FORUM   CHAT  REVISTA EUROPEEA  AJUTOR  CONTACT    
Fragmente - Dorința și neputința
Text postat de Cristian Vasiliu
1. Omul este complet și împăcat cu sine abia atunci când își acordează dorința cu voință și voința cu putință. Din păcate trăim într-o epoca a monstruozității: dorința este îndemnată să creadă că totul îi este permis, iar putința – că este de ajuns că dorința să vrea și voința să comande pentru a putea realiza orice. Sfera dorinței înglobează sfera voinței, iar aceasta la rândul ei – pe cea a putinței. Suntem limitați în potențialitatea noastră doar de dorință; suntem definiți de dorință și valoroși prin ea. Iar eșecurile ne sunt în totalitate imputabile, ca și cum am fi zei. Într-o lume a oamenilor cu pretenții de divinitate nu poate există decât monstruozitate și depresie. Când ești îndemnat să crezi că poți tot ceea ce vrei și că este de ajuns să-ți exersezi voința, în mod paradoxal libertatea este amputată. Libertatea de discernământ îți pune la dispoziție variante irealizabile, iar această minciună te hipnotizează. Inevitabil se va alege imposibilul și astfel libertatea de bază bate gongul realității. Ești îngrădit; ești neputincios – dar asta se traduce prin: ești slab și ești las! În jurul nostru dansează îndemnuri precum: „Poți să fii tot ceea ce îți dorești!”, etc…, dar nu doar voința este ademenită. Obiectul proiectului este chiar ființa umană. Voință este doar un instrument. Dincolo de ea, omul își ridică un castel de așteptări; dar dacă planurile lui se bazează pe o geografie falsă a voinței și pe o forță de gravitație (sensibil diferita) a puțintei, atunci castelul este sortit să se prăbușească. Și să îngroape în ruinele ei omul.

2. Giorio Agamben susține c㠄nimic nu te sărăcește într-atât și nu-ți îngrădește într-atât libertatea că această înstrăinare a neputinței”. Neputinței refuzată îi datorăm epidemia de eșecuri întemnițate adânc în conștiințe. Câteodată neputința trebuie transformată în limită acceptată pentru voință, după cum etică trebuie să fie acceptată că limita pentru dorință. Căci a accepta limite înseamnă în fond a-ți da libertăți noi. Iar voința trebuie învățată să țină seama de putință și de limitările ei. Este un principiu stoic sănătos, pe care modernii îl disprețuiesc. S-au obișnuit atât de mult cu disperarea, produc și consumă atât de mult din disperare, cresc pe interior – monstruos – din disperare, încât nu pot renunța la demonul ce îi chinuie în amiezi.

3. Modernitatea, prin lipsa de interes pe care o acordă sufletului, comite un paricid; nașterea modernității este un act al sufletului, chiar dacă este anunțat de rațiune. Oricât ar nega (ba chiar cu cât neagă mai tare) modernul a moștenit un suflet creștin, un suflet ce și-a biciuit atât de mult timp dorințele și și-a învinovățit atât de mult voința, încât atunci când Cel ce îl apăra (și îl pedepsea) L-a părăsit, nu a mai știut cât să își dorească și nici unde să se oprească. Aceasta este cauza pentru care modernul râde de noțiunea de limita, deși se știe limitat, are reflexe profund creștine de regret și melancolie și cunoaște în adâncul său prea bine care este locul binelui și al răului. S-a lăsat stăpânit din instinct nu din cauza confuziei etice, ci pentru că a crezut că este singura cale ce îl individualizează și îl împlinește. Ceea ce la iluminiști cobora din Zeiță Rațiunii, la moderni este extras direct din hipotalamus, fără intermedierea logicii. „Mie îmi place, eu îmi doresc, etc….” pot legitima nu doar acțiunile unui copil, ci și pe cele ale unui adult în toate sferele vieții sale, de la cea amoroasă, până la cea politică.

4. Este tautologică afirmația că economia modernă se bazează pe motorul dorinței Dorința este stimulată, pe când voință este anulată, iar putința – împrumutată. Și toate astea în strigătele triumfătoare ce preamăresc voința de fier și putința nemăsurată, instant. Dorința satisfăcută fără ca voința să se zbată și fără ca putința proprie să fie epuizată, lasă un gust amar, de neîmplinire. Este binecunoscută sațietatea nevrotică ce îți face și mai multă foame sau momentele de risipă compulsivă a unui câștig nemeritat (sau atât de meritat, încât pare că îi urmează mormântul). Dorința crește, fără bucurie și fără oprire. Fără oprire….
Parcurge cronologic textele acestui autor
Text anterior       Text urmator
Nu puteti adauga comentarii acestui text
DEOARECE AUTORUL ACESTUI TEXT NU PERMITE COMENTARII SAU NU SUNTETI LOGAT!

  Comentariile userilor    
         
 
  Și votul meu. Cu respect.  
Postat de catre Cristian Lisandru la data de 2016-09-21 16:59:17
         
 
  Interesant articol și îi voi acorda un vot, chiar dacă multe din ideile sale (mai degrabă toate) sunt abia atinse, nicidecum epuizate. Dar cred că însuși autorul nu a intenționat să le epuizeze, ci doar să pornească o discuție căreia, iată, îi voi da curs.
Și aș începe cu prima afirmație: ”omul este complet și împăcat cu sine”. Iată două deziderate omenești atât de căutate și totuși atât de greu de îndeplinit. Căutate pentru că țin de o nevoie interioară și imperioasă a oricărui om, greu de îndeplinit pentru că încă nici un om nu a aflat ce anume trebuie să unească pentru a deveni complet și ce anume din interiorul său, dar care vine din afara sa, trebuie împăcat cu sinele său. Și ce este acest ”sine”? Care parte din părțile omului este și câte sunt aceste părți ale omului.
Dacă ateii ar avea dreptate, atunci omul ar fi făcut dintr-o singură bucată și sinele omului ar fi omul însuși. Caz în care acesta nu ar simți nici vreo scindare interioară și nici vreo nevoie de a uni ceva cu altceva pentru a se simți o ființă completă. Dar cum omul simte această nevoie, înseamnă că ateii se înșeală. Rămâne atunci de văzut dacă creștinismul spune adevărul și omul, făcut ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” este, la rândul lui, făcut din trei părți, trei ”treimi”, care ar putea fi trupul, duhul și sufletul. Da, rămâne de văzut...
 
Postat de catre Marian Tudorel Lazar la data de 2016-09-20 12:58:47
     
Pseudonim
Parola
Nu am cont!
Am uitat parola!

 
Texte: 23790
Comentarii: 120454
Useri: 1414
 
 
  ADMINISTRARE