorba tremurată. Ne-a povestit doamna doctor când ne-am dus să o întrebăm ce se întâmplă cu el la spitalul-penitrnciar.
- ‎Cred că de la număr i s-a tras nebunia, zice și Mirela, mama, podidită de plâns.
- ‎Cea mai mare frică a lui, îi ia vorba din gură Vasile, fratele cel mare, era să nu primească o pedespsă fără număr. Adică închisoare pe viață. Îmi spunea, "Vasile, dacă are un număr de ani, indiferent cât ar fi, pot număra. Se scade fiecare zi petrecută aici. Dar așa, ce mă fac? Că nu mai am ce să număr!".
- ‎Și așa a fost! zice Durleci, mama. Arză-o-ar focul să o ardă de nenorocită! Că băiatul meu nu făcea așa ceva dacă nu era blestemata aia. Ea și-a băgat în mormânt soțul, fiica și tatăl, ea ne-a nenorocit și pe noi.
Pentru ea Tinca este pricina tuturor răutăților. Spiritul malefic, Ațâțătoarea.
Și lucrurile așa au evoluat, într-adevăr. Cei omorâți făceau parte dintr-un clan similar stăpânilor de sclavi de la Berevoiești. Rude cu Durlecii pe care îi apăram eu, aceștia din urmă fiind familia mică. Una în care domnea pacea și liniștea până la cumplita crimă.
- Aveam cea mai frumoasă familie de pe Valea Nandrii! răbufnește Mirela hotărât, iar figura ei capătă ceva măreț. Omul meu m-a iubit și m-a respectat, vorbea cu toată lumea. Totă lumea ne respecta. Nu am cerut de la nimeni nimic, pe toți îi ajutam. Băieții mei nu fumau, nu mergeau prin cârciumi. Ne vedeam de casă, aici era viața noastră. Și cât de înstăriți eram. Am avut păsări, porci... Și doi cai de mai mare frumusețea. Acum totul ni s-a dus. A trebuit să-i dau pe nimic. Din cei mai înstăriți, am ajuns săraci lipiți. Numai din pricina la nenorocita aia, că ea îi asmuțea pe toți.
- ‎Taci, femeie, o întrerupe Doru cu glas ferm, dar blajin. Că și cum a pedepsit-o Dumnezeu pe ea la nimeni nu trebuie. Nici la dușmanii cei mai răi nu le-aș dori.
Există cuvinte care ne exprimă, de cele mai multe ori unul singur. Dacă ar fi să găsesc cuvântul potrivit pentru Doru, acesta ar fi Blajinul. Are cam 40 de ani, dar arată mai bătrân. Mai degrabă scund și puțin rotofei, seamănă cu un ursuleț.
Vorbește molcom și simplu, dar întotdeauna are ultimul cuvânt. Pe care toți îl respectă ca pe literă de lege.
- Și cățeii? îi întreb eu. Cățeii ce mai fac, că pe ei nu i-ați pierdut.
Asta era o vorbă a mea cu Mirela, mama. O dată când am discutat cu ea și vedeam cum plânge și se frământă pentru cei arestați, m-am gândit s-o scot din ale ei și am întrebat-o de căței. Pe ea aș numi-o Răzbătătoarea, căci nimeni nu a luptat mai mult decât ea să-și apere omul și feciorul.
Venea întotdeauna la mine cu al treilea și ultimul copil, Laurenția, o fată ca la 13-14 ani dată foc de isteață. Și acesta ar fi cuvântul care ar defini-o cel mai bine, Istețica. Ea îmi servea de traducător pentru că pe multe lucruri mama nu le înțelegea, și ce nu pricepea de la mine, îi explica ea. Mai simplu și pe înțelesul lor.
- Nu cred să mai trăiască! mi-a răspuns ea atunci și s-a pus mai rău pe plâns. Mirela, nu Laurenția.
Strategia mea dăduse greș, în loc să o scot din starea aia mai rău am băgat-o.
- Am auzit că pe unul a călcat mașina și i-a rupt spatele. Și mâncare cine să le mai dea? S-or fi dus care încotro. M-a sunat un frate și mi-a spus că i-a luat el, dar nu cred să fie așa. M-a mințit ca să nu-mi pară rău.
Dar fratele nu o mințise, luase cu adevărat câinii la el, inclusiv pe cel rănit.
- I-am găsit la poartă când am ajuns acasă! intervine și Doru prompt. Chiar așa, domnule avocat, că am uitat să vă povestim. Nu știu cum de am uitat... Să vedeți ce ne-a povestit o unche a mea. Cică era cu câinii pe vale când ne-am eliberat. Prinseseră drag de ea, că le dădea mâncare. Și odată au pus bot și au început să urle, după care au rupt-o la fugă acasă la noi. "Aoleu - zice ea - s-a întâmplat ceva! Știa că în ziua aia ne judecăm. Mi s-a făcut pielea de găină și m-am gândit că ăsta e semn ori de bine, ori de rău. Și n-am mai stat nici eu, am fugit acasă, că m-am speriat rău.
- ‎Adică v-au simțit că ați venit? Îl întreb.
- ‎Nu, domnule avocat, nu atunci. Mai devreme s-a întâmplat, când ne-am liberat. Cred că în momentul când ieșeam pe poarta penitenciarului, cam atunci a fost. Că am potrivit ceasurile. Când am ajuns acasă, peste câteva ore, ei erau deja acolo. Ne așteptau în fața porții.
Poate nu i-aș fi crezut altă dată, deși nu i-am văzut niciun moment mințind. Vorba lor este simplă și firească. Doar că anul trecut, dacă nu mă înșel, a fost arestat un vecin al meu. A stat câteva zile, că instanța superioară l-a pus în libertate și bine a făcut. Vecinul ăsta al meu avea un câine hasky. O cățea, mai exact, pe nume Bella. Și tot timpul cât a fost arestat câinele a fost tot un urlet. Exact cum urlă lupii la lună, așa făcea. Am și înregistrat-o. Până atunci au tot fost plecați, dar nu a urlat niciodată. Niciodată nu a urlat până atunci și mi-am dat seama că din pricina lui face așa. Câinii au un simț al lor, poate și noi l-am avut odată, dar ni s-a atrofiat.
Aveam să înțeleg, într-un final, că acesta era lucrul care particulariza această cauză. Prezența lui Dumnezeu, a mâinii nevăzute. În lumea asta simplă, a pădurenilor, lucrurile au fost mult mai puțin alterate. Încă poți să vezi acel ceva de la început de lume. Frumusețea și atrocitățile sunt mult mai puternice și vizibile, ca atunci când ziua a fost delimitată de noapte, răul de bine, întunericul de lumină.
- Într-o vreme n-am mai vrut să știu de Dumnezeu, răbufnește Vasile brusc. M-am gândit că, dacă m-a lăsat să stau așa, cu cătușele la mâini, nu e ce se spune de el. Nu are cum să fie bun dacă pe mine mă lasă așa când n-am nicio vină. Sau nu există.
- ‎Taci, mă, prostule, intervine Doru cu glasul lui blajin. Vorba lui este domoală, aproape șoptită. Nu mai vorbi așa.... După care se întoarce spre mine și-mi spune. Adevărul e, domnule avocat, că și eu mă cam supărasem. Și m-am gândit așa: Că dacă voi fi condamnat îmi voi lua zilele și mă voi duce la El. Am să stau drept în fața lui și am să-i spun așa: "De ce mi-ai făcut, Doamne, asta, că Tu știi. Poate procurorul nu a văzut. Și nici judecătorul nu vede... Dar Tu știi totul de la început: Și că eu dormeam acasă pe perina mea, și că Vasile era cu mine când s-a săvârșit crima. Și că nu am știut ce are în cap băiatul cel mic...
Mi l-am și imaginat, pentru o clipă, cum stă el în fața lui Dumnezeu cu figura aia de ursuleț blajin. Fără să-l certe, fără să-i ceară socoteală. Așa, pur și simplu. Ca cel care se știe drept și nu înțelege cealaltă socoteală.
- Și băiatul ăsta al meu, domnule avocat, nu era aș!.... Laurențiu. Avea el o scrânteală a lui, nu zic nu. Dar pentru nimic în lume nu ar fi făcut fapta asta. Ei l-au adus în starea asta... Erau mai răi decât cei din clanul Berevoiești. Mult mai răi...
Uite, ca să-nțelegeți ce vă spunem. Era în satul nostru o femeie și femeia asta avea bărbat. Și nenorociții ăștia niciodată nu-i lăsau în pace. Se duceau peste ei și ce nu le făceau. Ce nu le făceau, domnule avocat. Odată, unul dintre ei, Puiu Durleci, s-a dus peste ei în casă. Pe el l-a legat de pat, iar de ea și-a bătut joc sub ochii lui. A albit omul ăla după ce i s-a întâmplat așa gtozăvie. Erau și copiii de față, țipau ca scoși din minți. Și dupâ ce a violat-o l-a luat pe omul ei de funie, l-a legat de căruță și l-a târât prin tot satul. Până la tată-său acasă. Ăsta, de l-a omorât Laurențiu. L-a pus cu capul sub un zdrobitor și i-a zis că o să-i frângă gâtul. Și taică-său, în loc să-l certe, nu i-a zis nimic. Nimic nu i-a zis taică-său, deși tocmai el ar fi trebuit să-l oprească.
Noi suntem vehicole, suntem caroserii. Spuneam asta într-o poveste, Ana care aduce fericirea. Că îngerii, pentru a veni pe pământ, se folosesc de noi. Sunt din carne și oase, uneori sub cele mai bizare forme, cum ar fi un angajat din trupele speciale: Îngerul de la mascați. Care își dă seama că niște oameni sunt închiși fără de vină și la aduce mângâierea.
Dar nu toți îngerii vin să aducă compasiune. Nu toți îngerii sunt buni. Există și îngerii mâniei, ai pedepsei. Îngerii necruțători. Ei tot de oameni se folosesc ca să împlinească sentința.
Există în limbajul popular un termen care denumește cel mai bine această situație: "A fi posedat". În termeni științifici, nebunia.
- Nu am fost eu! îmi spunea autorul crimei când vorbeam cu el. Eu nu am mai fost eu. Aproape nimic nu mai țin minte, a fost ca și cum m-ar fi locuit altcineva. Nu spun asta ca să scap de vină, ce am făcut rămâne făcut. Dar ceva s-a întâmplat cu mine atunci...
Ultima dată când l-am văzut a fost după condamnare. Luase închisoare pe viață, iar acest lucru îl dărâmase complet. Anii lui nu aveau număr, lucru de care se temuse cel mai mult.
S-a fixat termen pentru judecarea măsurii preventive, întrucât judecătorul nu terminase de motivat sentința. Și atunci tot el a trebuit să judece menținerea în arest, care expiră după un anumit timp. Laurențiu a vorbit foarte frumos, deși era vizibil sub influența sedativrlor, fiind mutat la psihiatrie. Avea tot timpul halucinații, le zicea alor săi că noaptea vin urșii peste el și-l lovesc.
Dar vorba lui nu a fost de această dată una de nebun. I-a mulțumit judecătorului că i-a achitat pe fratele și pe tatăl lui, făcând dreptate. După care, la vorbitor, când am cerut permisiunea de a lua legătura cu el, și-a dus mâna la inimă și mi-a spus așa: "Domnule avocat, îmi exprim rrcunoștința. Ați scos dreptatea și o să faceți acest lucru și de-acum încolo, căci mulți sunt nevinovați și nimeni nu-i ascultă. Iar dumneavoastră vă uitați în sufletul omului și vedeți“.
Dacă ar fi să-mi alătur un cuvânt, acesta ar fi: ascultătorul. Sau povestitorul. Dar pentru a povesti trebuie mai întâi să asculți. Așa se nasc poveștile. Eu ascult oamenii, încerc să le aflu povestea. Poate de aceea un coleg de breaslă mi-a spus că acest caz a fost pentru mine și că sunt singurul care puteam intra în el, că pe altul nu l-ar fi văzut. Știa că eu ascult și văd oameni pe care nu-i vede nimeni. Care tot timpul sunt dați la o parte și li se pune o etichetă înainte de a fi ascultați.
- A fost om bun! îmi spune Mirela, mama, oftând. Nimeni nu știe ce suflet avea. Nimeni. Ca să vedeți, domnule avocat, ce fel de om a fost el. Aveam în sat un preot. De-ăla de predică evanghelia. Și cănd era vreo sărbătoare ruga lumea să aducă lucruri pentru săraci. Care ce are. Și de fiecare dată găsea o batistă împăturită pe care nu era scris niciun nume. Cu două-trei sute de lei în ea, adicâ mult. Foarte mult pentru comunitatea noastră. Și de fiecare dată preotul întreba: “Cine a pus banii ăștia?”. Și nu răspundea nimeni.
Târziu de tot am descoperit că el îi punea. Laurențiu. I-am găsit odată batista cu ei împăturiți, după ce vândusem niște afine.
Și l-am întrebat, "Măcar, dacă tot îi dai, de ce nu îți scrii numele?“. “Lasă, mamă, la ce să îl scriu? Când faci un bine nu trebuie să știe nimeni. Nu-i bine să te semețești, să te lauzi la lume.“.
Ultimele noastre întâlniri au fost din ce în ce mai dese, pentru că starea lui de nebunie a evoluat în mod galopant. Doctorii de la Spitalul Penitenciar Colibași le-am spus că acest caz le depășește competențele și l-au trimis la Spitalul Penitenciar Jilava.
- Ce facem acum, domnule avocat? mă întreabă Mirela. Asta era vorba ei de când erau toți arestați.
Cuvintele ei sunt simple și frumoase:
- ‎ Mi-aș pune inima asta în palme și le-aș arăta-o domnilor judecători, să vadă ce e în ea, îmi spunea ades. Sau, când am întrebat-o ce crede despre faptul că cel de la mascați și-a dat seama de cei doi sunt nevinovați, mi-a spus așa:
- ‎Cred că s-a dus Dumnezeu la inima lui și i-a bătut la ușă.
Încă nu aveam fixat un termen la instanța superioară, dar între timp s-a stabilit. Cu puțin înainte de Anul Nou. I-am sunat și le-am spus.
Exact în ziua în care m-am dus să citesc motivele de apel ale parchetului, pe 28.12.2017, m-au sunat să-mi spună că Laurențiu a fost dus de urgență la Spitalul Județean. Pe data de 29, în timp ce mă deplasam spre Cheile Grădiștei, lângă Brașov, ca să serbez trecerea în noul an, m-au sunat ca să-mi spunâ că este într-o stare foarte gravă:
- Ne-au spus că are creierul de tot mâncat, că nu mai are creier. Și că trebuia adus demult la spital, că nu se mai poate face nimic.
- ‎Își revine el! am căutat eu să-i consolez.
De dimineță, pe 30.12.2017, îmi sună telefonul pe care aproape niciodată nu îl uit deschis. Înainte de a se fi făcut orele 8.00. Și - culmea - eram de ceva vreme treaz, cu capul cât o baniță.
- Ți-a sunat alarma? mă întreabă soția care tot chicotea pe seama mahmurelii mele.
- ‎Nu! îi răspund. M-au sunat clienții mei, cei cu omorul. S-a întâmplat ceva grav, ei nu m-ar suna la ora asta. Cred că a murit Laurențiu.
- ‎Păi sună-i, ce mai stai? Pune mâna pe telefon și vorbește cu ei.
Laurenția a fost cea care mi-a răspuns.
- A murit Laur, îmi spune ea, căci este traducătorul lucrurilor care trebuie formulate cel mai simplu. V-o dau pe mama la telefon.
- ‎A murit Laurențiu, zice Răzbătătoarea. Și-acum ce facem, domnule avocat?
- ‎A murit Laurențiu se aude și Doru, Blajinul, al cărui cuvânt este întotdeauna ultimul și știi clar că așa e cum spune.
- ‎Păi ce să faceți, îi spun mamei. Vă duceți la biserică și vă rugați pentru sufletul lui. Adică nu, nu la biserică, nu trebuie neapărat să vă duceți acolo. Oriunde, dar rugați-vă pentru sufletul lui, căci a fost un suflet chinuit.
După aceea m-am gândit, oare de ce m-o fi întrebat ce facem acum? Asta făcea de fiecare dată când i se părea un hop de netrecut, iar eu îi explicam că trebuie să facem cutare și cutare lucru.
Și mi-am dat seama că trebuie să-i scriu pledoaria în care să spun povestea lui în fața celeilalte instanțe. Aceea că a fost un om bun, prin care a venit un înger al întunericului pentru a pedepsi. Și că după acest lucru s-a chinuit amarnic. Și că a fost cineva care a văzut tot timpul batistele lui împăturite ca niște boceluțe. Și știa cine le-a pus.. Și mai știa și că acolo își punea, alături de bănuți, inima.
Și s-a gândit Bunul Dumnezeu să-i curme zilele, punând un capăt numărului. S-a uitat la sufletul lui, i l-a înfășurat într-o batistuță și l-a luat.
Seara i-am sunat și am vorbit cu Vasile.
- Cred că a fost mai bine așa, i-am spus. A scăpat de chinuri.
- ‎Așa este, domnue avocat, îmi răspunde Vasile. L-am adus acasă, nici nu știți cât de liniștită este fața lui. Parcă râde.
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Nu trebuie decât să intrați în ”Modificare texte” și să dați enter între unele pasaje și se creează spații. Vă ia câteva minute! La mulți ani.  
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2018-01-01 20:10:10
         
 
  O să îl șterg și-l voi reposta altă dată.
La mulți ani!
 
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2018-01-01 20:05:54
         
 
  Pentru lectori ar fi util să existe spații între pasaje. Textul nu poate fi citit dintr-o privire, dintr-o suflare!  
Postat de catre Emanuel Cristescu la data de 2018-01-01 19:28:42
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
         
 
  Voi face și corecturile, sunt convins că s-au strecurat, dar am vrut să-l postez azi, în prima zi a anului. Este scris la prima mână, așa că nu-mi luați în nume de rău greșelie. Avea vârsta de 23 de ani când a murit. Ca un făcut, mi-am intitulat concluziile (lucru care nu se obișnuiește în drept) “Cuvânt de viață sau cuvănt de moarte“. Și, când-colo, chiar așa a fost.  
Postat de catre Florentin Sorescu la data de 2018-01-01 19:26:28
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE