FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Mihai Vasile
Prietene, povestea e veche ºi încolþeºte ivoriu acum doar peste umberele muzeului de ceara. Dar dã-mi mâna, dã-mi mâna ºi vino, fii binevenit în lumea palidã a copilãriei ascunse printre flori de mãr. Un val ºi un dor, în palma ta întinsã ºi un pas cãtre un ieri plin de iubire.

Venind dinspre Valea Oltului, pe ºosea, inainte de intrarea în Sibiu, îþi scufunzi privirea în contururile unui câmp întins cât orizontul. În mijlocul lui strãjuieºte o cruce de lemn, cãtre care, din ºoseaua fierbândã, se face un drum rãcoros, între mãri verzi ºi tremurãtoare, acum asfaltat. În jurul tãu, iarba foºneºte într-o adiere caldã, ca un val mângâiat de brizã, parfumul halucinant de pãmânt ºi de ierburi arse de soare se unduieºte ºi îþi aleargã prin vene.
Cosaºii oferã recitale în exclusivitate ºi pe mãsurã ce pasul te poartã agale înainte... cerul devine de plumb, iar peste unduirile verzi ºi scripcile discrete se suprapun, întâi tremuratoare, apoi din ce în ce mai hotãrâte siluete de cai ºi cãlãreþi. Copitele frãmântã vântul ºi se aud în crescendo de aramã iar ºuieratul sãgeþilor peste creºtetul tau îþi umple sufletul de lavã ºi gheaþã. Curând cavalcada nebunã danseazã în jurul tãu într-un haos deplin. Strigãtele de luptã în romaneascã arhaicã umplu aerul tare, desfãcându-se în felii de foc. Înaintea ta nu se mai aflã troiþa de lemn ci o siluetã masivã... Om ºi cal ocupã jumãtate din orizonturi; privirea tãioasã îþi strãpunge gândurile ca un pumnal, iar barda manevratã peste capetele pedestrimii slefuieºte un colþ însorit de sânge. Cãpãstrul zmeului alb strunit cu mâna dreaptã este întins ca o coardã de arc; bidiviul se cabreazã dintr-o datã, apoi, fulger albastru, cal, cãlãreþ ºi bardã se fac una cu viteza ameþitoare a zborului.
Tunetul bãtãliei scade încet, valul de sânge se retrage cãtre linia orizontului, fantomele se retrag învãlmãºite una într-alta în neantul care le-a iscat. Te trezeºti cu timpanele vibrând de atâta liniste, în genunchi, în faþa troiþei, în mijlocul Câmpiei de la ªelimbãr.
Acum, întoarce-te cu ochii spre Apusul roºiatic ºi lasã bãtãlia în urmã, cu al sãu Viteaz Mihai, ºi porneºte peste câmp, spre oraº. Ierburi înalte iþi mângâie inima; dintr-o datã, sãbiile tãioase ale firelor trezite se retrag în sine ºi doar te mângâie cu delicata lor înverzire... Paradoxal, din cascadele verzi se desprind contururile stranii ale unor blocuri, la capãtul câmpiei, a cãror atmosferã ºaptezecistã te transportã înapoi, în prezentul relativ, la numai câþiva paºi de istorie. Abia se ghicesc, ascunse timid printre ramurile ºi frunzele unor copaci care, acum 20 de ani, nu erau decât intenþii gospodãreºti în inima oamenilor acestor meleaguri, zbãtându-se pentru taina încolþirii.
Trupurile blocurilor sunt acoperite cu zale de mozaic irizat, fiecare clãdire având propria sa individualitate cromaticã. Unul este albastru închis, unul mov, unul portocaliu, altul galben, altul roz... Curcubeu de zidãrile înnobilat cu sclipiri de smarald proaspãt ale frunzelor de tei ºi de plop. Acoperiºuri discrete, ruginii ca toamna, sau creºtete dezgolite în sãrutul apusului. La picioarele lor agonizeazã un pârâiaº, a cãrui viaþã vremelnicã depinde de capriciile ploii. Valea nu este decât un ºãnþuleþ ceva mai rãsãrit acum, dar ce prapastie plinã de balauri ºtia sa fie ea pe vremuri! Câte aventuri nu a iscat în sangele ºi imaginaþia vlãstarelor de voievod înmugurind la marginea Câmpiei ªelimbãrului ºi câte spaime devoratoare a încolþit în inimile mamelor, mereu neliniºtite de fantomele ºterse ale pericolului ascuns!
Privirea copilului de altadatã este atrasa ca de-o vrajã cãtre mozaicurile de roz pierdut ale unuia dintre „castele“ ºi zâmbeºte unei amintiri timide cu parfum de cozonac cald. Se întoarce acasa, undeva, sub aripa norilor, la un etaj patru al visului celor zece ani petrecuþi aici, sub râsul sprinþar al stelelor care au vãzut în aceste locuri, printre clipe rãtãcite, ºi sânge, ºi iubire.

Paºii copilului, cand s-au decis a fi paºi, strãbãteau strada Rahovei spre soseaua principalã ºi rãtãceau încet ºi nesigur pe lângã zidul ºcolii de ofiþeri - unde jurau cã o sa ajungã sã batã cândva cadenþa militarã - catre centrul oraºului toropit de calmul ardelenesc. Peste numai câteva bãtãi de inimã, învãþau cum sã alerge împleticit cãtre adãpostul de luminã al braþelor unei mame îmbujorate, tocmai iesitã de la ore, ca o ºcolãriþã proaspãtã ºi visãtoare, dar acum aflatã de cealaltã parte a catedrei. Purtat uºor, pe zborul braþelor ei, copilul râdea în soare.
Pe lângã magazinul Dumbrava (Mihuþ, ne întoarcem aici, la jucãrii, mai târziu, nu mai plânge!!), apoi pe lângã teatru, cãtre pãrculeþul din faþa hotelului Bulevard (apus de mult într-o încleºtare de beton), zborul era o vrajã ºtiutã doar de zâmbetul larg al mamei.

Mergem la lei, mãmico?
Nu te-ai saturat de ei? am fost ºi ieri!
Haiiiiiii, te roooooog!


Lacrimi tãcute, cât pumnul, ºi ºantaj sentimental dus la extrem, pânã în faþa leilor ce strãjuiau intrarea lateralã a Împaratului Romanilor. Cãlare pe lei, copilul nu mai era copil, ci erou de legendã, iar mama - o domniþã palidã ºi brunã, salvatã din ghearele zmeului, râzând cu inima dezgolitã spre dimineaþa din chiotul fericit al eroului ei.

ªi apoi... porumbeii din piaþã! Porumbeii cu aripi de somn înstelat ºi inimioare de ploaie de varã, mângâind obrazul brãzdat de timp ºi de ape al lui Lazãr ºi jucându-se de-a v-aþi ascunselea cu palmele copiilor, însetate de viaþã ºi mângâiere...
O arcadã imensã cãtre Podul Minciunilor, cu rezonanþã vanilatã de gogoºi prãjite duminicã dimineaþã pe foc iute ca un gând poznaº.
ªi comorile olarilor, desfãºurate în evantai multicolor pe strada medievalã de sub pod: fluiere cu apã, ocarine cu gust dulce-acriºor de smalþ armonic, ulcele purtând promisiunea laptelui învolburat în fildeº lichid, cu smântanã groasã de un deget, ca în raiul stânelor. Ulcioare pe care coboarã curcubeiele în joaca unui copil mare, cu suflet de zori... ªi ochi avizi ºi palme minuscule cerºind cãldura lutului neted. Iar mama dând ºi ultimul ban pe un bliduþ pictat cu cocoºi albaºtri, ºtiind cã mâine va trebui sa se împrumute pentru pâine ºi lapte, mai puþin valoroase acum decât râsul eroului ei.

Zidul cetãþii cu pãrculeþul lui erau coborâte dintr-un basm medieval cu castele ºi codri negri strãbãtuþi de dragoni. Numai cioburile de cer albastru imaculat se jucau printre ramurile copacilor seculari, pe obrazul copilului cu ochii afundaþi adânc în înãlþimi. În inima lui stãruia parfumul dulce al unui glas picurat din clepsidre de dor... un vers nesfârºit...

(La circ, în Târgul Moºilor, pe gheaþa unui rãcitor, traia voios ºi zâmbitor un pinguin din labrador. Cum se numea? Apolodor. ªi ce fãcea? Cânta în cor...)

Un somn de o clipã ºi pãrerea unor degete calde învaluind, sferã de iubire ºi tandreþe, un ghemuleþ de carne ºi de vise, tremurãtor. Rescriind tainic momentul când viaþa înflorea viaþã în adâncurile sale. Lacrima luminii se filtra uºor printre secole, desenând pe aerul cald contururi care nu aveau sã se ºteargã niciodatã.
La marginea unui suflet cu fereastra deschisã, amintirea înfloreºte albastru, retrãgându-se în tine.

ªi pasul ne poartã mai departe...
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Uite ca pe mine pasul m-a purtat in istorioara ta tocmai acum cand m-am intors si eu de pe valea Oltului, doar ca eu m-am invartit mai mult in jurul orasului Ramnicu Valcea.

Observ aici, magia detaliului sustinuta de un ochi sensibil, un ochi retrospectiv, un altul scrutand istoria..

Concluzia e ca mi-a facut placere!

Pe data viitoare!
peta.
 
Postat de catre l;'l da la data de 2004-07-02 09:54:26
Parcurge cronologic comentariile acestui autor
Text anterior       Text urmator
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23773
Comentarii: 120431
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE