FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Ana care aduce fericirea
Text postat de Florentin Sorescu
O cheamă Ana M. și, dacă ar fi să-i traduc numele din maghiară fără a avea nici cea mai vagă cunoștință din această limbă, i-aș spune așa: Ana care aduce fericirea.
De altfel, nu știu dacă numele este traductibil, dacă el semnifică ceva în limba respectivă sau și-a pierdut sensul inițial, dar în spatele fiecărui nume stă un om și el este cel care dă, în ultimă instanță, o semnificație numelui.
Așa cum, bunăoară, un nume de stradă de cele mai multe ori ascunde o poveste și, așa cum prea bine știm, poveștile cele mai frumoase nu sunt pur și simplu povești, ci fapte de viață.
Când Antal Burján pe care, deloc întâmplător, l-am numit "ungurul meu" mi-a spus că vrea să-mi arate Sighișoara, dar nu Sighișoara pe care o pot vedea și singur, ci Sighișoara lui, nici prin cap nu mi-a trecut că voi ajunge să cunosc una dintre aceste minunate povești.
- Aceasta este casa în care am copilărit! îmi spune el după ce parchează mașina pe o străduță înfundată undeva, la umbră.
Aveam să aflu după aceea că strada pe care este situată casa se numește "Strada florilor" și că numele vine de la o casă în care locuiau niște sași care, pur și simplu, vindeau în acea casă flori.
- Între noi și familia de sași mai este o casă care a fost, înainte vreme, locuită de secui, continuă el. Aici lumea era trilingvă. Familiile discutau între ele când în germană, când în ungurește, când în română. Sau toate la un loc. Dacă tata mergea în vizită la o familie de sași, vorbeau în germană, dacă sașii veneau la noi, vorbeam în maghiară. Sau se putea ca tații noștri să vorbească în germană, iar noi, copiii, în maghiară.
Aveam repede să-mi dau seama că Sighișoara care îmi era prezentată nu era a lucrurilor care se văd, ci a celor care nu se (mai) văd. Antal îmi scotea, rând pe rând, din pălăria de magician oamenii care au fost aici odată. Așa cum fuseseră acele flori care au dat numele străzii, chiar dacă acum pe "Strada cu flori" nu mai sunt flori, ci au plecat împreună cu familia de sași către cine știe ce alt tărâm.
Dar nu aici se termină povestea pe care vreau să vă spun și pe parcursul căreia am aflat o grămadă de lucruri despre oamenii care au trăit aici odinioară și pe care nu numai moartea i-a secerat, ci și nepăsarea, lipsa de înțelegere a celor care trebuia să-i ocrotească.
În lumea trilingvă m-am trezit și eu întrucât împreună cu noi, aproape tot timpul, au mai fost soția și fetița de Antal și o prietenă a acestuia pe nume...
Și, cum soția lui Antal este filipineză, de cele mai multe ori discuta cu ea în engleză, prietena lui Antal discuta cu fetița de Antal în maghiară și eu în română cu toți, mai puțin fetița și soția filipineză.
Un lucru de mirare pentru mulți care se îndărătnicesc să creadă că pe lumea asta există o singură limbă este că numitul Antal a încercat să-și învețe fetița și câteva cuvinte în română, deși ei sunt stabiliți în Ungaria, unde fetița s-a și născut.
Și cică fetița nema română, nu vroia să pronunțe nici măcar un cuvințel până când, aflați într-o vizită acasă, în Ardeal, s-au trezit spunându-le grănicerilor sau unui echipaj de poliție care i-a oprit, în cea mai pură limbă românească: "Vai de capul meu!".
În fine! Ideea e că, după ce am luat masa, timp suficient cât să dau cu mucii în fasole în stil caracteristic (chiar am mâncat o ciorbă de fasole în pită) povestindu-le de cumplitele cazne prin care am trecut când am călărit pentru prima oară în viața mea și, sper, pentru ultima, de faptul că numitul Jusi mi-a stârnit cele mai aprige spaime/frisoane/emoții întrucât în manej a fost introdusă și o călduță (am vrut să scriu "căluță", dar deșteptofonul a intervenit prompt) pe nume Medeea, după care se învârtea ca girofarul cu tot cu mine răscrăcărat în spinarea sa, moment în care companionii mei au făcut fețe fețe; aflu că urmează să mergem în vizită la părinții prietenei de Antal care care care cum dracu' zicea că o cheamă? O, shit! Medeea. Că prost mai ești!
Știți, mi se întâmplă adesea ca lucruri pe care mi le spune cineva să se piardă în mine ca într-o fântănă, cum ar fi o monedă pe care o arunci și hăt, cine știe când ajunge la fund, auzi reverberația mult mai târziu. Atunci când am încercat să mă sinucid la respectabila vârstă de 8 sau 9 ani înghițind niște medicamente pe care tata le adusese din Italia și mi-a spus că sunt strict interzise și după care mi-a fost foarte, foarte rău, cât să mă "trezesc" în comă la spital, mi-au trebuit vreo 11 ani ca să mă trezesc de data asta în mașină întrebând ca prostul în timp ce mergeam cu tot familionul ca să aflu dacă am intrat la facultate au ba, "Mamă, nu cumva medicamentele alea erau anticoncepționale?".
- A, nicidecum, cum să fie așa? mi-a răspuns ea cu un aer nevinovat. Erau niște amărâte de aspirine!
- Sper că unele tamponate! i-am răspuns eu, bineînțeles; numai în gând.
Dar, revenind la oile noastre, adică la cai, Medeea a luat-o cu mașina ei înainte și noi fuguța-fuguța după ea. Cu siguranță povestea lui Jusi a amuzat-o grozav și cel mai probabil a tras concluzia nu ungurește, nici românește, ci femeiește, că toți bărbații/masculii, indiferent din ce regn provin, sunt niște dobitoci.
Părinții ei locuiesc într-o localitate celebră în secuime pentru că aici ar fi murit în luptă cel mai mare poet al lor, Sándor Petőfi. Un fel de Eminescu al lor.
15 Martie 1848 a însemnat pentru unguri ceea ce a fost 1877 pentru noi: Lupta de eliberare de sub jugul habsburgic. Din păcate s-a iscat o neînțelegere totală între români și unguri, în cea mai mare parte din pricina faptului că unii se vroiau mai egali decât alții, astfel încât, într-un final, au pierdut cu toții. Petőfi a dispărut pe câmpul de luptă și nici azi nu se știe unde sunt oasele lui.
Dar nu povestea acestui poet mă interesa pe mine, ci a Anei și a soțului său.
Ceea ce îmi povestise Antal pe parcurs era o poveste desprinsă parcă, din alte lumi.
Ea, româncă, el, secui.
Însă aici nu povestea interetnică primează, ci una mult; mult mai profundă.
Ungurul meu începuse să-mi deruleze de cu dimineață un film în care îl vedem pe Attila, impegat de mișcare; cum se duce la serviciu și constată că macazul nu poate fi schimbat pe modulul automat. În acel moment decide să-l schimbe manual întrucât exista riscul major ca două trenuri să intre în coliziune. Reușește să facă acest lucru cu prețul propriei vieți întrucât, în final, este călcat de tren. Își pierde, în accident, o mână, degetele de la cealaltă și picioarele. Logodnica îl părăsește într-un final și în viața lui apare Ana, mama Medeei, care îl ia de bărbat.
Aceasta este povestea lui Antal.
Câtă compasiune, gândeam în mintea mea. Ce putere de sacrificiu...
Asta până când, odată ajunși la Albești, ne întâmpină Ana, cea care aduce fericirea.
Aflând că nu știu o boabă ungurește, dar că am aflat, totuși, cum se spune da și nu, îmi spune că și pentru ea a fost greu, dar nu imposibil. Și că maghiara este o limbă foarte frumoasă. Și că poeții lor sunt foarte buni. Plusez și adaug, alături de igen (da) și köszönöm care va să însemne "mulțumesc".
Ana e frumoasă și emană lumină. Simți cum razele ei trec prin tine.
- Nici nu aveți nevoie de altceva! îmi spune ea.
Să spui da, nu, mulțumesc, cu plăcere este tot de ce ai nevoie în orice limbă. Nu-ți trebuie nimic mai mult.
Ana stălucește. Simți asta oricum ai fi, oricine ai fi. Este caldă ca o pâine de casă.
- Și să iubești! Asta îți trebuie, să iubești! Pur și simplu. Fără nimic altceva. Cum l-am iubit eu pe soțul meu
Ana este lumină. Ana este lumină. Ana este lumină.
Și atunci am început să înțeleg. Nu compasiunea a adus-o alături de el, ci iubirea. Iubirea aceea curată, adevărată. Care, cum spune poetul, mișcă sori și stele.
Povestea ei este simplă. A aflat de accident în timp ce era plecată la filologie. Și s-a întors. A renunțat la școală și s-a întors. Ca să dăruiască și să fie dăruită.
Ea nu a văzut niciodată infirmul pentru că el nu a fost niciodată infirm. Ea i-a văzut inima.
- Părinții mei s-au opus la început, îmi povestește ea când o întreb, timid, cum s-au cunoscut. Le era teamă că va fi o povară prea mare și că îmi va fi foarte greu. "Gândește-te numai la depresiile pe care le va avea", îmi spuneau.
Ana este înger. Ana este înger. Ana este înger.
Și dintr-o dată mă trezesc din nou cu un răspuns venit peste ani. Iarăși piatra aia aruncată în fântână și ale cărei reverberații abia acum a ajuns din străfunduri.
"Cum arată un înger?", te întrebi la un moment dat Încerci să ți-l imaginezi, dar nimic nu este convingător.
Îngerul este cel de lângă tine. Îngerul este cel care îți este aproape. El are formă, glas și culoare. El este țoți cei pe care îi întâlnești și lasă dâre de lumină în tine. Este nu trimisul lui Dumnezeu, ci dumnezeirea. Este făcut din carne. Este făcut din sânge. Este făcut din oase. Este văzduh. Noi suntem vehiculele cu care vine în lume. Noi suntem partea care se vede. Noi suntem caroseriile.
Orice înger, ca să poată iubi, devine om. Este singura lui cale de acces. Altfel nu se poate.
Iar calea de acces în noi sunt rănile. Pe-acolo intră el. Pe-acolo își face loc. Suferința îl purifică. Cei care suferă au îngerul lor. A intrat acolo pe unde suferă.
Soțul Anei este frumos. Și el luminează.
Pentru moment, mi s-a părut pasăre. Pur și simplu. I-au fost luate mâinile pentru a i se da aripi. Pa-să-re.
Nu știu dacă povestea lui Antal este cea adevărată. Uneori avem tendința să îmbogățim, involuntar. Să punem de la noi ce credem că lipsește.
La Ana lucrurile sună simplu. A auzit de accident, îmi spune că a alunecat și a căzut sub roțile terenului. La serviciu. Ea a auzit și s-a întors. Nu de la început, pentru că părinții nu erau de acord.
- Am început să-i trimit scrisori, Anti! Prin tatăl tău, ca să nu se prindă ai mei. Le trimiteam acasă la voi. Pe Strada Florilor. Ați trecut și pe-acolo?
Pe Strada Florilor. Pe Strada Florilor. Pe Strada Florilor.
Scrisorile Anei pe Strada Florilor. Florile Anei pe Strada Florilor. Inima Anei pe Strada Florilor.
Inima Anei într-o pasăre.
Pentru Attila viața a căpătat un alt sens. A căutat să pună o stavilă lucrurilor care se pierd. Încercând să reînvie o lume acum dispărută, pentru a (re)găsi drumul spre viitor. A înființat un muzeu al comunei Albești, a scris o carte despre istoria acestor locuri unde s-au dat odată mari bătălii. Și inima lui a rămas tot pe Strada cu flori. Chiar viața lui a devenit un poem, poate ultimul scris de Sábdor Petőfi. Și de Ana, îngerul lui iubitor.

Înainte de a pleca, i-am cerut permisiunea să mă lase să o fotografiez. În curtea casei mărginită de două drumuri. În localitatea aceea în care a dispărut un poet. Și care se întoarce mereu, sub alte și alte forme. Poeții nu mor. Pleacă doar pentru un timp. Când se întorc, cine îi mai recunoaște?
Ca un făcut, la sfârșitul călătoriei s-a mai întâmplat ceva. Antal m-a dus la pensiunea în care ne-am cazat peste noapte, ca să-mi recuperez mașina. El urma să plece spre Târgu Mureș; la niște rude; eu, la Sibiu.
Am rugat-o pe soția lui să ne facă o poză.
După ce s-au urcat în mașină, au început să-mi facă cu mâna.
- By, by! am strigat eu în engleză, din considerente filipineze.
Moment în care Antal deschide agitat portiera și-mi spune:
- Ați auzit ce v-a spus fetița mea?
- By-by! zic eu către ea, făcând cu mâna de zor. Presupun că asta, nu?
- A zis "La revedere!". În românește.
Acu', eu ce să mai spun?
Vai de capul meu!

Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!
  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23931
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE