FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
...
Text postat de Adina Ungur
aºadar, dimineþile noastre ar trebui sã fie de un comun aproape jenant
cel putin eu, înaintea amiezei ºtiu cã nu funcþionez la cote maxime
sã trecem peste asta, despre dimineaþã voiam sã-þi spun doar cã m-am
trezit reflectând la tine, nu în mod excesiv, nu cu o emoþie ieºitã din
comun, ci mai degrabã gândul ar fi aidoma gestului frivol ºi cu siguranþã
firesc de a te privi câteva clipe în oglindã, am bâjbâit trimiþând un
document, apoi am lenevit cu retinele pe sub gene întredeschise, glisând
molatic pe câteva texte, o, nu, nu ale tale, nu, pe tine refuz sã te recitesc
integral vreodatã, îþi spun ca sã ºtii, de teamã sã nu cad cu toatã fiinþa între
paginile tale, de teamã sã nu încep sã te giubesc, cum, ilar, îmi vin în minte
cuvintele pereche rostite de personajul tzara în viziunea monei chirilã
la naþional, apoi m-am trezit tot în dimineaþa aceasta umblând buimacã dupã
ceva cumpãrãturi, cu ochii mereu agãþaþi pe diferitele cadrane de ceasuri
ivite în drum, calculându-mi timpul pânã la ora a doua dupã miezul zilei
unde, culmea e cã n-am mai ajuns la destinaþia doritã în timp util, tot despre
prima parte a zilei o sã-þi spun cã din greºealã mi-am uitat mobilul acasã
aºa cã am aflat, of, aºa de târziu cã trebuia sã fug de urgenþã la o tipografie
ºi sã verific varianta unei coperþi, care aºtepta dintr-un moment într-altul sã
prindã pe ea cerneluri, lucraþi coperþi pentru edituri, mã întreabã tipograful
sunteþi designer, da ºi nu, îi rãspund, frumoasã copertã, zice, doar cã eu nu
pot decide singurã, trimit aºadar - uite cum mã bântuie astãzi cuvântul acesta
aºadar - trimit în vitezã un demonstrativ pdf, mã întorc dintr-un capãt de oraº
nu am studii de specialitate, rãspund fotografului care-mi examineazã imaginile
pe care le-am redenumit sub folderul artistice, interesante, zice, o sã vã rog
sã nu-mi mai puneþi contrast, aratã ca un filtru maroniu la developare ºi nu e ok, zic
între timp primesc sarcini sã mai cumpãr câte ceva, intru în magazin, dau
bunã ziua, dar manechinul mai necioplit sau mai turnat în plastic decât primitor
nu-mi rãspunde, mama îmi observã fusta cea nouã bogatã în catifea verde cu
ºiruri de flori colorate, apoi începe sã râdã isteric, de mult n-ai mai fost atât de
caraghioasã, de data asta chiar ai fãcut-o, îmi zice, aproape dând într-o
convulsie nervoasã, arãþi ca de la uºa cortului, ce porcãrie þi-ai luat, ha, ha, ce
oribilã, insistã ea, îi bâigui, apoi, în grabã câte ceva despre gusturi, gesturi ºi
depresii, cu voce oarecum joasã, vreau s-o împac, te privesc, îmi iau oglinduþa
în formã de poartã marocanã, mã umplu de pastã de pix prin buzunarul drept
pastã care se tot întinde, precum o pecete a scrisului, pe degete ºi chiar pe
unghii, încerc sã mã spãl, deºi ºtiu cã degeaba o fac, ies în cele din urmã, ca o
tornadã verde, catifelatã, plouã mãrunt dar nu e rece, uite ieduþul mic, mama
ieduþuleeee, mã strigã un copil, amintindu-mi cã sunt persoanã publicã printre
copii, pãrinþi, ascultãtori, bunici ºi educatori, sã fii cuminte, zic, hrãnesc cu stixuri
un cãþel vagabond, am eu slãbiciunea sã îmblânzesc fiarele adãstate în biete
necuvântãtoare, dar mai ales în oameni, doar cã regula domesticirii se schimbã
radical la bipede ºi tot nu mã lecuiesc, trezindu-mã, fãrã excepþie, lovitã din spate
sunt sigurã cã ºi þie îþi plac fiinþele nevinovate, fãrã grai, la jumãtatea drumului
spre litere cad, îmi julesc mâna stângã, îmi scrântesc glezna, care se umflã de
ciudã, poate pentru cã o tratez cu toatã indiferenþa, coridorul e plin, sala, ticsitã
mircea cãrtãrescu încã vorbeºte, îi recunosc glasul, mai plãcut decât pe
înregistrãrile levantului, s-a întors la cluj acum, dupã vreo 15 ani ºi la
întâlnirea cu el au venit nesperat de mulþi iubirori de literaturã, o persoanã
iese din salã, intru ºi-mi fac loc, abia aud câte ceva, apuc sã fotografiez, însã
în pripã, e trei ºi douãzeci, prind ultimele fraze pe care le cunosc pe din afarã
aproape cã le-aº putea rosti într-un cor pe o voce dublã - un scriitor trebuie sã
fie modest pe din afarã ºi orgolios pe dinãuntru
- mai rãmâne loc de câteva
cuvinte, despre falsa modestie, arghezi, camil petrescu ºi vocaþia scriitorului
valabil, cred cã putem sã ne oprim aici, spune scriitorul, mircea muthu încheie
ºi el prezentarea, se formeazã un cerc gros de studenþi înghesuiþi la autografe
cred cã sunt aproape douã sute de suflete în sala shakespeare, se îmbulzesc
urmeazã un curs care întârzie, observ un mare scriitor actual, dupã cum se spune
mã vede ºi el dar nu se oboseºte sã mã salute, mojicia se simte la ea acasã în
sinele acelui prealãudat ºi preabeþiv scriitor de versuri ºocante,
înaintez, mã ambiþionez sã nu ºchiopãtez, stau la
coadã printre studenþi, îi ofer lui cãrtãrescu volumele suse ºi mirescu
întind travesti, pentru mine, zic, enciclopedia, tot pentru mine iar nostalgia
abia desprinsã de la suflet, îngãlbenitã în doisprãzece ani de uimire, primeºte
ºi ea însemnele autorului, puþin surprins, pentru adina pe o carte strãveche scrie el
e preferata mea, mi-e la inimã, îmi vine sã-i spun în timp ce semneazã, dar
n-am tupeu ºi n-aº suporta sã par penibilã, aºa cã tac ºi-mi fac un fel de
remember sumar, mã gândesc cã poate n-aº fi scris prozã vreodatã fãrã
tine ºi paginile scrierilor tale, cã arta dialogicului o stãpânesc de când
l-am înþeles ºi citit pe cãlinescu în liceu, apoi cã teatrul m-a învãþat sã
animez personaje, eco, sã gãsesc rãspunsurile despre mistere mai aproape
de mine decât de miraculos, cã merg pe mâna psihologismului dostoievskian
cã în iubire pot fi ºi am fost trãdatã, precum înfãptuirea meteorologulului
din tratamentul lui nedelciu sau cã fãrã sinceritate nu poþi sã însemni ceva, cam
asta e, sunt deocamdatã un soi de scriitor fãrã patalama, un ipotetic scrib
fãrã faimã, cu manuscrisele zãcând prin sertare, pentru cã lucrez în culturã
ºi salariile sunt cum ºtim, din ele mai plãtesc ºi rate, mã aºez într-o bancã
ºi aºtept nu ºtiu ce, nu mai fac fotografii, sã nu cumva sã par penibilã, vãd
cã mã obsedeazã ºi cuvântul acesta, într-adevãr cãrtãrescu aratã cu vreo 15
ani mai tânãr decât este ºi bineînþeles cã i-am citit printre rânduri secretul
e tânãr, un tip obiºnuit ºi cu bun simþ, aratã firesc în puloverul lui cãrãmiziu, nici
eu nu-mi arãt vârsta în unele ipostaze ºi cicã nu s-ar vedea prin câte am trecut
în ultimii ani, se zice cã ar fi din pricina lipsei de vicii, aceastã mânã care se scrie
nu ºtiu în ce chip, absolut neprogramat, se atinsese de acea mânã care se scrie
a mea era însemnatã cu pastã de pix ºi uitasem, ar fi trebuit sã o ascund, ce
jenã mi-e sau invers am putea zice, mâna aceea care se scrie se atinsese de
mâna aceasta care se scrie ºi ea de-ºi poartã stigmatul în pastã albastrã de pix
penibilã, nu, nu, nu, dacã m-ar cunoaºte, ar intui cã nici o clipã nu m-am
gândit cã se vor atinge, dumnezeule ce penibil, mai stau pânã la final cu
întrebãrile în gât ºi mã gândesc cum sã-i iau un interviu, mã gândesc cã
aº fi putut sã-i adresez sau sã-i scriu câteva cuvinte zãcute în mine de-a
lungul a 12 ani, de când îl citesc, apoi îi vãd, trec cu toþii pe lângã mine
scriitorul, gazdele, cesereanu cu braga ºi jurnaliºtii se retrag, ar trebui sã mã
afiliez grupului, gândesc, dar n-am tupeu, de unde naiba se poate cumpãra
tupeu, desigur, nu m-am dus pentru cã din pãcate lipsisem timp de o orã ºi
cincisprãzece minute, timp în care, probabil, scriitorul a mai rãspuns ºi n-aº
vrea - din nou o sã revin la acest cuvânt - sã devin, cum ziceam, ridicolã
adresând aceleaºi îtrebãri, îmi iau încetuþ fiinþa la pas uºor ºchiopãtat
lãsând pe horea urme asimetrice de ploaie cu paºi de cizmulite scalciate
putrate din mileniul trecut ºi-o adiere de organza, îndreptându-mã spre vreun
net, o voce dragã din canada, pe care doar o ghicesc a fi aceea, mã sunã, tu
eºti, nu te-aud, e zgomot în trafic, dar mã apropii de net, primesc confirmarea, când
o altã voce – de data aceasta e o persoanã care-mi adorã de câþiva ani glasul
- o voce scrisã mã incearcã de probez gestul lui stéphane lambiel pe podiumul
argintului, ai trecut pe lângã mine ca o vijelie, mi-a spus, mi-ai dãrâmat
geanta, ai intrat în sala shakespeare, în locul meu, am stat câteva clipe
în cadrul uºii, de unde te priveam, pareai stresatã, însã doar prezenþa ta
atât de aproape m-a fericit ºi m-a umplut de energie pozitivã pentru toatã
ziua, mi se spune, de ce nu m-ai tras de mânecã ºi de ce n-ai scuturat vijelia
aceea plinã de nerv ºi stres, întrebam, pentru cã arãtam rãu, mi-a rãspuns ºi
colegii mi-au confirmat cã am o privire oarecum pierdutã în gol sau dusã, ai
intrat în salã în locul meu ºi bucuria vederii tale am luat-o cu mine, fãrã sã-þi
vorbesc, iar acum, când te prind în direct ºi-mi rãspunzi, îmi vine sã sar în sus de
bucurie zice fiinþa înduioºãtoare, despre care cred cã mi-e scumpã ºi în
consecinþã, nu mã sfiesc sã i-o spun, vino duminicã sã mã vezi, voi juca piticul
cel mic, doica ºi oglinda de aur, la 12 ºi-un sfert dacã eºti, te voi introduce, sã
ai loc în salã, ies din net, e searã deja, intru sub gang ºi luciul bisericii bob se
întunecã subit, mã simt ca în tunelul lui sabato, când observ cã adâncul înnoptãrii
stradale se datoreazã curentului suspendat, ca pe vremea econimiilor de
odinioarã, orbecãi câteva secunde în care te caut cu spaimã, respir uºuratã
nu de teamã de întuneric, ci petnru cã te regãsesc, alunec spre casã, o maºinã
de spãlat trotuare îmi udã glezna vineþie, ar fi trebuit sã umblu în mâini, mã
gândesc, mi-ar fi spãlat palma dreaptã de urmele scrierii, aiurea, alea însã rãmân
acolo sã-mi aminteascã de tine, nu trece pe rosu, n-auzi, striga batranul pe care-l
poarta cainele si mai batran decat el, ai daltonism, you're beautiful, cant eu
masina teatrului imi clipeste din faruri, la colþul blocului meu a apãrut o inimã de
graffiti, o salut ºi pe ea, îmi iau jurnalul pe genunchi ºi mã-ntind îmbrãcatã
în pat, despre seara de 22 februarie nu am mare lucru sã-þi spun, decât cã
te-am purtat, preþios, cu mine, cã prin tunelul întunecat mã destãinuiam
nu ºtiu cui, poate mie ºi poate de aceea mã gãsesc, mai ades serile, în postura
gestului însingurãrii prin scris, despre veºnica-mi antipaticã ºi socialã tãcere
geamãnã fobiei de ridicol, pe care, iatã cât de sincer ºi repetitiv o declar, ah
despre ziua aceasta de 22 februarie îmi notez chiar acum în jurnal, când mã
apropii de încheiere, câteva rânduri, fãrã sã pot uita vreodatã, cã datoritã þie
mi-am înþeles visele, mi-am exersat mâna cea albastrã de scris ºi cã azi ai venit
cu mine prin locurile de care-þi vorbeam mai sus, cã poate vor trece mulþi ani, poate vreo
cinsprezece pânã când, dacã voi trãi, bineînþeles, presupunând cã, între timp
îmi voi fi vindecat fobia de ridicol ºi celelalte, voi organiza o întâlnire cu mine
apoi am sã-þi mai spun cã nu-mi amintesc sã-mi fi recunoscut mai bine fiinþa
imanenta a înnoptãrilor prin alte pãrþi decât între coperþile ºi cuvintele tale
adâncã, strãveche ºi pururi tânãrã nostalgie, de mircea cãrtãrescu




__________















si despre eveniment, mai multe detalii, aici:

http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/cartarescu-radical-psd-este-ca-un-ghem-de-serpi/9427/50/



Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23930
Comentarii: 120070
Useri: 1425
 
 
  ADMINISTRARE